POSADA, 1330: Două, nu una?

 Cele două miniaturi ale lui Mark Kalti referitoare la expediţia regelui Carol Robert de Anjou în Valahia, din septembrie 1330, inserate în Cronica pictată, sunt, stilistic vorbind, foarte asemănătoare. Constantin Rezachevici remarca faptul că în reprezentarea confruntării autorul imaginilor ar fi urmat nişte modele italieneşti, ale şcolii bologneze de pictură.

Cum observam însă eu însumi, nicărieri în cuprinsul cronicii Mark Kalti nu reprezintă acelaşi eveniment politico-militar de două ori. Cum prima confruntare care a avut loc în defileu între oastea lui Carol Robert şi inamic este despărţită de a doua prin imaginea soliei trimisului valah la regele maghiar, trebuie dedus că Mark Kalti a înfăţişat două bătălii diferite.

Abia a doua dintre ele reprezintă dezastrul suferit de maghiari în finalul campaniei, soldat cu fuga regelui deghizat şi uciderea florii cavalerilor din oastea maghiară.

Trebuie remarcate, de aceea, şi elementele care diferenţiază cele două reprezentări, căci ele spun ceva nemărturisit de alte izvoare despre episoadele de confruntare militară ale acestei campanii.

Astfel, în primul desen se observă, în dreapta sus, un luptător din tabăra valahă îmbrăcat în strai roşu, cu o căciulă înaltă, pregătindu-se să provolească un pietroi asupra cavalerilor cu platoşe din armata regală, înghesuiţi în râpă. În mod clar, el este o căpetenie în raport cu luptătorii în ţundre de oaie, cu cuşme pe cap, dintre care unul se distinge că poartă şi opinci în picioare. Straie roşii purtau numai membrii păturii suprapuse. Cât despre căciulă, aceasta prezintă similitudini pronunţate cu cea din stânga imaginii (din perspectiva privitorului), unde purtătorul ei se iveşte din spatele bărbosului cu aspect cristic ce se apleacă peste râpă gata să îşi lansez, şi el, pietroiul. Aici, purtătorul căciulii este înveşmântat în verde sau turcoaz, aparţine şi el altei pături sociale decât cea a ostaşilor umili, îmbrăcaţi – uniform – în blană de oaie şi, după toae semnele, ţinând seama de celelalte reprezentări din Cronica pictată, el este ori cuman, ori tătar.

Două lucruri par să fie semnalate aici de Mark Kalti. Primul, se referă la componenţa oştii lui Basarab, deloc redusă doar la oameni umili, ci beneficiind şi de căpetenii boiereşti. Acest lucru atrage atenţia asupra circumstanţei că societatea din Valahia vremii era deja suficient de diferenţiată şi de ierarhic organizată pentru a permite organizarea unui stat feudal de sine stătător.

Al doilea detaliu este acela că, în tentativa de opoziţie a lui Basarab la avansul maghiarilor la sud de Carpaţi, el a beneficiat de alianţa tătarilor. Desigur, se prea poate ca semnificaţia prezenţei bărbatului cu căciulă înaltă şi strai verde în rândul oştilor lui Basarab să fie aceea că populaţia peste care guverna Basarab era alcătuită din români şi cumani, o populaţie încă neomogenă, din rândul căreia cumanii puteau face parte chiar la nivelul căpeteniilor. Faptul ar concorda atât cu teza lui N. Iorga despre originea cumană a lui Basarab însuşi – reluată de Neagu Djuvara -, cât şi cu încheierile lui P.P. Panaitescu din Interpretări româneşti referitoare la originea alogenă (mai ales bulgară şi cumană) a boierimii româneşti.

În fine, cum figura cumanului sau a tătarului nu se mai vede în reprezentarea bătăliei finale, în imaginea secundă – cea cu caii ieşiţi din chenar -, se poate deduce că, pe drumul de întoarcere din Valahia, oastea maghiară a fost surprinsă în munţi de către români, fără ajutorul contingentelor de nomazi vizibile cu ocazia primei confruntări. Căciulile înalte nu mai au aici forma celor atribuibile nomazilor, ci par mai curând cuşme. Cât despre căpetenii, se iţesc şi dincoace câteva capete, dinjosul cărora se observă straie roşii şi verzi, dar ele nu poartă marca unor străini, ci par să aparţină jupanilor ţării basarabe. Dintre oamenii voievodului care luptă pentru independenţa lui, în stânga imaginii se observă arcaşul care, costumat în stil occidental, spre deosebire de celălalt arcaş, în şubă, lesne de desluşit în dreapta, este, cu siguranţă un boier de la curtea lui valahă, un comandant de oşti autohton.

[Am alăturat celor două miniaturi reprezentând bătăliile din campania lui Carol Robert împotriva lui Basarab una care înfăţişează lupta dintre Ladislau I şi căpetenia cumanilor, spre a evidenţia ce fel de căciulă poartă nomanul, şi o imagine având ca subiect o cavalcadă a tătarilor, ilustratoare, şi ea, pentru veşmântul nomad, inclusiv căciulaş şi aceste imagini sunt tot opera lui Mark Kalti]

Published in: on 4 aprilie 2010 at 10:30 am  Comments (1)  
Tags: , , , , , , , , , ,

Solul lui Basarab la Carol Robert

Miniatură înscrisă într-o iniţială din cuprinsul Cronicii Pictate (Chronicon Pictum; Kepes Kronika)

autor: Mark Kalti

datare: cca. 1358 – 1370

reproducere alb-negru (originalul este color)

Pavel Chihaia vorbeşte despre această miniatură după cum urmează: „O miniatură înscrisă într-o iniţială urmăreşte să ilustreze momentul în care solul lui Basarab prezintă lui Carol Robert propunerile de pace. Solul lui Basarab apare în ţinută de război, dar fără armură, care în versiunea cronicarului putea aparţine numai cavalerilor maghiari. Atunci când îl reprezintă pe rege tronând, înconjurat de curte, miniaturistul înfăţişează în dreapta regelui pe cavalerii înzăoaţi, iar de cealaltă parte pe conducătorii celorlalte neamuri (cumanii, secuii etc.) fără armură, cu caftane lungi. În scenele de bătălie aceştia sunt reprezentaţi cu arcuri, nu cu lăncii. Solul lui Basarab nu e înveşmântat cu caftan, dar nici cu armură: în realitate, el poartă o surcotă, încinsă cu o centură cavalerească, iar în mâna stângă ţine un bazinet, indiciu că venea de pe câmpul de luptă. În dreapta vedem scrisoarea pecetluită.

În schimb, regele în ţinută de campanie este înfăţişat cu o cămaşă de zale, având deasupra o cotă de arme din piele ramburată (umplută cu câlţi), protejată de două benzi verticale. Pe şolduri el apare încins cu centura cavalerească, de care atârnă o spadă „pentru două mâini” (deci regele coborâse sau urma să se urce pe cal). Suveranul poartă coroana cu fleuronii casei de Anjou. Plasat într-un plan ceva mai îndepărtat de privitor decât solul, regele îl depăşeşte cu un cap. Ţinuta maiestuoasă accentuează atitudinea lui rigidă, în vreme ce trimisul lui Basarab este înfăţişat ca privindu-l pe rege de jos în sus – o poziţie de protocol – dar în realitate cei doi se află faţă în faţă. Capul solului apare de asemenea mai mic decât al regelui, pe care îl amplifică atât coroana, cât şi pletele abundente. Miniaturistul a urmărit, în chip evident, să sublinieze deosebirea de rang şi de prestigiu a celor două personaje, avantajându-şi stăpânul.

Maria Holban observă că întregul episod legat de oferta de pace a lui Basarab nu pare a fi preluat din tradiţia orală anonimă, ci din mediul simpatizanţilor celui care apare într-o lumină deosebită în acest episod, şi anume comitele Donoch de Zvolen. (În cronică „Zolyon”.) Într-adevăr, comitele Donoch încearcă să tempereze trufia lui Carol Robert în faţa solului lui Basarab, iar în descrierea luptei care va avea loc, comitele, împreună cu fiul său Ladislav, este prezentat ca făcând „un zid de piatră” împrejurul regelui ameninţat. Maria Holban se întreabă dacă această versiune nu este legată de interesele familiei de Zvolen şi dacă întregul episod se afla cumva în cronica de la Buda (pe care a preluat-o compilatorul Mark Kalti), daca prin urmare oferta de pace a lui Basarab a existat în realitate sau este numai o improvizaţie cronicărească mult ulterioară anului 1330, ea nemaifiind menţionată în nici un alt izvor.

Prin urmare, miniatura pe care am prezentat-o este legată de naraţiunea din Chronicon Pictum, dar episodul pe care ea îl ilustrează este pus sub semnul întrebării, deşi este posibil ca el să fi avut într-adevăr loc” („1. Trei miniaturi din Chronicon Pictum”, în Tradiţii răsăritene şi influenţe occidentale în Ţara Românească, Ed. Sfintei Arhiepiscopii a Bucureştilor, 1993,  p. 9-11).

Impresionanta descriere a miniaturii de către Pavel Chihaia impune. Şi totuşi: să fie oare solul lui Basarab în ţinută de război? Din comentariul isoricului aşa rezultă. Dacă el este asimilat cu „celelalte neamuri”, atunci caftanul – straiul lung – pe care îl poartă, şi care îi coboară până la glezne, poate fi socotit astfel, o ţinută de campanie militară. Desigur, coincidenţa vestimentară din ilustraţia invocată cu popoarele aliate în mod tradiţional Ungariei secolului al XIV-lea sugerează că, din punctul de vedere al lui Mark Kalti, Basarab şi oamenii săi erau una dintre aceste populaţii aflate în sfera puterii politice a Ungariei, dar care nu se confunda cu masa supuşilor socotiţi a fi maghiarii înşişi. Faptul aminteşte de teza identităţii cumane a lui Basarab (enunţată de Nicolae Iorga şi argumentată amplu, mai recent, de Neagu Djuvara). Însă el poate arăta că, în reprezentarea ilustratorului cronicii maghiare, boierimea Valahiei avea veşminte similare cu ale cumanilor, secuilor etc. Se observă acest lucru contemplând atât straiul stacojiu în care este reprezentat Ladislau al IV-lea Cumanul (1272 – 1290), cât şi sfetnicii care ocupă stânga regelui (dreapta privitorului) în imaginea de pe frontispiciul paginii care reprezintă anturajul regal al suveranului Ungariei.

Important de observat este însă că, în reprezentarea lui Svatopluk – vezi detaliul alăturat -, unde respectivul se închină în faţa regelui, ţinându-şi calul de dârlogi şi recunoscându-se vasal, acesta apare în acelaşi tip de caftan, dar pe cap poartă o cuşmă. Acoperământul capului său – nescos în faţa regelui, privilegiu al marilor aristocraţi – aduce a cuşmă şi trimite la reprezentările românilor din cele două scene de luptă care evocă episoadele dramaticelor confruntări din septembrie 1330, din Ţara Românească.

Revenind la solul lui Basarab, ceea ce ţine el în mâna stângă, în timp ce dreapta întinde către suveranul maghiar o scrisoare – amănunt demn de atenţie: tratativele nu sunt lăsate integral pe seama trimisului, Basarab preferă să se adreseze în scris suzeranului său angevin, persuadându-l, probabil, după tipicul vremii, într-o epistolă care trebuia să conţină propunerile consemnate de cronică (plata tributului etc.) -, este, … un coif, o chivără.

Rezultă de aici că solul venea – ca şi regele, a cărui spadă nu lasă îndoieli – de pe câmpul de luptă, ambasada survenind în plină campanie. Este, probabil, un moment din prima aprte a descinderii lui Carol Robert în Valahia, când încă totul părea încununat de succes, încurajându-l pe rege în atitudinea lui trufaşă faţă de inamic.

Îmbrăcămintea solului, ca şi casca pe care o ţine în mână, par să fie ale unui aristocrat valah, cum era şi firesc. Contrastul între modul în care este el îmbrăcat şi costumaţia luptătorilor români din munţi, aşa cum o înfăţişează pe aceasta din urmă episodul atacului în defileu surprins de două imagini diferite ale Cronicii pictate, este vizibil. Lipseşte ţundra sau şuba, lipseşte şi cuşma acelora.

Cine putea fi solul? Dacă nu un boier din proximitatea lui Basarab, poate că era chiar prinţul Nicolae Alexandru, fiul celui pe cale să devină domnitor de sine stătător. El pare tânăr, nu are barbă, iar părul lui, despărţit pe la mijloc, cade de o parte şi de cealaltă a feţei.

Este de presupus în mod rezonabil că Mark Kalti, elaborându-şi reprezentările cu o atenţie pentru detaliile de modă vestimentară şi de fizionomie – vizibile mai ales în galeria regilor Ungariei realizată de el în forma miniaturilor incluse în iniţiale -, s-a putut inspira din relatări ale unor participanţi la evenimente care erau încă în viaţă. Finalizându-şi lucrarea, atâta câtă este, prin 1370, el se situa într-un moment istoric separat de numai patru decenii de atacul asupra lui Basarab. Merită deci privit cu toată atenţia modul în care Kalti îmbogăţeşte informaţia istorică din text, deşi aparent el nu face decât să o ilustreze şi să o comenteze pe aceasta.

Să mai adaug câteva detalii interesante, ce nu merită trecute cu vederea: întâi de toate, contemplarea locului pe care îl ocupă în succesiunea imaginilor cronicii înfăţişarea întrevederii dintre Carol Robert şi solul valah. Amplasarea miniaturii cu ambasada este între cele două reprezentări ale bătăliei nimicitoare din munţi (de la N. Iorga încoace îi spunem „Posada”, deşi niciun rând din cronică şi nici un document de epocă nu o numeşte astfel!). Aceasta înseamnă că solia a survenit după ce o primă confruntare cu pierderi pentru maghiari a făcut-o posibilă, netezind întrucâtva terenul diplomaţiei şi făcând posibil, fie şi în principiu, dialogul.

Felul în care apar protagoniştii întâlnirii nu lasă dubii asupra faptului. Locul – generic reprezentat de Mark Kalti – este unul improvizat, o stâncă în regiunea alpină. Întâlnirea survine într-o clipă de răgaz dintr-o succesiune de încleştări, căci regele poartă spada şi este echipat de război, iar solul tocmai şi-a dat jos, în semn de respect faţă de suveranul maghiar, coiful, pe care îndată după întâlnire urmează să îl pună înapoi pe cap, participând din nou la campanie.

Totodată, s-a considerat în mod greşit că imaginile din campania lui Carol Robert în Valahia, surprinzând zdrobirea cavalerilor maghiari înzăuaţi în defileu, ar privi aceeaşi confruntare. Chiar dacă ilustrează acelaşi tip de atac prin surprindere şi ambuscadă, una este anterioară soliei, iar cea de a doua (cea din cadrul căreia capetele cailor se iţesc înafară) reprezintă eşecul soliei, ca şi al proiectului regal de înlocuire a lui Basarab, marcând un alt moment din succesiunea campaniei din toamna lui 1330.

Presupunând că lucrurile stau într-adevăr astfel, înseamnă că au existat mai multe solii, nu doar una singură. Regele însuşi a beneficiat de slujba asiduă a propriilor diplomaţi, după cum rezultă din documentul eliberat de el în 11 noiembrie 1336 pe seama vicecancelarului transilvănean Thatamer şi a fratelui acestuia Bako: „Când noi împreună cu întreaga putere a armatei noastre am cercetat Ţara Românească, acesta [Bako], din porunca măritului bărbat Toma, voievodul Transilvaniei, stăpânul său, s-a grăbit în urma noastră şi a stăpânului său cu puţini oameni, în nişte solii şi treburi tainice [subl. O.P.], apărându-se de duşmani şi de primejdia morţii prin iscusinţa sa isteaţă şi mântuindu-se printr-un noroc şi o întâmplare vrednică de mirare, ne-a ajuns chiar sub cetatea Argeş, unde ne-am minunat, împreună cu toată oastea, de venirea sa neaşteptată.”

Succesul lui Thatamer s-ar putea să se fi dovedit posibil nu doar datorită iscusinţei şi curajului acestuia, ci şi rudelor şi prietenilor săi din Valahia. Atrage atenţia însuşi numele celui răsplătit, căci Thatamer aminteşte de Tochomer(us), numele tatălui lui Basarab. Există, de altfel, şi o formă românească a acestui nume, Tatomir, ceea ce nu poate fi doar o simplă coincidenţă onomastică.

 

Pentru originile turcice ale lui Thocomerius a se vedea studiul lui Denis CĂPRĂROIU  http://arpv.files.wordpress.com/2011/11/asupra-inceputurilor-orasului-campulung-final1.pdf

Un domnitor în necropola princiară de la Argeş: cine?

Datarea mormântului nr. 10 din necropola domnească de la Argeş întâmpină în continuare greutăţi, răspunsurile de până acum, diverse, oferind piste insuficient argumentate. Pornind de la posibilităţile de documentare iconografică oferite de internet încerc, în cele ce urmează, să compar elementele vestimentare din diversele reprezentări cu cele reprezentate în iconografia epocii.

Pentru început, voi cita descrierea descoperirii făcute în 1920 de Virgil Drăghicescu: „La deschiderea mormântului, personajul domnesc a fost găsit acoperit cu un giulgiu de mătase mult deteriorat.

Personajul poartă o tunică purpurie lungă până la jumătatea femurului şi strânsă pe trup. Tunica este cusută cu fir şi decorată cu mărgăritare, în special la mâneci (manşete şi coate), şi este închisă în faţă cu 30 de nasturi de aur smălţuiţi cu verde astfel încât pe bumb să înfăţişeze stema dinastiei Basarabilor: scut despicat, fasciat în jumătatea dreaptă în opt zone care alternează aur-verde. Circa 20 de nasturi similari decorau şi antebraţele mânecilor. Peste mijloc, personajul este încins cu o centură de piele căptuşită cu catifea, ornată cu fir şi mărgăritare dispuse în romburi, având steluţe de aur la colţuri, centură care se închide printr-o pafta din aur atent lucrată. Paftaua reprezintă un castel în miniatură în centrul căruia se află o lebădă cu cap de femeie.

Sub tunică se afla o vestă din care nu s-au mai păstrat decât bordurile de la gât, mâneci şi din faţă, bogat ornate cu mărgăritare. Din cămaşă a mai rămas doar dantela de la guler, din mătase şi fir, realizată în tehnica „pointe de Venise”.

Pantalonii şi încălţămintea nu s-au păstrat, însă e probabil ca acestea din urmă să fi avut vârfuri ascuţite şi lungi, după moda vremii.

Pe cap, personajul poartă o diademă de fir decorată cu mărgăritare, care alunecase şi, când a fost descoperit mormântul, ajunsese sub bărbie.

Mâinile erau prinse pe piept cu o legătură ornată cu mărgăritare care formau crucea patriarhală şi erau acoperite cu mănuşi decorate cu aceleaşi pietre preţioase. În degete au fost găsite patru inele din aur şi pietre preţioase, purtând mai multe inscripţii săpate pe verigă. Prima dintre acestea este „Ave, Maria, gracia plena Dominus te[cum]” (adică „te salut, Marie, cea plină de har, Domnul e cu tine”), iar cea de-a doua este „† Iesus autem, transiens per medi[um illorum, ibat]” (adică „† Iar Iisus, trecând prin mijlocul lor, mergea”) — versetul 4:30 din Evanghelia lui Luca[8].

Concluzia asupra inventarului acestui mormânt, aşa cum o expune istoricul Constantin C. Giurescu, este că „voievodul de la Argeş, aşa cum ni-l arată veşmintele şi podoabele sale, putea sta alături de cei mai străluciţi monarhi ai Europei contemporane. N-a fost atunci, în veacul al XIV-lea, la curtea voievozilor noştri, o viaţă umilă, modestă, de ţărani păstori şi plugari, aşa cum s-a crezut, plecându-se de la idei preconcepute, atâta vreme, ci tot fastul şi strălucirea unei societăţi de nobili, de boieri cu proprietăţi întinse şi cu legături puternice atât cu feudalii dinastiei angevine, cât şi cu Bizanţul şi imitatorii acestuia din urmă, cu «ţarii» sârbi şi bulgari. (Vezi wikipedia)

Prin intermediul aceleiaşi surse citez şi un fragment din Cişmigiu et comp. al lui Grigore Popescu-Băjenaru, mărturie de la faţa locului bazată pe vizitarea moaştelor voievodale, nu mult după momentul dezvelirii mormântului princiar:

Am făcut fotografiile de rigoare şi ne-am îndreptat apoi către biserica „Sfântul Nicolae Domnesc”, cea mai veche din localitate, unde se descoperise de curând mormântul lui Basarab-Vodă, adevăratul întemeietor al Ţării Româneşti. […]
Mormântul lui Basarab era lângă un stâlp pe care se aflau picturi măiestrit realizate şi suprapuse […].
Sub un cristal gros se vedea acela care fusese viteazul stăpânitor al Ţării Româneşti.
Hainele, ca prin minune, îi erau neatinse de vreme. Avea o tunică roşie ca vişina putredă şi era încins cu un cordon de aur, cu catarame, reprezentând un castel medie­val. Părul, barba şi mustăţile se conservaseră foarte bine.
Voievodul ne-a uimit prin statura lui impozantă: avea aproape doi metri şi era foarte spătos
!” (vezi wikipedia)

 

Acelaşi voievod ale cărui rămăşiţe ni s-au păstrat, în descrierea inspirată, artistică, a istoricului costumului domnesc de odinioară, Al. Alexianu, apare înveşmântat în: „… sărmane zdrenţe de mătase roşcată şi pasmanterie, de aur şi mărgăritare, aflate, nu de mult, chiar în mormântul aceluia care va fi fost voievodul legendelor sau domnul descălecător al ţării noastre, după aproape şase veacuri de la înhumarea lui. În ziua în care voievodul cobora în cripta de veci, el era îmbrăcat într-o elegantă tunică de purpură, brodată şi împodobită pe alocuri cu găitane de fir, bine strânsă pe talie.

Împodobită la gât cu fină pasmanterie şi ceaprazuri de aur, după moda timpului, ea ajungea până mai sus de genunchii acoperiţi de lungi nădragi-ciorapi (chausses) şi se încheia în faţă cu bumbi de aur. Avea mânecile strâmte, prinse în sponciuri de perle şi galoane de fir, cum vor purta mai târziu feudalii descoperiţi în necropola din Lereşti.

Colţurile pulpanei erau decorate şi ele cu mici rozete de mărgăritare. O minunată cingătoare lucrată în sârmă de aur şi presărată cu boabe de mărgăritare, cusute în romburi, îi atârna pe şolduri. Centura se închidea în faţă cu o cataramă de aur sculptat, un model de orfevrerie apuseană, reprezentând în miniatură un castel medieval, din donjoanele căruia conversau două personaje de epocă şi o femeie cu trup de lebădă, purtând pe cap o bonetă dintre cele mai curioase. Un tip de pafta răspândită în Europa de atunci.

Pe capul împodobit cu plete lungi, care-i încadrau faţa de Crist, voievodul purta, desigur, o bonetă de tradiţie împărătească, boneta suveranilor creştini din Bizanţ, din care nu s-a mai păstrat decât şnurul de aur, împletit cu mărgăritare, care înconjura marginea de jos a ei. În rest, nădragii, pantalonii colants sau cioarecii medievali (chausses), şi acei pantofi, pantoufles a la Pologne, cu vârfurile mult ascuţite şi foarte lungi, ca nişte pliscuri, după moda poloneză a vremii” (Al. Alexianu, Mode şi veşminte din trecut, vol. I, Bucureşti, Ed. Meridiane, 1971, pp. 44-45). 

Era însă ocupantul mormântului nr. 10 de la Argeş, realmente, Basarab I? Nu toţi istoricii socotesc că lucrurile stăteau astfel. Răspunsul poate fi încercat în diferse tipuri de argumentare, dar unul dintre cele mai la îndemână pare să fie datarea prin recursul la elementele de costumaţie şi la maniera de reprezentare, sesizând corespondenţele dintre ocupantul mormântului şi piatra tombală, pe de o parte, şi vestimentaţia reprezentărilor datând din sec. al XIV-lea. Astfel, tunica purpurie până la jumătatea femurului pare să fi fost în modă încă din vremea lui Basarab I (cca. 1324 – 1352), dacă el este personajul reprezentat în fresca murală prea bine cunoscută. Unii istorici identifică însă în personajul care, paradoxal, poartă tot o tunică roşie, pe fiul lui Basarab, Nicolae Alexandru (1352 – 16 noiembrie 1364). Suntem, în acest ultim caz, în cea de a doua parte a sec. al XIV-lea, mai aproape de moda pe care o mărturiseşte încă şi reprezentarea votivă a lui Mircea cel Bătrân (1382 – 1418), costumat, şi el cu o tunică similară – însă de altă culoare – şi purtând pe deasupra, aidoma voievodului neidentificat din mormântul nr. 10 de la Argeş, o manta (a lui are exteriorul roşu şi căptuşeala mov).

Nici pantalonul sau încălţămintea nu oferă suficiente puncte de sprijin pentru a restrânge intervalul în care moda aristocratică de tip occidental impunea asemenea apariţii vestimentare.

Avem, în schimb, inscripţiile latineşti ale inelelor, care atestă că principele era de credinţă catolică, adept al cultului marianic, şi păstrând cu evlavie – la modul cel mai propriu – asupra lui cuvintele şi spiritul evangheliilor.

Ultimul detaliu indică faptul că voievodul înhumat în mormântul nr. 10 nu a fost, probabil, Nicolae Alexandru, convertit la ortodoxie – în 1359 el instituie mitropolia Ţării Româneşti, aderând oficial la Biserica Răsăriteană şi aşezându-l ca ierarh pe Iachint, cel venit de la Vicina -, ci înaintaşul lui direct, Basarab I, sau, poate, Vlaicu-Vladislav, cunoscut pentru căsătoria lui cu doamna Clara, o catolică ferventă şi influentă.

Un răspuns suplimentar îl poate oferi stema descoperită pe nasturii din mormânt, care corespunde celei de pe dinarul de argint emis de Vlaicu-Vladislav Vodă. Spre deosebire de monedele succesorilor acestuia, cea emisă de Vlaicu nu conţine nici un simbol heraldic pe partea dreaptă (din perspectiva privitorului) a scutului heraldic fasciat. Conform acestui indiciu, ori este vorba despre identitatea dintre personajul din mormântul princiar nr. 10 de la Argeş şi Vladislav/ Vlaicu Vodă, ori cel care odihneşte în acel locaş este un frate sau fiu al acestuia, de vreme ce utilizează acelaşi blazon de factură vasalic-angevină pentru a-i însemna nasturii.

Cărţile mele (12): Troia, Veneţia, Roma (ed. II, vol. 1; 2007)

Troia, Veneţia, Roma. Studii de istoria culturii şi civilizaţiei medievale

de Ovidiu Pecican

Bucureşti, EuroPress Group, 2007

coperta: Alexandru Pecican

 

 

 CUPRINS

1. Introducere …

 

I. LITERATURĂ ŞI ÎNCEPUTURI

2. Există o literatură română medievală? …

3. P. P. Panaitescu şi începuturile istoriografiei în Ţara Românească

4. Pavel Chihaia şi primele scrieri istorice româneşti …

5. Scrieri istorice medievale din mediile româneşti ardelene …

6. Literatura română din secolele al XIII-lea – al XIV-lea …

7. Recursul la mitologia păgână în istoriografia slavonă de la nordul Dunării (secolele al XIII-lea – al XIV-lea)

 

II. ÎNAINTE DE ÎNTEMEIERE

8. Începuturile organizării vieţii româneşti în Oltenia în lumina unei vechi teze a istoriografiei române (sec. al XII-lea – al XIII-lea)

9. Vlahia şi vlahii la Robert de Clari

10. Conflictul dintre Ioniţă Caloian şi Emeric al Ungariei (1202 – 1204)

11. Episodul soliei cruciate la Ioniţă Caloianul în opera lui Gh. I. Brătianu …

12. Cunoaşterea trecutului la curtea din Trnovo (1205 – 1207)

13. Roman – un erou eponim al românilor …

14. Epopeea românească medievală: Cântecul de gesta al lui Roman şi Vlahata

15. Argumente pentru existenţa Cântecului de gesta despre Roman şi Vlahata

16.  “Cneazul Neimat” în Gesta lui Roman şi Vlahata. O ipoteză

17. Scrisoarea latinilor în Gesta lui Roman şi Vlahata. Evenimentele balcanice dintre 1235 – 1239

 

III. MOŞTENITORII BIZANŢULUI

18. Pe urmele confruntării dintre Basarab I şi Carol Robert: Legenda descălecatului pravoslavnicilor creştini (1320 – 1330) …

19. Legenda descălecatului pravoslavnicilor creştini şi atmosfera ideologică ce a generat-o …

20. Lumea sud-carpatină a ioaniţilor

21. Originile cărturăreşti ale naraţiunii despre Negru Vodă

22. Negru Vodă şi realitatea lui istorică

23. Comiţii lui Vlaicu Vodă

 

IV. ÎN BANATUL ŞI BIHORUL ROMÂNESC

24. Nobilimea de origine română din Ungaria medievală (sec. al X-lea – al XIII-lea)

25. Cnezii bănăţeni la originea nobilimii medievale

26. Frământările social-politice din Ungaria secolelor al XII-lea – al XIII-lea şi ecourile lor în texte româno-slave

27. Lupta lui Ladislau cu tătarii – o legendă eroică maghiară printre români (ante 1343 – 1365)

28. Împrejurările circulaţiei legendei despre Lupta lui Ladislau cu tătarii (1343 – 1365)

 

V. COMPROMISURI RELIGIOASE

29. Despre triumful ortodoxiei asupra catolicismului: Legenda lui Ladislau şi Sava ….

30. O neînţelegere istoriografică? Măsurile anticriză ale lui Ludovic de Anjou în Transilvania şi Banat (1366) …

31. Legenda despre lupta dintre Vladislav/ Ladislau şi Ştefan în Banat. Context istoric şi straturi culturale (1243 – 1370)

32. Identităţi şi porecle în Banat la 1370. Baterea primelor monede pentru Ţara Românească

33. Nicodim de la Tismana, Sigismund de Luxemburg şi Legenda bănăţeană despre Ladislau şi Sava

 

VI. LA ÎNTÂLNIREA CATOLICISMULUI CU ORTODOXIA

34. Istorici la Oradea în secolele al XIII-lea – al XIV-lea: ambianţă ideatică şi raporturi româno-maghiare

35. Istoriografie, context documentar şi istorie în Transilvania la mijlocul secolului al XIV-lea

36. O pledoarie pentru unitate creştină în faţa avansului otoman: Hronicul bulgăresc

 

VII. UN MARAMUREŞ CAVALERESC  

 37. Literatura “cavalerească” în Maramureşul românesc (secolul al XIV-lea) …

38. Lecturile nobililor maramureşeni (sec. al XIV-lea – al XV-lea)  

39. Legenda originii maramureşenilor – un program al luptei românilor din Maramureş pentru păstrarea autonomiilor (circa 1343 – 1362),

40. Ianuarie – februarie 1360: tulburări în Moldova

41. Regina Elisabeta a Ungariei şi românii din Bereg (1361 – 1364)

 

VIII. UN IZVOR ISTORIC MAGHIAR PIERDUT

42. La izvoarele unui mit istoriografic: Georgios Pachymeres şi migraţia românilor la nordul Dunării

43. Legende medievale defavorabile despre originea românilor

44. Letopiseţul Unguresc: catolicismul magnaţilor maghiari în alertă antiromânească

45. Dragoş de Giuleşti şi Balc, fiul lui Sas. Între Maramureş şi Moldova …

46. Cine a scris Letopiseţul unguresc? Ideologi ai îngrădirii autonomiilor româneşti în vremea lui Ludovic de Anjou

Anexe