Despre pericolele ce provin din cauza disensiunilor între state
Pentru Independent Journal
Către cetăţenii statului New York:
Ultimele trei numere ale acestei adrese au fost dedicate înşiruirii pericolelor la care vom fi expuşi, într-o stare de dezbinare, în faţa armatelor şi intrigilor naţiunilor străine. Acum, voi continua prin a vorbi despre pericole de o altă natură, ce sunt poate mai îngrijorătoare, şi anume despre cele ce decurg din disensiunile dintre înseşi statele noastre şi din sciziunile şi frământările indigene. Acestea au fost deja oarecum anticipate în unele exemple anterioare; dar ele merită o cercetare mai amănunţită şi mai completă.
Cel ce se îndoieşte în mod serios asupra faptului că dacă statele vor fi fie complet dezbinate, fie doar unite în confederaţii parţiale, atunci subdiviziunea în care se vor găsi va determina competiţii frecvente şi violente între ele, atunci acel om trebuie că e plecat departe, în fantasmele Utopiei. A admite insuficienţa de motive pentru asemenea competiţii ca argument împotriva existenţei lor, ar fi să se uite faptul că oamenii sunt vanitoşi, vindicativi şi hrăpăreţi. A căuta o continuare a armoniei între un număr de suveranităţi independente, nelegate unele de altele dar situate într-o aceeaşi vecinătate, ar fi să nu se ţină seama de cursul obişnuit al evenimentelor umane şi să se sfideze experienţa acumulată de secole.
Cauzele ostilităţilor dinte naţiuni sunt indefinite. Sunt unele care acţionează în mod general şi aproape constant asupra trupului colectiv al societăţii. Dintre acestea fac parte dragostea de putere sau dorinţa superiorităţii şi a dominaţiei – suspiciunea puterii sau dorinţa de egalitate şi de siguranţă. Sunt şi altele ce au o influenţă mai palpabilă, deşi la fel de activă în sferele ce-i corespund. Astfel sunt rivalităţile şi competiţiile comerciale dintre naţiunile de negustori. Şi mai sunt şi altele, nu mai puţin numeroase decât oricare dintre cele de dinainte, ce îşi află originea pe de-a întregul în patimile de natură particulară; în ataşamentele, animozităţile, interesele, speranţele şi temerile indivizilor aflaţi la conducerea comunităţilor ai căror membri sunt. Oamenii din această categorie, fie ei favoriţii unui monarh sau ai poporului, de prea multe ori au abuzat de încrederea ce li s-a acordat; şi simulând pretextul vreunui bine public, nu au avut niciun scrupul în a sacrifica liniştea naţională pentru avantajele personale sau pentru propriul lor ciubuc.
Celebrul Pericle, făcând pe plac fiţelor unei prostituate[1], cu costul sângelui şi averilor concetăţenilor săi, a atacat, a cucerit şi a distrus oraşul SAMIENILOR. Acelaşi om, stimulat de duşmănia personală faţă de MEGARIENI[2], o altă naţiune a Greciei, sau pentru a evita o acuzaţie cu care era ameninţat, referitoare la complicitatea la un presupus furt comis de sculptorul Fidias[3], ori pentru a scăpa de acuzaţiile ce se pregăteau a-i fi aduse, referitoare la risipirea fondurilor statului în scopul dobândirii popularităţii[4], sau datorită tuturor acestor cauze, a fost autorul barbar al acelui celebru război funest, desemnat în analele greceşti cu numele de războiul PELOPONEZIAN; care, după multiple vicisitudini, întreruperi şi continuări, s-a finalizat cu ruinarea commonwealth-ului atenian.
Ambiţiosul cardinal, ce a fost primul ministru al lui Henric al VIII-lea, permiţându-şi vanitatea de a aspira la tripla coroană[5], a nutrit speranţe de a succeda la achiziţia acelui splendid trofeu cu ajutorul autorităţii Împăratului Carol Quintul. Pentru a se asigura de bunăvoinţa şi de influenţa acestui întreprinzător şi puternic monarh, a aruncat Anglia în război cu Franţa, în ciuda celor mai evidente imperative politice, periclitând astfel siguranţa şi independenţa atât a regatului asupra căruia prezida prin adunările sale, cât şi a Europei în general. Căci dacă a fost vreodată un suveran care să promită marea cu sarea pentru materializarea proiectului monarhiei universale, acela a fost Împăratul Carol Quintul, în ale cărui intrigi Wolsey era simultan instrumentul şi nătărăul.
Influenţa pe care a avut-o bigotismul unei femei[6], capriciile alteia[7] şi intrigile unei a treia[8] în politica contemporană, în agitaţia şi în pacificarea unei considerabile părţi a Europei, sunt subiecte despre care s-a vorbit destul, pentru a nu fi cunoscute de toată lumea.
Să continuăm a da exemple despre influenţa consideraţiilor personale în producerea marilor evenimente naţionale, fie acestea externe sau interne, în funcţie de efectul lor, ar fi o inutilă pierdere de vreme. Cei ce sunt doar superficial familiarizaţi cu sursele de unde izvorăsc acestea, îşi vor aminti ei înşişi o mulţime de situaţii edificatoare; iar cei ce posedă o minimă cunoaştere a naturii umane, nu au nevoie de asemenea ilustrări pentru a-şi forma opinia fie asupra realităţii, fie asupra gradului acestor influenţe. Însă, totuşi, un exemplu ce ar schiţa principiul general, ar putea fi dat şi priveşte un caz ce s-a petrecut nu demult printre noi. Dacă Shays nu ar fi fost un DEBITOR DISPERAT, e foarte puţin probabil ca Massachussetts să fi fost teatrul unui război civil.
Dar în ciuda tuturor acestor mărturii ale experienţei ce converg spre acelaşi punct al cazului de faţă, se mai pot încă găsi vizionari şi uneltitori ce sunt gata să pledeze pentru paradoxul păcii perpetue dintre state, fie acestea dezmembrate şi înstrăinate unele de altele. Particularitatea republicilor – se spune – e dragostea de pace; spiritul negustoresc are tendinţa să slăbească moravurile oamenilor şi să potolească acele umori inflamabile care adeseori au aprins războaie. Republicile negustoreşti, precum e cea a noastră, nu vor fi niciodată dispuse să se irosească în întreceri ruinante. Ci vor fi guvernate de interese mutuale şi vor cultiva un spirit de amiciţie şi concordie reciprocă.
Nu este adevăratul interes al tuturor naţiunilor (îi întrebăm pe aceşti iluzionaţi din politică) acela de a cultiva acelaşi spirit filosofic şi mărinimos? Dacă acesta e adevăratul lor interes, au reuşit să-l urmeze cu adevărat? Nu s-a constatat neîncetat, din contra, că patimile de moment şi interesele imediate au un control mai eficient şi mai prompt asupra conduitei umane decât o au principiile politice generale şi abstracte, utilitatea sau justiţia? Oare, în practică, au fost republicile mai puţin predispuse la război decât monarhiile? Nu sunt republicile şi ele administrate de OAMENI, precum sunt şi monarhiile? Nu există aversiuni, favoritisme, rivalităţi şi pofte de înavuţire ilegale ce afectează naţiunile aşa cum îi afectează şi pe monarhi? Nu sunt adunările populare în mod frecvent supuse impulsurilor de ură, resentiment, invidie, avariţie şi altor slăbiciuni violente şi ilicite? Oare nu e prea bine ştiut că hotărârile lor sunt adesea luate de o mână de indivizi în care îşi pun încrederea şi sunt, desigur, predispuse la a fi spoite de patimile şi vederile acestor indivizi? Până acum a făcut comerţul altceva mai mult decât să modifice pricinile războaielor? Nu e oare dragostea de bogăţie la fel de despotică, iar iniţiativa negustorească nu e o patimă precum cea a puterii sau a gloriei? Nu au fost la fel de multe războaie a căror cauze au fost de natură comercială, de când comerţul a devenit principala ocupaţie şi principalul sistem al naţiunilor, precum înainte războaiele erau cauzate de lăcomia pentru teritorii şi de dorinţa de a domina? Şi nu a cultivat spiritul comerţului, în multe ocazii, noi stimulenţi pentru aprinderea apetitului atât pentru prima cât şi pentru a doua? Să lăsăm a fi chemată experienţa, cea mai puţin supusă greşelii dintre toate aprecierile umane, să răspundă acestor întrebări.
Sparta, Atena, Roma şi Cartagina au fost toate republici; două dintre ele, Atena şi Cartagina, au fost republici negustoreşti. Şi totuşi, erau la fel de des angajate în războaie, ofensive sau defensive, precum monarhiile vecine contemporane. Sparta era aproape un perpetuu câmp de luptă; iar Roma nu a fost niciodată sătulă de carnaje şi de cuceriri.
Cartagina, deşi o republică comercială, a fost agresorul în chiar războiul ce s-a finalizat cu distrugerea ei. Hannibal i-a purtat trupele armate în inima Italiei, până la porţile Romei, înainte ca Scipio, drept răspuns, să-l învingă pe teritoriul cartaginez şi să cucerească întregul său commonwealth.
Veneţia, în vremuri mai apropiate de noi, s-a angajat nu o dată în războaie din pură ambiţie, până când, devenind incomodă celorlalte state italiene, Papa Iulius al II-lea a găsit mijloacele de a forma acea formidabilă ligă[9], ce a dat o lovitură mortală puterii şi mândriei acestei trufaşe republici.
Provinciile Olandei, până să fie copleşite de datorii şi taxe, au jucat un rol principal şi hotărâtor în războaiele Europei. S-au aflat într-o competiţie furibundă cu Anglia în privinţa controlului mărilor, şi au fost printre cele mai perseverente şi mai implacabile oponente ale lui Ludovic al XIV-lea.
În guvernul Marii Britanii, reprezentanţii poporului compun o ramură a legislativului naţional. Comerţul a fost de secole îndeletnicirea preponderentă a acestei ţări. Puţine naţiuni, cu toate acestea, au fost într-atât de implicate în războaie; iar războaiele în care acest regat a fost implicat, au fost, de multe ori, aprinse de către popor.
Au existat, dacă pot să mă exprim astfel, aproape la fel de multe războaie populare câte au fost cele regale. Doleanţele naţiunii şi pisălogeala reprezentanţilor ei i-au târât, de multe ori, pe proprii monarhi în război sau i-au determinat să continue starea beligerantă în care se aflau, în ciuda dorinţei acestora şi câteodată împotriva adevăratelor interese ale statului. În acea memorabilă luptă pentru superioritate, între casele regale rivale, cea de AUSTRIA şi cea de BOURBON, ce a ţinut pentru atâta vreme Europa în flăcări, este bine cunoscut că antipatiile englezilor faţă de francezi, dublate de ambiţia sau mai degrabă de avariţia unui conducător favorizat[10], au prelungit războiul dincolo de limitele unei politici raţionale şi pentru o perioadă considerabilă de timp ce intra în total dezacord cu vederile curţii.
Războaiele acestor două naţiuni tocmai menţionate s-au declanşat în mare măsură din cauze comerciale – din dorinţa de a înlocui prin forţă şi din frica de a nu fi înlocuit prin forţă, iar aceasta în ceea ce priveşte fie anumite coridoare de trafic, fie în privinţa avantajelor generale dobândite din comerţ şi navigaţie.
După această expunere sumară a ceea ce s-a petrecut în alte ţări, a căror situaţie a fost cât de cât similară cu a noastră, ce motiv avem să ne încredem în acele reverii care vor să ne ispitească a ne aştepta la pace şi cordialitate între membrele prezentei confederaţii, dacă acestea vor fi într-o stare de dezbinare? Nu am fost îndeajuns martorii sofismelor şi extravaganţelor acelor teorii lipsite de temei ce ne-au amuzat cu promisiunile eliberării de imperfecţiunile, de slăbiciunile şi de relele inerente oricărui tip de societate? Nu a sosit vremea să ne trezim din visul amăgitor al unei vârste de aur şi să adoptăm ca precept util pentru direcţia conduitei noastre politice faptul că noi, precum şi ceilalţi locuitori ai globului, suntem încă departe de imperiul fericit al înţelepciunii şi al virtuţii perfecte?
Lăsând la o parte gradul profund de depresie în care s-a înecat demnitatea şi reputaţia noastră naţională, lăsând la o parte inconvenientele simţite peste tot din cauza unei administraţii guvernamentale slabe şi morbide, lăsând la o parte revolta unei părţi a statului Carolina de Sud, recentele tulburări ameninţătoare din Pennsylvania şi actualele insurecţii şi rebeliuni din Massachusetts, declarăm !
Dispoziţia generală a umanităţii este departe de a corespunde cu tezele acelora ce se silesc să ne adoarmă aprehensiunea discordiei şi ostilităţii dintre state, ce ar surveni în cazul dezbinării acestora, aprehensiune bazată pe faptul că aceasta a devenit un fel de axiomă în politică, datorită unui lung proces de observare a progresului societăţii, şi anume că situaţia de vecinătate sau de apropiere este un inamic natural al statelor. Un scriitor inteligent vorbeşte despre acest subiect astfel: „NAŢIUNILE ÎNVECINATE (spune el) sunt în mod natural inamice unele altora, iar situaţia e contrară doar dacă slăbiciunea lor comună le forţează să se unească într-o REPUBLICĂ CONFEDERATĂ, iar constituţia acesteia ar preveni naşterea diferendelor ocazionate de această vecinătate, potolind invidia tainică ce predispune toate statele la a se preamări în detrimentul vecinilor lor”[11]. Acest pasaj indică simultan RĂUL şi sugerează MEDICAMENTUL.
PUBLIUS
traducere de Mihnea CĂPRUŢĂ
[1] Aspasia, vezi Viaţa lui Pericle a lui Plutarh.
[2] Ibidem.
[3] Ibidem.
[4] Ibidem. Se presupune că Fidias a furat aur public, în complicitate cu Pericle, menit statuii zeiţei Minerva.
[5] Purtată de către Papi.
[6] Madame de Maintenon.
[7] Ducesa de Marlborough.
[8] Madame de Pompadour.
[9] Liga de la Cambrai, ce-i aduna pe Împărat, pe Regele Franţei, Regele Aragonului, şi pe majoritatea prinţilor şi statelor italiene.
[10] Ducele de Marlborough.
[11] Vezi „Principes des Negociations” de abatele de Malby.
Ovidiupecican's Blog 
Lasă un răspuns