DOCUMENTELE FEDERALISTE (8): Richard HASSING despre THE FEDERALIST

DIN CÂTE ȘTIU, primele traduceri și comentarii în limba română ale unor Documente federaliste aparțin lui Richard F. Hassing și Ancăi M. Hassing, universitari americani dintre care doamna Hassing este de origine română. În 1994, ei publicau volumul Problemele republicanismului democratic (Cluj-Napoca, Ed. Apostrof, 1994, 136 p., prefață de Andrei Marga), urmare a unui curs universitar susținut de Dick Hassing la Universitatea Babeș-Bolyai în anul academic anterior. Textul cuprindea traducerile Ancăi Hassing din Federalist nr. 10 și, respectiv, Federalist nr. 47 – 51, împreună cu comentariile aferente.

Voi încerca să transcriu mai departe traducerile respective, care au prefațat eforturile domnului Mihnea Căpruță cu peste un deceniu și jumătate, dar care, împreună cu acestea din urmă, completează și mai mult cunoașterea Documentelor federaliste în limba română, până la împlinirea dezideratului realizării unei prime ediții complete a textelor lui Publius (alias Madison și Jay).

Deocamdată, voi cita aici din spusele celor doi exegeți, care în deschiderea cărții lor își explică selecția: „În lucrarea de față sunt prezentate eseul 10 și eseurile 47 – 51. Aceste șapte eseuri tratează temele cele mai urgente pentru republicanismul democratic: conflictul facțional și separația puterilor. (…) Eseul nr. 10 din The Federalist – pe scurt Federalist 10 – a fost scris de Madison și tratează problema facțiunilor. După Madison, conflictul violent între facțiuni constituie problema fundamentală a democrației. În acest eseu, Madison prezintă teoria republicii comerciale extinse ca antidot împotriva facțiunii. (…) Cele cinci eseuri, Federalist 47 – 51, scrise tot de Madison, tratează separația puterilor. După Montesquieu, frica este principiul pe care se bazează tirania, iar libertatea politică se definește drept „forma de guvernare (în care) unui cetățean nu trebuie să-i fie frică de un alt cetățean” (Spiritul legilor, XI. 6). Condiția necesară pentru o asemenea libertate este separația între puterile legislativă, executivă și judecătorească. John Locke, în Al doilea tratat despre guvernământ, spune că puterea legislativă și cea executivă trebuie separate, pentru ca guvernul să nu aibă ”un alt interes decât restul comunității (# 143), cu alte cuvinte, pentru ca Puterea să nu devină un corp străin în mijlocul societății. Problema este, după cum spune Locke, ”slăbiciunea umană, dispusă să alerge după putere” (# 143). În Federalist 9, Hamilton plasează „repartizarea puterii în cele trei sectoare, introducerea de limitări și echilibrări (checks and balances) legislative și instituirea tribunalelor cu judecători numiți pe viață, cu condiția unei comportări corecte” între instrumentele puternice descoperite sau perfecționate de știința politică modernă. Prin aceste instrumente, „se pot păstra elementele cele mai bune ale formei republicane de guvernământ și pot fi diminuate sau chiar înlăturate imperfecțiunile acesteia”. The Federalist susține în mod clar că forma republicană de guvernământ are defecte interne și că separația puterilor face parte din soluție. (pp. 12-13)

 

foto: Prof. dr. Richard Hassing, The Catholic University of America, Cornell University, SUA

Published in: on 13 ianuarie 2011 at 10:38 am  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , ,

DOCUMENTELE FEDERALISTE: FEDERALIST Nr. 7 de Alexander HAMILTON

Continuarea aceluiaşi subiect (Despre pericolele ce provin din cauza disensiunilor între state)

Pentru Independent Journal

Către cetăţenii statului New York:

Se pune câteodată întrebarea, cu un aer de simulat triumf, ce motiv ar avea statele, odată dezbinate, să-şi declare război unele altora? Am răspunde pe deplin acestei întrebări spunând că exact aceleaşi motive ce au înecat în sânge, în diferite perioade, toate naţiunile din lume. Însă, din păcate pentru noi, chestiunea admite un răspuns mai particular. Există motive de diferende chiar în faţa noastră, despre a căror producere, chiar sub constrângerile unei constituţii federale, avem destulă experienţă ce ne permite să ne formăm o opinie în privinţa a ceea ce ne putem aştepta dacă aceste constrângeri ar fi înlăturate.

Disputele teritoriale au constituit întotdeauna unele dintre cele mai fertile surse de ostilitate între naţiuni. Poate că cele mai multe războaie ce au pustiit pământul au izvorât din această sursă. Această cauză îşi va face simţită prezenţa printre noi, cu toată puterea. Avem o largă întindere de teritoriu neorganizat, în interiorul frontierelor Statelor Unite. Încă există pretenţii discordante şi nerezolvate între câteva dintre state, iar disoluţia Uniunii ar pune bazele unor pretenţii similare venite din partea tuturor. Este bine cunoscut că acestea au avut până acum discuţii aprinse şi serioase privitoare la drepturile asupra teritoriilor ce nu au fost încă alocate pe vremea Revoluţiei şi care purtau îndeobşte numele de teritoriile coroanei. Statele din interiorul graniţelor guvernelor coloniale le-au pretins în proprietate, celelalte au susţinut că drepturile coroanei în această chestiune aparţin Uniunii; în special în ceea ce priveşte toată partea de Vest a teritoriului ce a fost, fie prin posesiunea propriu-zisă, fie prin supunerea proprietarilor indieni, sub jurisdicţia regelui Marii Britanii, până ce acesta din urmă a renunţat la pretenţiile asupra lui în urma tratatului de pace. Aceasta, s-a spus, a fost oricum o achiziţie a Confederaţiei prin acordul cu o putere străină. Politica prudentă a Congresului a fost cea care a potolit această controversă, persuadând statele să facă cesiuni Statelor Unite pentru binele întregului. Până acum, sub auspiciile perpetuării Uniunii, acest lucru a fost îndeplinit în măsura în care să existe posibilitatea unei perspective hotărâte de a pune capăt în mod amiabil disputelor. O dezmembrare a Confederaţiei, însă, ar reînsufleţi această dispută şi ar da naştere altora pe acelaşi subiect. În prezent, o mare parte din teritoriul vacant din Vest este, prin cesiune măcar, dacă nu prin orice alt drept anterior acesteia, proprietatea comună a Uniunii. Dacă aceasta din urmă ar înceta să existe, statele ce au făcut cesiunea în numele principiului compromisului federal, vor fi îndrituite, atunci când cauza cesiunii se va fi stins, să reclame înapoierea teritoriilor. Fără niciun dubiu, celelalte state vor cere o parte proporţională în virtutea dreptului de reprezentare. Argumentul lor va fi acela că o cesiune, odată înfăptuită, nu poate fi revocată; şi că justeţea dreptului asupra teritoriului dobândit sau securizat de către eforturile concertate ale Confederaţiei, rămâne nediminuată. Dacă, în ciuda probabilităţilor, s-ar admite de către toate statele că fiecare are dreptul la o parte din această porţiune comună, încă ar exista o dificultate ce ar trebui surmontată, în ceea ce priveşte o regulă echitabilă de repartiţie. În acest sens, principii diferite ar fi înaintate de diferitele state; iar astfel, interesele opuse ale părţilor fiind afectate, nu ne-am putea aştepta la o reglare paşnică a diferendelor.

În vastul spaţiu al teritoriului din Vest, putem întrezări, aşadar, o amplă desfăşurare de pretenţii ostile, fără niciun arbitru sau judecător care să se interpună între părţile rivale. Judecând cele trecute spre cele viitoare, vom avea motive întemeiate să înţelegem că sabia va fi cea care e chemată pentru a arbitra aceste diferende. Circumstanţele disputei dintre Connecticut şi Pennsylvania, privitoare la teritoriul din Wyoming, ne previn în a nu fi optimişti în aşteptarea unei aplanări uşoare a unor asemenea neînţelegeri. Articolele confederaţiei au obligat părţile să supună cazul  judecăţii unei curţi federale. S-au ascultat părţile iar curtea a decis în favoarea Pennsylvaniei. Însă Connecticut a dat semne clare de nemulţumire în privinţa hotărârii; şi nici nu a părut a fi pe de-a întregul resemnat în faţa acesteia, până când, prin tratative şi tertipuri, s-a găsit ceva să joace rolul unei compensaţii pentru pierderea pe care el pretindea că a suferit-o. Nimic din ce s-a spus aici nu e menit a sugera vreo blamare în privinţa atitudinii acestui stat. Fără doar şi poate că acesta a crezut în mod sincer că a fost lezat de acea decizie; iar statele, precum indivizii, consimt cu mare silă la hotărârile ce sunt luate în dezavantajul lor.

Cei ce au avut oportunitatea să vadă culisele negocierilor purtate de-a lungul dezbaterilor dintre acest stat şi districtul Vermont, pot depune mărturie în privinţa opoziţiei pe care am simţit-o venind atât din partea statelor neinteresate cât şi din partea acelora interesate de revendicare; şi aceştia pot de asemenea confirma pericolul în faţa căruia pacea Confederaţiei ar fi putut fi expusă dacă acest stat ar fi încercat să-şi susţină drepturile prin forţă. Două motive au precumpănit în această opoziţie: primul, invidia nutrită faţă de viitoarea noastră putere; iar celălalt, interesul anumitor indivizi cu influenţă în statele vecine, indivizi care obţinuseră drepturi asupra pământului de la administraţia acelui district. Chiar statele care au înaintat pretenţii contrare cu ale noastre au părut mai preocupate de a dezmembra acest stat decât de a-şi satisface propriile pretenţii. Acestea au fost New Hampshire, Massachusetts şi Connecticut. New Jersey şi Rhode Island, în toate ocaziile, şi-au descoperit o pasiune în a susţine independenţa Vermontului; iar Maryland, până să se alarmeze de apariţia unei legături între Canada şi acel stat, a susţinut ardent acelaşi lucru. Acestea fiind state mici, nu au privit cu un ochi prietenos perspectiva măreţiei noastre crescânde. Analizând aceste negocieri, putem găsi unele cauze ce ar putea să ducă la anumite complicaţii între state, dacă destinul lor nefavorabil va fi acela de a deveni dezbinate.

Competiţiile comerciale constituie un alt izvor ce ar alimenta încontinuu discordia. Statele aflate într-o poziţie mai puţin favorabilă vor dori să iasă din circumstanţele nefavorabile oferite de situaţiile locale şi să ia şi ele parte la avantajele vecinelor mai favorizate. Fiecare stat sau confederaţie separată ar urmări să realizeze un sistem de politică comercială specific lui însuşi. Aceasta ar genera discrepanţe, priorităţi şi excluderi ce ar naşte nemulţumire. Deprinderile relaţiilor, pe baza privilegiilor egale, cu care am fost obişnuiţi începând cu cele mai timpurii colonizări ale ţării, ar oferi doar un motiv în plus acelor cauze de nemulţumire decât ar face-o în mod natural, independent de această circumstanţă. AR TREBUI SĂ FIM PREGĂTIŢI SĂ NUMIM LEZĂRI ACELE LUCRURI CE ÎN REALITATE AU FOST ACTELE JUSTIFICABILE ALE SUVERANITĂŢILOR INDEPENDENTE, CE AU VIZAT UN INTERES DISTINCT DE AL NOSTRU. Spiritul întreprinzător care caracterizează partea comercială a Americii, nu a irosit nicio ocazie în a se arăta tot mai viguros. Nu e de aşteptat ca acest spirit neînfrânat să respecte acele regulaţii comerciale prin care anumite state s-ar strădui să-şi asigure beneficii exclusive pentru cetăţenii lor. Violarea acestor norme, pe de o parte, precum şi eforturile de a preveni şi de a respinge asemenea acţiuni, pe de altă parte, vor conduce în mod natural la ultraje iar acestea din urmă la represalii şi la războaie.

Oportunităţile pe care unele state le-ar avea de a le transforma pe altele în a le fi tributare lor prin regulaţii comerciale, ar fi suportate cu intoleranţă de statele tributare. Situaţia New York-ului, a Connecticut-ului şi a New Jersey-ului ar constitui un exemplu de acest fel. New York-ul, datorită sărăciei veniturilor, trebuie să impună taxe vamale la importuri. O mare parte a acestor taxe trebuie plătite de către locuitorii celorlalte două state, în calitatea lor de consumatori a ceea ce importăm. New York-ul nu ar fi nici dispus, nici capabil să renunţe la acest avantaj. Cetăţenii lui nu ar consimţi ca o taxă plătită de către ei să meargă în beneficiul cetăţenilor statelor vecine; nici practic nu ar fi, chiar dacă nu ar exista acest impediment, să se facă o discriminare între consumatori în interiorul propriei noastre pieţe. Vor accepta mult timp Connecticut-ul şi New Jersey-ul să fie taxate de către New York pentru propriul său beneficiu? Ni se va permite multă vreme să rămânem în starea de desfătare liniştită şi nestânjenită a unei metropole, datorată posesiunilor de pe urma cărora ne-am bucurat de avantaje atât de odioase pentru vecinii noştri şi, în opinia lor, într-atât de opresive? Vom fi capabili să păstrăm această linişte în ciuda presiunii iminente a Connecticut-ului pe de o parte şi a presiunii cooperante a New Jersey-ului, de cealaltă parte? Acestea sunt întrebări la care poate răspunde afirmativ doar cutezanţa pripită.

Datoria publică a Uniunii ar fi încă o cauză de conflict între statele separate sau între confederaţii. Împărţirea acesteia, în primă instanţă, iar apoi stingerea ei treptată vor constitui în egală măsură surse de animozităţi şi de toane proaste. Cum va fi posibil să se cadă de acord asupra unei reguli de împărţire satisfăcătoare pentru toate părţile? Abia dacă se poate propune vreuna care să fie complet lipsită de obiecţii reale. Acestea din urmă, ca de obicei, vor fi exagerate datorită intereselor adverse ale părţilor. Există chiar perspective diferite între state în privinţa principiului general de a anula datoria publică. Unele dintre ele, fie mai puţin impresionate de importanţa creditului naţional sau pentru că cetăţenii lor au un interes minim sau chiar inexistent în această chestiune, simt o indiferenţă dacă nu o stare de aversiune faţă de plata debitului intern, în orice proporţie. Acestea vor fi chiar înclinate să augmenteze dificultăţile unei împărţiri. Altele dintre ele, un corp numeros a cărui cetăţeni sunt creditori publici dincolo de proporţia ce revine statului din suma totală a debitului naţional, vor fi zeloşi în a cere o despăgubire efectivă şi echitabilă. Amânările continue ale primelor dintre aceste state nu vor face decât să stârnească resentimentele acestora din urmă. Impunerea unei reguli ar fi, între timp, amânată de deosebiri reale de opinii şi de întârzieri nefireşti. Cetăţenii statelor interesate vor protesta zgomotos; puterile străine vor solicita satisfacerea revendicărilor îndreptăţite ale acestora iar pacea statelor va fi periclitată atât de o invazie străină cât şi de lupta internă.

Să presupunem că dificultăţile acordului asupra unei reguli sunt surmontate şi că împărţirea e făcută. Avem însă motive să credem, datorită experienţei, că regula asupra căreia s-a convenit va cântări mai mult pentru anumite state decât pentru altele. Cei ce vor suferi de pe urma ei vor dori, în mod natural, o micşorare a sarcinii. Ceilalţi, la fel de natural, nu vor fi dispuşi la o revizuire ce s-ar finaliza cu o creştere a propriilor lor datorii. Refuzul lor va constitui un pretext plauzibil pentru statele ce au revendicat revizuirea să-şi suspende contribuţiile pentru a nu fi înghiţite cu lăcomie; iar neacceptarea din partea acestor state a obligaţiilor ce le revin, ar da naştere la altercaţii şi la discuţii acide. Chiar dacă regula adoptată ar justifica în practică egalitatea principiului ei, încă ar exista abateri de la datoria plăţilor din partea unor state din varii cauze – deficienţa reală a resurselor; proasta gestionare a finanţelor; dezordini accidentale în gospodărirea guvernamentală; şi, în plus, scârba cu care de obicei oamenii contribuie cu bani în scopuri a căror materializare va fi cu mult ulterioară necesităţilor care i-au produs şi care vor interfera cu satisfacerea necesităţilor imediate. Abaterile de la plată, din orice motiv ar surveni, vor fi surse de nemulţumiri, acuzaţii reciproce şi certuri. Probabil că nu există nimic mai plauzibil a strica liniştea naţiunilor decât legarea acestora la contribuţii mutuale în vederea oricărui obiectiv ce nu produce un câştig comun egal. Căci este o observaţie pe cât de adevărată, într-atât de banală faptul că nu este nimic asupra căruia oamenii să se contrazică mai abitir decât asupra banilor.

Legile ce vin în răspărul contractelor private, şi care echivalează cu agresiuni faţă de drepturile acelor state ai căror cetăţeni sunt lezaţi de aceste legi, pot fi socotite ca fiind o altă sursă posibilă de ostilităţi. Nu suntem îndrituiţi să ne aşteptăm ca un spirit mai liberal sau mai echitabil să prezideze în viitor asupra legislaţiilor statelor individuale, iar asta dacă acesta nu va fi înăbuşit de varii controale suplimentare, mai degrabă decât am văzut până acum că se întâmplă în prea multe ocazii, dizgraţiind codificările respective. Am observat înclinaţia către represalii stârnită în Connecticut în urma enormităţilor săvârşite de legislativul din Rhode Island; şi deducem cu chibzuinţă că în cazuri similare, în alte circumstanţe, un război, nu al HÂRTIILOR, ci al săbiilor, va pedepsi aspru asemenea breşe atroce în obligaţiile morale şi în justiţia socială.

Probabilitatea alianţelor incompatibile între diferitele state sau confederaţii şi diferitele puteri străine, precum şi efectele situaţiei asupra păcii întregului au fost suficient dezvoltate în câteva dintre adresele anterioare. Din perspectiva din care a fost dezbătută această parte a subiectului, se poate trage următoarea concluzie: America, dacă e complet dezbinată sau unită doar prin slaba legătură a unei simple ligi, ofensive şi defensive, va fi, prin activitatea unor asemenea alianţe neşlefuite, în mod progresiv aruncată în toate labirinturile periculoase ale politicii şi războaielor europene; şi datorită certurilor distructive dintre părţile în care a fost dezbinată, e foarte posibil să devină o pradă în calea trucurilor şi a maşinaţiunilor puterilor ce sunt in mod egal inamicele tuturor acestor părţi. Divide et impera[1] trebuie să fie motto-ul fiecărei naţiuni care fie ne urăşte, fie are teamă faţă de noi[2].

PUBLIUS

traducere de Mihnea CĂPRUȚĂ


[1] Dezbină şi stăpâneşte.

[2] Pentru ca întregul subiect al acestor adrese să ajungă în faţa publicului cât mai repede posibil, se propune ca ele să fie publicate de patru ori pe săptămână – marţea în New York Packet şi joia în Daily Advertiser.

Published in: on 5 noiembrie 2010 at 7:53 am  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , ,

DOCUMENTELE FEDERALISTE: FEDERALIST Nr. 6 de Alexander HAMILTON

Despre pericolele ce provin din cauza disensiunilor între state

Pentru Independent Journal

Către cetăţenii statului New York:

Ultimele trei numere ale acestei adrese au fost dedicate înşiruirii pericolelor la care vom fi expuşi, într-o stare de dezbinare, în faţa armatelor şi intrigilor naţiunilor străine. Acum, voi continua prin a vorbi despre pericole de o altă natură, ce sunt poate mai îngrijorătoare, şi anume despre cele ce decurg din disensiunile dintre înseşi statele noastre şi din sciziunile şi frământările indigene. Acestea au fost deja oarecum anticipate în unele exemple anterioare; dar ele merită o cercetare mai amănunţită şi mai completă.

Cel ce se îndoieşte în mod serios asupra faptului că dacă statele vor fi fie complet dezbinate, fie doar unite în confederaţii parţiale, atunci subdiviziunea în care se vor găsi va determina competiţii frecvente şi violente între ele, atunci acel om trebuie că e plecat departe, în fantasmele Utopiei. A admite insuficienţa de motive pentru asemenea competiţii ca argument împotriva existenţei lor, ar fi să se uite faptul că oamenii sunt vanitoşi, vindicativi şi  hrăpăreţi. A căuta o continuare a armoniei între un număr de suveranităţi independente, nelegate unele de altele dar situate într-o aceeaşi vecinătate, ar fi să nu se ţină seama de cursul obişnuit al evenimentelor umane şi să se sfideze experienţa acumulată de secole.

Cauzele ostilităţilor dinte naţiuni sunt indefinite. Sunt unele care acţionează în mod general şi aproape constant asupra trupului colectiv al societăţii. Dintre acestea fac parte dragostea de putere sau dorinţa superiorităţii şi a dominaţiei – suspiciunea puterii sau dorinţa de egalitate şi de siguranţă. Sunt şi altele ce au o influenţă mai palpabilă, deşi la fel de activă în sferele ce-i corespund. Astfel sunt rivalităţile şi competiţiile comerciale dintre naţiunile de negustori. Şi mai sunt şi altele, nu mai puţin numeroase decât oricare dintre cele de dinainte, ce îşi află originea pe de-a întregul în patimile de natură particulară; în ataşamentele, animozităţile, interesele, speranţele şi temerile indivizilor aflaţi la conducerea comunităţilor ai căror membri sunt. Oamenii din această categorie, fie ei favoriţii unui monarh sau ai poporului, de prea multe ori au abuzat de încrederea ce li s-a acordat; şi simulând pretextul vreunui bine public, nu au avut niciun scrupul în a sacrifica liniştea naţională pentru avantajele personale sau pentru propriul lor ciubuc.

Celebrul Pericle, făcând pe plac fiţelor unei prostituate[1], cu costul sângelui şi averilor concetăţenilor săi, a atacat, a cucerit şi a distrus oraşul SAMIENILOR. Acelaşi om, stimulat de duşmănia personală faţă de MEGARIENI[2], o altă naţiune a Greciei, sau pentru a evita o acuzaţie cu care era ameninţat, referitoare la complicitatea la un presupus furt comis de sculptorul Fidias[3], ori pentru a scăpa de acuzaţiile ce se pregăteau a-i fi aduse, referitoare la risipirea fondurilor statului în scopul dobândirii popularităţii[4], sau datorită tuturor acestor cauze, a fost autorul barbar al acelui celebru război funest, desemnat în analele greceşti cu numele de războiul PELOPONEZIAN; care, după multiple vicisitudini, întreruperi şi continuări, s-a finalizat cu ruinarea commonwealth-ului atenian.

Ambiţiosul cardinal, ce a fost primul ministru al lui Henric al VIII-lea, permiţându-şi vanitatea de a aspira la tripla coroană[5], a nutrit speranţe de a succeda la achiziţia acelui splendid trofeu cu ajutorul autorităţii Împăratului Carol Quintul. Pentru a se asigura de bunăvoinţa şi de influenţa acestui întreprinzător şi puternic monarh, a aruncat Anglia în război cu Franţa, în ciuda celor mai evidente imperative politice, periclitând astfel siguranţa şi independenţa atât a regatului asupra căruia prezida prin adunările sale, cât şi a Europei în general. Căci dacă a fost vreodată un suveran care să promită marea cu sarea pentru materializarea proiectului monarhiei universale, acela a fost Împăratul Carol Quintul, în ale cărui intrigi Wolsey era simultan instrumentul şi nătărăul.

Influenţa pe care a avut-o bigotismul unei femei[6], capriciile alteia[7] şi intrigile unei a treia[8] în politica contemporană, în agitaţia şi în pacificarea unei considerabile părţi a Europei, sunt subiecte despre care s-a vorbit destul, pentru a nu fi cunoscute de toată lumea.

Să continuăm a da exemple despre influenţa consideraţiilor personale în producerea marilor evenimente naţionale, fie acestea externe sau interne, în funcţie de efectul lor, ar fi o inutilă pierdere de vreme. Cei ce sunt doar superficial familiarizaţi cu sursele de unde izvorăsc acestea, îşi vor aminti ei înşişi o mulţime de situaţii edificatoare; iar cei ce posedă o minimă cunoaştere a naturii umane, nu au nevoie de asemenea ilustrări pentru  a-şi forma opinia fie asupra realităţii, fie asupra gradului acestor influenţe. Însă, totuşi, un exemplu ce ar schiţa principiul general, ar putea fi dat şi priveşte un caz ce s-a petrecut nu demult printre noi. Dacă Shays nu ar fi fost un DEBITOR DISPERAT, e foarte puţin probabil ca Massachussetts să fi fost teatrul unui război civil.

Dar în ciuda tuturor acestor mărturii ale experienţei ce converg spre acelaşi punct al cazului de faţă, se mai pot încă găsi vizionari şi uneltitori ce sunt gata să pledeze pentru paradoxul păcii perpetue dintre state, fie acestea dezmembrate şi înstrăinate unele de altele. Particularitatea republicilor – se spune – e dragostea de pace; spiritul negustoresc are tendinţa să slăbească moravurile oamenilor şi să potolească acele umori inflamabile care adeseori au aprins războaie. Republicile negustoreşti, precum e cea a noastră, nu vor fi niciodată dispuse să se irosească în întreceri ruinante. Ci vor fi guvernate de interese mutuale şi vor cultiva un spirit de amiciţie şi concordie reciprocă.

Nu este adevăratul interes al tuturor naţiunilor (îi întrebăm pe aceşti iluzionaţi din politică) acela de a cultiva acelaşi spirit filosofic şi mărinimos? Dacă acesta e adevăratul lor interes, au reuşit să-l urmeze cu adevărat? Nu s-a constatat neîncetat, din contra, că patimile de moment şi interesele imediate au un control mai eficient şi mai prompt asupra conduitei umane decât o au principiile politice generale şi abstracte, utilitatea sau justiţia? Oare, în practică, au fost republicile mai puţin predispuse la război decât monarhiile? Nu sunt republicile şi ele administrate de OAMENI, precum sunt şi monarhiile? Nu există aversiuni, favoritisme, rivalităţi şi pofte de înavuţire ilegale ce afectează naţiunile aşa cum îi afectează şi pe monarhi? Nu sunt adunările populare în mod frecvent supuse impulsurilor de ură, resentiment, invidie, avariţie şi altor slăbiciuni violente şi ilicite? Oare nu e prea bine ştiut că hotărârile lor sunt adesea luate de o mână de indivizi în care îşi pun încrederea şi sunt, desigur, predispuse la a fi spoite de patimile şi vederile acestor indivizi? Până acum a făcut comerţul altceva mai mult decât să modifice pricinile războaielor? Nu e oare dragostea de bogăţie la fel de despotică, iar iniţiativa negustorească nu e o patimă precum cea a puterii sau a gloriei? Nu au fost la fel de multe războaie a căror cauze au fost de natură comercială, de când comerţul a devenit principala ocupaţie şi principalul sistem al naţiunilor, precum înainte războaiele erau cauzate de lăcomia pentru teritorii şi de dorinţa de a domina? Şi nu a cultivat spiritul comerţului, în multe ocazii, noi stimulenţi pentru aprinderea apetitului atât pentru prima cât şi pentru a doua? Să lăsăm a fi chemată experienţa, cea mai puţin supusă greşelii dintre toate aprecierile umane, să răspundă acestor întrebări.

Sparta, Atena, Roma şi Cartagina au fost toate republici; două dintre ele, Atena şi Cartagina, au fost republici negustoreşti. Şi totuşi, erau la fel de des angajate în războaie, ofensive sau defensive, precum monarhiile vecine contemporane. Sparta era aproape un perpetuu câmp de luptă; iar Roma nu a fost niciodată sătulă de carnaje şi de cuceriri.

Cartagina, deşi o republică comercială, a fost agresorul în chiar războiul ce s-a finalizat cu distrugerea ei. Hannibal i-a purtat trupele armate în inima Italiei, până la porţile Romei, înainte ca Scipio, drept răspuns, să-l învingă pe teritoriul cartaginez şi să cucerească întregul său commonwealth.

Veneţia, în vremuri mai apropiate de noi, s-a angajat nu o dată în războaie din pură ambiţie, până când, devenind incomodă celorlalte state italiene, Papa Iulius al II-lea a găsit mijloacele de a forma acea formidabilă ligă[9], ce a dat o lovitură mortală puterii şi mândriei acestei trufaşe republici.

Provinciile Olandei, până să fie copleşite de datorii şi taxe, au jucat un rol principal şi hotărâtor în războaiele Europei. S-au aflat într-o competiţie furibundă cu Anglia în privinţa controlului mărilor, şi au fost printre cele mai perseverente şi mai implacabile oponente ale lui Ludovic al XIV-lea.

În guvernul Marii Britanii, reprezentanţii poporului compun o ramură a legislativului naţional. Comerţul a fost de secole îndeletnicirea preponderentă a acestei ţări. Puţine naţiuni, cu toate acestea, au fost într-atât de implicate în războaie; iar războaiele în care acest regat a fost implicat, au fost, de multe ori, aprinse de către popor.

Au existat, dacă pot să mă exprim astfel, aproape la fel de multe războaie populare câte au fost cele regale. Doleanţele naţiunii şi pisălogeala reprezentanţilor ei i-au târât, de multe ori, pe proprii monarhi în război sau i-au determinat să continue starea beligerantă în care se aflau, în ciuda dorinţei acestora şi câteodată împotriva adevăratelor interese ale statului. În acea memorabilă luptă pentru superioritate, între casele regale rivale, cea de AUSTRIA şi cea de BOURBON, ce a ţinut pentru atâta vreme Europa în flăcări, este bine cunoscut că antipatiile englezilor faţă de francezi, dublate de ambiţia sau mai degrabă de avariţia unui conducător favorizat[10], au prelungit războiul dincolo de limitele unei politici raţionale şi pentru o perioadă considerabilă de timp ce intra în total dezacord cu vederile curţii. 

Războaiele acestor două naţiuni tocmai menţionate s-au declanşat în mare măsură din cauze comerciale – din dorinţa de a înlocui prin forţă şi din frica de a nu fi înlocuit prin forţă, iar aceasta în ceea ce priveşte fie anumite coridoare de trafic, fie în privinţa avantajelor generale dobândite din comerţ şi navigaţie.

După această expunere sumară a ceea ce s-a petrecut în alte ţări, a căror situaţie a fost cât de cât similară cu a noastră, ce motiv avem să ne încredem în acele reverii care vor să ne  ispitească a ne aştepta la pace şi cordialitate între membrele prezentei confederaţii, dacă acestea vor fi într-o stare de dezbinare? Nu am fost îndeajuns martorii sofismelor şi extravaganţelor acelor teorii lipsite de temei ce ne-au amuzat cu promisiunile eliberării de imperfecţiunile, de slăbiciunile şi de relele inerente oricărui tip de societate? Nu a sosit vremea să ne trezim din visul amăgitor al unei vârste de aur şi să adoptăm ca precept util pentru direcţia conduitei noastre politice faptul că noi, precum şi ceilalţi locuitori ai globului, suntem încă departe de imperiul fericit al înţelepciunii şi al virtuţii perfecte?

Lăsând la o parte gradul profund de depresie în care s-a înecat demnitatea şi reputaţia noastră naţională, lăsând la o parte inconvenientele simţite peste tot din cauza unei administraţii guvernamentale slabe şi morbide, lăsând la o parte revolta unei părţi a statului Carolina de Sud, recentele tulburări ameninţătoare din Pennsylvania şi actualele insurecţii şi rebeliuni din Massachusetts, declarăm !

Dispoziţia generală a umanităţii este departe de a corespunde cu tezele acelora ce se silesc să ne adoarmă aprehensiunea discordiei şi ostilităţii dintre state, ce ar surveni în cazul dezbinării acestora, aprehensiune bazată pe faptul că aceasta a devenit un fel de axiomă în politică, datorită unui lung proces de observare a progresului societăţii, şi anume că situaţia de vecinătate sau de apropiere este un inamic natural al statelor. Un scriitor inteligent vorbeşte despre acest subiect astfel: „NAŢIUNILE ÎNVECINATE (spune el) sunt în mod natural inamice unele altora, iar situaţia e contrară doar dacă slăbiciunea lor comună le forţează să se unească într-o REPUBLICĂ CONFEDERATĂ, iar constituţia acesteia ar preveni naşterea diferendelor ocazionate de această vecinătate, potolind invidia tainică ce predispune toate statele la a se preamări în detrimentul vecinilor lor”[11]. Acest pasaj indică simultan RĂUL şi sugerează MEDICAMENTUL.

PUBLIUS

 

traducere de Mihnea CĂPRUŢĂ

 


[1] Aspasia, vezi Viaţa lui Pericle a lui Plutarh.

[2] Ibidem.

[3] Ibidem.

[4] Ibidem. Se presupune că Fidias a furat aur public, în complicitate cu Pericle, menit statuii zeiţei Minerva.

[5] Purtată de către Papi.

[6] Madame de Maintenon.

[7] Ducesa de Marlborough.

[8] Madame de Pompadour.

[9] Liga de la Cambrai, ce-i aduna pe Împărat, pe Regele Franţei, Regele Aragonului, şi pe majoritatea prinţilor şi statelor italiene.

[10] Ducele de Marlborough.

[11] Vezi „Principes des Negociations” de abatele de Malby.

DOCUMENTELE FEDERALISTE: FEDERALIST nr. 5 de John JAY

Cu bucurie am primit din partea domnului Mihnea Căpruță încă trei documente federaliste traduse de domnia sa, ale căror ciorne au fost verificate și puse la dispozitița acestui blog. Îi mulțumesc pentru disponibilitate, cu bucuria că, împreună, am adus la cunoștința cititorilor români interesați primele șapte Federalist Papers, lăsând altora sau pentru alte ocazii dorința de a continua.

Nu poți gândi democratic fără a cunoaște literatura fundamentală a democrației (O.P.).

 

Continuarea aceluiaşi subiect (Despre pericolele ce provin de la forţele şi influenţele exterioare)

Pentru Independent Journal

Către cetăţenii statului New York:

REGINA ANNA, în scrisoarea ei din 1 iulie 1706, adresată Parlamentului Scoţian, face unele observaţii în privinţa UNIUNII ce se forma pe atunci între Anglia şi Scoţia, ce merită atenţia noastră. Voi prezenta un fragment sau două din aceasta: „O uniune întreagă şi perfectă va fi fundaţia solidă a unei păci trainice: vă va asigura religia, libertatea şi proprietatea; va îndepărta animozităţile dintre voi, precum şi geloziile şi diferendele dintre regatele noastre. Tot ea trebuie să vă sporească forţa, bogăţiile şi comerţul; şi prin această uniune, întreaga insulă, fiind unită în sentiment şi eliberată de neliniştea intereselor antagoniste, VA AVEA POSIBILITATEA SĂ REZISTE ÎMPOTRIVA TUTUROR INAMICILOR SĂI”. „ Vă recomandăm cu toată sinceritatea să fiţi calmi şi unanimi în această măreaţă şi importantă întreprindere, pentru ca uniunea să poată atinge un final fericit, fiind singura măsură EFICACE de a ne asigura fericirea prezentă şi viitoare şi de a descuraja planurile inamicilor noştri şi ai voştri, care fără îndoială, cu această ocazie, VOR DEPUNE TOATE EFORTURILE DE A ÎMPIEDICA SAU DE A ÎNTÂRZIA ACEASTĂ UNIUNE”.

S-a remarcat în adresa precedentă că slăbiciunea şi dezbinarea în propria noastră casă vor atrage după ele pericole venite din afară; şi că nimic nu ar sluji mai mult la a ne pune la adăpost de ele decât uniunea, forţa şi buna guvernare din interior. Acesta e un subiect bogat şi nu poate fi uşor epuizat.

Istoria Marii Britanii este cea cu care suntem în general cel mai bine familiarizaţi şi ea ne oferă multe lecţii utile. Putem profita de pe urma experienţei lor fără a plăti preţul care i-a costat pe ei. Deşi pare evident bunului simţ că populaţia unei astfel de insule ar trebui să fie o singură naţiune, aflăm totuşi că aceasta a fost de secole despărţită în trei şi că aceste trei părţi au fost aproape încontinuu angajate în certuri şi războaie, unele împotriva celorlalte. Deşi interesul lor real în raport cu naţiunile continentale era acelaşi, totuşi prin şiretlicurile, politica şi intrigile acelor naţiuni, geloziile lor reciproce au fost încontinuu păstrate inflamate şi pentru un lung şir de ani îşi creau mai multe probleme şi neplăceri unele altora decât să-şi fie folositoare şi să se ajute reciproc.

Dacă ar fi ca cetăţenii Americii să se dividă în trei sau patru naţiuni, nu s-ar întâmpla acelaşi lucru? Nu ar apărea aceleaşi invidii şi nu vor fi ele cultivate în aceeaşi manieră? În locul „unităţii în sentiment” şi al eliberării de neliniştea „intereselor” antagonice, invidia şi gelozia vor nimici curând încrederea şi afecţiunea, iar interesele separate ale fiecărei confederaţii, în locul intereselor generale ale Americii, vor fi singurele obiective ale politicii şi preocupărilor lor. Aşadar, precum cele mai multe dintre naţiunile LIMITROFE acestea vor fi întotdeauna fie implicate în dispute şi războaie, fie vor trăi cu teama continuă de ele.

Cei mai optimişti susţinători ai celor trei sau patru confederaţii nu pot în mod raţional să creadă că acestea vor rămâne pentru multă vreme pe picior de egalitate în privinţa puterii, chiar dacă ar fi posibil ca ele să fie formate astfel la început; dar admiţând că acest lucru ar fi materializabil, totuşi ce născocire umană poate asigura continuitatea unei asemenea egalităţi? Independent de acele circumstanţe locale ce tind să zămislească şi să sporească puterea într-o parte şi să-i întârzie progresul în cealaltă parte, trebuie să atragem atenţia asupra efectelor acelei politici superioare şi acelei bune administraţii care, cu cea mai mare probabilitate, va evidenţia guvernământul uneia deasupra celorlalte şi prin care relativa lor egalitate în putere şi importanţă ar fi distrusă. Deoarece nu poate fi admis că acelaşi grad de politică viguroasă, prudenţă şi precauţie va fi păstrat de fiecare confederaţie în parte pentru un lung şir de ani.

Oricând şi din orice cauză s-ar întâmpla – şi chiar aşa va fi – ca vreuna dintre aceste naţiuni sau confederaţii să se ridice pe scara importanţei politice cu mult mai sus decât au făcut-o vecinele ei, în acel moment acestea o vor privi cu invidie şi cu frică. Amândouă aceste patimi le vor purta spre a aproba, dacă nu chiar spre a încuraja, orice ar putea promite diminuarea importanţei acesteia; şi, de asemenea, le va înfrâna de la a lua măsuri îndreptate spre a grăbi şi a asigura prosperitatea acesteia. Nu va fi nevoie de mult timp pentru ca aceasta să desluşească aceste dispoziţii inamice. Curând va începe nu doar să-şi piardă încrederea în vecinele ei, ci să aibă o atitudine la fel de nefavorabilă în ceea ce le priveşte. Suspiciunea dă naştere suspiciunii şi niciun lucru nu concurează mai rapid la schimbarea bunei voinţe şi a bunei purtări decât o fac pizmele invidioase şi acuzaţiile false, fie ele explicite sau implicite.

Nordul este în general regiunea forţei şi multe circumstanţe locale fac probabil faptul că cele mai nordice dintre propusele confederaţii ar putea fi, într-un viitor nu prea îndepărtat, fără de tăgadă mai grozave decât oricare dintre celelalte. Acest fapt nu va deveni evident decât atunci când ROIUL NORDIC va stârni aceleaşi idei şi senzaţii în părţile mai sudice ale Americii, precum sunt cele pe care le-a stârnit anterior în părţile sudice ale Europei. Nici nu pare a fi o presupunere hazardată faptul că tinerele albine ale acestui roi adeseori ar putea fi tentate să strângă mierea de pe câmpurile mai înflorite şi în aerul mai blând al mai voluptoaselor şi mai delicatelor vecinătăţi.

Cei ce iau în considerare cu seriozitate istoria unor diviziuni şi confederaţii similare, vor găsi din abundenţă motive de a înţelege că cei despre care vorbim vor fi vecini, în accepţiunea că vor delimita graniţele; vor înţelege de asemenea că aceştia nici nu se vor iubi nici nu se vor încrede unii în alţii, ci, din contra, vor fi pradă discordiei, invidiei şi lezărilor reciproce; pe scurt, ne vor plasa exact în situaţia în care, fără îndoială, unele naţiuni îşi doresc să ne vadă, şi anume, de a fi FORMIDABILI DOAR ÎNTRE NOI.

Din aceste consideraţii reiese că acei domni se înşeală amarnic atunci când cred că alianţele ofensive şi defensive ar putea fi formate între aceste confederaţii şi că acestea ar produce acea îmbinare şi uniune în plan militar şi economic ce ar fi necesară să le plaseze şi să le menţină într-o extraordinară poziţie ce le-ar proteja împotriva inamicilor străini.

Când anume s-au unit în astfel de alianţe statele independente în care erau înainte divizate Marea Britanie şi Spania, sau când şi-au unit ele forţele împotriva unui inamic comun? Confederaţiile propuse vor fi NAŢIUNI DIFERITE. Fiecare dintre ele îşi va avea propriu-i comerţ cu străini, legiferat prin tratate diferite; şi aşa cum produsele şi mărfurile lor vor fi diferite şi destinate unor pieţe diferite, tot astfel vor fi şi aceste tratate în mod esenţial. Preocupări comerciale distincte trebuie să creeze interese distincte şi desigur, grade diferite de ataşament politic precum şi conexiuni cu puteri străine distincte. Aşadar, s-ar putea întâmpla – şi chiar se va întâmpla cu toată probabilitatea – ca naţiunea străină cu care confederaţia SUDICĂ ar putea intra în conflict, să fie cea cu care confederaţia NORDICĂ e foarte dornică să păstreze pacea şi prietenia. O alianţă într-atât de potrivnică interesului lor imediat, cu siguranţă nu va fi uşor de format şi nici, dacă s-ar forma, nu s-ar respecta şi împlini cu deplină bună credinţă.

Ba mai mult, e mai probabil ca în America, precum în Europa, naţiunile vecine, acţionând sub impulsul intereselor diferite şi al patimilor neprietenoase, adesea se vor găsi în situaţia de a se situa de părţi diferite într-un conflict. Având în vedere distanţa noastră faţă de Europa, ar fi mai natural pentru aceste confederaţii să simtă pericolul venind din interior, de la una dintre ele, decât dinspre naţiuni îndepărtate şi, în consecinţă, fiecare va dori mai degrabă să se protejeze de celelalte prin formarea unor alianţe cu străinii, decât să se păzească de pericole externe prin formarea alianţei între ele însele. Iar aici fiind, să nu uităm cu cât e mai simplu să primim flotele străine în porturile noastre şi armatele străine în ţara noastră, decât să le convingem sau le constrângem să plece. Câte cuceriri au făcut romanii şi ceilalţi ca ei, jucând rolul aliaţilor, şi ce inovaţii au introdus, jucând acelaşi rol, în guvernămintele acelora pe care au pretins că-i apără.

Să lăsăm aşadar oamenii cinstiţi să judece dacă divizarea Americii într-un număr oarecare de suveranităţi independente va conduce spre asigurarea noastră împotriva ostilităţilor şi a ingerinţelor indecente, venite din partea naţiunilor străine.

PUBLIUS

 

traducere de Mihnea CĂPRUȚĂ

Published in: on 3 noiembrie 2010 at 4:28 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , ,

Dick HOWARD: Fragmente despre DOCUMENTELE FEDERALISTE

În volumul politologului american Dick Howard, Stafia democraţiei (Bucureşti, Ed. Curtea Veche, 2008, col. Constelaţii, coordonată de Vladimir Tismăneanu, traducere de Carmen Ion) există pasaje de interes pentru aprecierea, fie şi en passant, a importanţei istorice, dar şi actuale, a Documentelor federaliste. Transcriu mai departe câteva excerpte (O.P.)

Această colecţie de eseuri, scrise pentru a influenţa opinia publică în favoarea ratificării Constituţiei, a fost menită să-i liniştească pe cei care considerau noua constituţie o ameninţare fie la adresa libertăţii individului, fie la cea a drepturilor sociale ale statelor. Dar analiza lor are implicaţii care rămân actuale. De exemplu, Hamilton (în Actul Federalist nr. 9) şi Madison (în Actul Federalist nr. 10) au încercat să-i liniştească pe cei care invocau argumentul clasic potrivit căruia o „republică extinsă” în mod inevitabil nu va produce şi nu va menţine comunitatea şi coerenţa ei. Pericolul era apariţia unor „facţiuni”, care aveau să prolifereze în mod inevitavbil, datortă diversităţii sociologice de pe un teritoriu atât de vast. Se considera că înmulţirea acestor facţiuni avea să ducă la acel tip de anarhie care constituie preludiul clasic al tiraniei. Actele Federaliste acceptă diagnosticul social, dar îi resping implicaţiile politice. Madison afirmă că facţiunile sunt pentru libertate ceea ce este aerul pentru foc. În loc să pledeze pentru suprimarea lor în numele unei societăţi pe deplin unificate, Actele Federaliste văd în facţiuni garantul libertăţii, fiindcă, în republica extinsă, fiecare urmează să acţioneze ca o contra-greutate pentru toate celelalte. Acest argument a fost preluat din nou de pluralismul pragmatic al sociologiei liberale în anii 1950. El a putut fi folosit şi de teoreticienii politici progresişti, care au denunţat natura apolitică a unei societăţi în care partidele politice erau condamnate să fie numai nişte coaliţii de interese ale unor facţiuni, reduse la cel mai de jos numitor comun al acestora. Dar aceste interpretări sociologice neglijează structura constituţională; ele reduc instituţiile politice – aşa cum făcuseră şi constituţiile statale, cu excepţia celei a Pennsylvaniei – la o simplă tehnică inventată de ştiinţa politică pentru a manipula o societate incapabilă să se auto-organizeze politic.

O a doua analiză a Actelor Federaliste vine cu o semnificaţie contemporană, care ilustrează dificultatea născută din tratarea structurii politice a societăţii ca şi cum ar fi distinctă de social (sau din tratarea drepturilor individuale). Autorii au avut de explicat şi justificat sistemul de frâne şi echilibre pus în funcţiune prin Constituţia însăşi. Dacă cele trei ramuri ale guvernului ar fi organizate numai cu scopul de a se bloca una pe alta în aşa fel, încât societatea să poată funcţiona conform regulilor sale imanente, guvernarea ar fi obstrucţionată, politica n-ar mai avea nici o putere şi, cel mai important lucru, cetăţeanul ar fi lăsat la cheremul legii celui mai puternic. Tocmai aceasta este premisa atât a dreptei contemporane, cât şi a oponenţilor săi de stânga. Cea dintâi denunţă sistemul de frâne şi echilibre ca fiind rădăcina ineficienţei guvernamentale, a cheltuielilor excesive şi a incapacităţii de a acţiona decisiv în interesul naţional; ceilalţi văd în aceeaşi structură instituţională expresia unui pluralism social, care împiedică statul să intervină de partea victimelor sau a minorităţilor defavorizate, fiindcă un stat slab asigură dominaţia socială a bogăţiei sau a capitalului. Actul Federalist nr. 51 tratează astfel problema: „În alcătuirea unei guvernări ce urmează să le fie administrată unor oameni de către alţi oameni marea dificultate constă în faptul că mai întâi trebuie să-i dai guvernului putinţa de a-i controla pe cei guvernaţi, pentru ca mai apoi să-i obligi să se controleze şi pe sine”. Dar acest lucru este exact ceea ce se presupune că face analiza sociologică a rolului facţiunilor într-o republică extinsă. De fapt, autorii recunosc aici că motivaţiile sociologice propuse anterior nu fuseseră suficiente în acest context explicit politic. De aceea, Actul Federalist nr. 51 adaugă: „În timp ce astfel este mai mic pericolul pentru un partid mai mic din partea voinţei unui partid mai mare, trebuie să existe şi mai puţine motive de a-i garanta siguranţa celui dintâi, introducând în guvernare o voinţă care nu depinde de cel din urmă sau care, cu alte cuvinte, este interdependentă de societatea însăşi”. Dar cum poate fi armonizat acest argument, care susţine nu numai că exercită o politică de frână şi echilibru ca să protejeze drepturile minorităţii, dar şi că vocea majorităţii nu trebuie să fie blocată de interesele minorităţii, cu prevederile de creare a unui legislativ bicameral, în care Senatul are exact rolul de a bloca voinţa impetuoasă a majorităţii?

Relaţia dintre analiza sociologică şi cea politică este afirmată făţiş în Actul Federalist nr. 63, o tentativă de a clarifica necesitatea existenţei senatului. Relaţia dintre majoritate şi minoritate prezentată în Actul Federalist nr. 51 ar fi putut fi rezolvată printr-un argument sociologic, din care să reiască că protejarea minorităţii îi va permite acesteia să-şi dezvolte propriile interese până când, în cele din urmă, ar fi devenit majoritate, aşa um interesele comerciale le-au luat locul celor agricole sau cum cele dintr-o regiune ajung să fie mai importante decât cele dintr-o altă regiune – ceea ce nu e totuna cu argumentaţia politică în care minoritatea convinge o fostă majoritate de justeţea cauzei sale. Ca să-şi atingă acest scop, minoritatea trebuie să parcurgă sistemul reprezentării politice, aşa cum este înfăţişat în Actul Federalist nr. 63. În teoria clasică republicană, senatul reprezintă ramura aristocratică a societăţii, care, bineînţeles, nu exista în America. Actul Federalist nr. 63 propune, în schimb, ca senatul să funcţioneze ca o instanţă federală, de vreme ce senatorii sunt numiţi de state, ale căror interese sunt astfel reprezentate la nivel naţional. Această soluţie practică la îngrijorările mai cu seamă ale statelor mai mici are implicaţii teoretice care pot fi uşor interpretate greşit. Toate cele trei ramuri ale guvernării sunt republicane, deci toate sunt reprezentative. Dacă Senatul reprezintă statele, în timp ce Camera Reprezentanţilor reprezintă poporul, cum poate fi reprezentativă ramura legislativă luată ca întreg? Răspunsul este că toate ramurile reprezintă, fiecare în felul său, poporul suveran. Dar această reprezentare nu este conceptualizată ca şi cum societatea le-ar impune un mandat imperativ reprezentanţilor săi politici (nici în termenii mai vechiului concept englezesc al reprezentării virtuale). Actele Federaliste disting noţiunea clasică de reprezentare de forma ei modernă propusă de Constituţie: „Adevărata distincţie între acestea [guvernările clasice] şi guvernarea americană constă în excluderea totală a poporului, în competenţele sale colective”. Această afirmaţie, şocantă la prima vedere, scrisă cursiv de însuşi autorul ei, pare să confirme opinia celor ce considerau antidemocratice noile propuneri guvernamentale. Dar, la o citire mai atentă, în contextul istoric al Revoluţiei, reiese, de fapt, că această afirmaţie era temeiul însuşi al unei democraţii politice. Poporul suveran, în competenţele sale colective, este pretutindeni şi nicăieri: este pretutindeni, în sensul că libertatea îşi va găsi mereu un campion într-una sau alta dintre instituţiile guvernării, dar este şi nicăieri, în sensul că nici una dintre aceste instituţii nu poate pretinde că vorbeşte în numele totalităţii poporului şi că reprezintă voinţa unificată a naţiunii suverane. În acest sens s-a constituit republica federală americană ca o democraţie republicană.

Published in: on 16 septembrie 2010 at 5:59 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , ,

DOCUMENTELE FEDERALISTE: FEDERALIST Nr. 3 de John JAY

Continuarea aceluiaşi subiect (Cu privire la pericolele ce provin de la forţele şi influenţele exterioare)

Pentru Independent Journal

 

Către cetăţenii statului New York:

Nu este o remarcă nouă faptul că cetăţenii oricărei ţări (dacă sunt precum americanii: inteligenţi şi bine informaţi) arareori schimbă dar perseverează cu tenacitate timp de mulţi ani într-o opinie falsă, respectându-şi interesele. Această consideraţie tinde în mod natural să creeze un mare respect pentru distinsa opinie pe care cetăţenii Americii au îmbrăţişat-o de atâta timp în mod unitar, despre importanţa de a continua în mod ferm unitatea sub un singur guvernământ federal, învestit cu suficiente puteri pentru toate ţelurile naţionale şi generale.

Cu cât cântăresc şi cercetez mai atent raţiunile ce par a fi dat naştere acestei opinii, cu atât devin mai convins că ele sunt serioase şi convingătoare.

Printre multele obiective spre care un popor înţelept şi liber consideră necesar să-şi îndrepte atenţia, acela de a se îngriji de SIGURANŢA lui pare a fi primul. SIGURANŢA poporului are legătură, fără niciun dubiu, cu o mare varietate de circumstanţe şi considerente, şi în consecinţă îngăduie o mare libertate celor ce doresc să o definească în mod cuprinzător şi limpede.

Acum intenţionez să o abordez doar înţelegând-o ca respectând securitatea menită prezervării păcii şi liniştii, precum şi menită a apăra împotriva pericolelor ce provin din partea ARMATELOR ŞI INFLUENŢELOR STRĂINE, precum şi împotriva pericolelor DE ACEEAŞI NATURĂ ce apar datorită unor cauze interne. De vreme ce prima din acestea două vine la început, se cade ca ea să fie analizată mai înainte.  Permiteţi-ne, aşadar, să începem a examina dacă poporul nu e îndreptăţit în opinia sa, că o Uniune cordială, sub un guvernământ naţional eficient, îi prilejuieşte cea mai bună siguranţă ce poate fi ticluită împotriva OSTILITĂŢILOR de peste hotare.

Numărul războaielor ce au avut sau vor avea loc în lume va fi întotdeauna proporţional cu numărul şi ponderea cauzelor, fie acestea REALE sau PRETINSE, ce le-au PROVOCAT sau le-au POFTIT. Dacă această observaţie e justă, devine util să ne întrebăm dacă atât de multe cauze DREPTE de război sunt verosimile a izvorî din partea AMERICII UNITE sau din partea Americii DEZBINATE; căci ar trebui să se vadă că America Unită va da naştere celor mai puţine, iar de aici reiese că în această privinţă Uniunea tinde cel mai mult să prezerve poporul într-o stare de pace cu celelalte naţiuni.

Cauzele DREPTE de război, în cea mai mare parte, iau naştere fie din violarea tratatelor, fie din violenţa făţişă. America a semnat deja tratate cu nu mai puţin de şase naţiuni străine, iar toate dintre ele, cu excepţia Prusiei, sunt naţiuni maritime, şi în consecinţă capabile să ne supere şi să ne rănească. Avem de asemenea un comerţ intens cu Portugalia, Spania şi Marea Britanie şi, în ceea ce le priveşte pe ultimele două, avem, în plus, circumstanţa vecinătăţii de care trebuie să ne îngrijim.

Este de o importanţă considerabilă, în ceea ce priveşte pacea Americii, ca ea să vegheze asupra legilor naţiunilor în privinţa tuturor acestor puteri, iar mie îmi pare evident că acest lucru ar fi întreprins mai bine şi mai meticulos de către un singur guvernământ naţional decât fie de către treisprezece state separate, fie de către trei sau patru confederaţii distincte.

Pentru că atunci când un fost guvern naţional eficient e consacrat, cei mai buni bărbaţi ai ţării nu numai că vor consimţi a-l servi, dar totodată vor fi numiţi să îl gestioneze; căci, fie oraş sau ţară, ori altă relaţionare contractuală, poate să învestească bărbaţi în adunări de stat, ori în senate, ori în curţi de justiţie, ori în departamente executive, şi încă va fi necesară o mai vastă şi mai generală faimă în privinţa talentelor şi a celorlalte calificări pentru a favoriza accesul indivizilor la funcţiile unui guvern naţional, – cu atât mai mult cu cât acesta va avea cea mai largă plajă de alegere, şi nu va trece prin experienţa lipsei de persoane capabile, experienţă ce nu e rară în unele state. Prin urmare, rezultă că administraţia, consfătuirile politice şi deciziile judiciare ale guvernului naţional vor fi mai înţelepte, mai sistematice şi mai judicioase decât cele ale statelor individuale şi, în consecinţă, mai satisfăcătoare în ceea ce le priveşte pe celelalte naţiuni, precum şi mai SIGURE în ceea ce ne priveşte pe noi.

Deoarece, sub guvernământul naţional, tratatele şi articolele tratatelor, precum şi legile naţiunilor, vor fi întotdeauna înfăţişate într-un anumit sens şi executate într-o manieră coerentă cu acesta, – pe câtă vreme hotărârile asupra aceloraşi puncte şi chestiuni, luate în treisprezece state, ori în trei sau patru confederaţii, nu se vor armoniza întotdeauna pentru a fi consecvente; iar aceasta şi de pe urma varietăţii instanţelor şi judecătorilor independenţi, numiţi de varii şi independente guverne, precum şi din cauza diferitelor legi şi interese locale ce-i vor afecta şi influenţa. Nu pot fi niciodată prea multe laude pentru înţelepciunea adunării de a încredinţa aceste chestiuni autorităţii şi judecăţii curţilor numite de către şi responsabile doar în faţa unui singur guvern naţional.

Pentru că perspectiva unei prezente pierderi sau a unui avantaj prezent, poate adeseori să ispitească guvernământul a două sau trei state să se abată de la buna credinţă şi justiţie; însă aceste tentaţii, neatingând celelalte state şi având prin urmare o mică sau chiar inexistentă influenţă asupra guvernului naţional, vor fi lipsite de consecinţe, iar buna credinţă şi justiţia vor fi prezervate. Cazul tratatului de pace cu Marea Britanie vine cu prisosinţă în întărirea acestui raţionament.

Întrucât chiar dacă guvernământul unui stat ar fi gata să reziste unor asemenea tentaţii, chiar dacă astfel ele pot rezulta, şi îndeobşte acesta e cazul, din circumstanţele specifice acelui stat, şi pot afecta un mare număr de locuitori, guvernământul s-ar putea să nu fie întotdeauna capabil, chiar de e dispus, să prevină injustiţia pusă la cale, sau să îi pedepsească pe agresori. Însă guvernul naţional, nefiind afectat de aceste circumstanţe locale, nu va fi nici forţat să comită aceste fărădelegi, nici nu-şi va dori puterea şi nici nu va avea tendinţa de a-şi preveni sau pedepsi împuterniciţii prin alţii.

Prin urmare, dacă violările tratatelor şi a legilor naţiunilor, fie ele intenţionate sau accidentale, prilejuiesc cauze JUSTE pentru război, acestea sunt mai puţin înfricoşătoare sub tutela unui singur guvern general decât sub cea a mai multor guverne minore, iar în această privinţă, primul dintre acestea favorizează cel mai mult SIGURANŢA poporului.

Iar în ceea ce priveşte acele cauze juste de război ce derivă din violenţă directă şi ilicită, îmi pare la fel de limpede că un singur guvern naţional bun oferă incomensurabil mai multă securitate împotriva pericolelor de acest fel decât poate să ofere vreun sfert al acestuia.

Pentru că asemenea violenţe sunt mai frecvent cauzate de patimile şi interesele unei părţi decât de cele ale unui întreg; ale unuia sau două state decât ale Uniunii. Niciun război indian nu a fost încă cauzat de agresiunea actualului guvern federal, oricât de slab ar fi acesta; dar sunt câteva exemple de conflicte cu indienii ce au fost provocate de conduita inadecvată a statelor individuale care, fie incapabile, fie refractare la a înfrâna sau a pedepsi jignirile aduse lor, au permis măcelul multor locuitori nevinovaţi.

Vecinătatea teritoriilor spaniole şi britanice, ce au hotar comun cu unele state, fără a avea cu altele, delimitează în mod natural şi imediat cauzele conflictelor la graniţe. Statele limitrofe, dacă putem vorbi de aşa ceva, vor fi acelea care sub impulsul unei iritări subite şi a unui sentiment hazardat ce ar viza un profit sau o lezare, cel mai probabil că vor declanşa război prin violenţă directă cu naţiunile amintite; şi nimic nu poate să preîntâmpine atât de eficace pericolul, precum o poate face un guvern naţional ale cărui înţelepciune şi prudenţă nu vor fi diminuate de patimile ce animă părţile imediat interesate.

Însă guvernului naţional nu doar i se vor oferi mai puţine cauze juste de război, dar acestea vor fi cu atât mai controlabile şi pasibile a fi rezolvate pe cale amiabilă. Vor fi mai temperate şi mai stăpânite, iar în această privinţă, precum şi în altele, guvernul va fi mai capabil să acţioneze după o matură chibzuinţă decât ar fi acţionat statul ofensat. Mândria statelor, precum şi cea a oamenilor, predispune în mod natural la justificarea tuturor acţiunilor şi se opune recunoaşterii, corectării sau reparării greşelilor sau ofenselor acestora. Guvernul naţional, în astfel de cazuri, nu va fi afectat de această mândrie, ci va acţiona cu moderaţie şi imparţialitate pentru a judeca şi a decide asupra mijloacelor cele mai potrivite aplanării conflictelor ce le ameninţă.

Mai mult decât atât, este bine cunoscut că recunoaşterile, explicaţiile şi compensaţiile sunt adeseori acceptate ca satisfăcătoare dacă provin de la o naţiune puternică şi unită, dar ar fi respinse ca nesatisfăcătoare dacă ar fi oferite de către un stat sau de către o confederaţie ce se bucură de puţin respect şi putere.

În anul 1685, statul genovez, ofensându-l pe Ludovic al XIV-lea, s-a străduit să-l împace. Acesta a cerut să fie trimis Dogele, sau magistratul şef, însoţit de patru senatori în FRANŢA, pentru a-şi cere scuze şi pentru a primi condiţiile de împăcare. Au fost obligaţi să se supună în numele păcii. Ar fi cerut sau ar fi primit el în oricare altă ocazie un astfel de tratament din partea Spaniei sau a Marii Britanii sau a oricărei alte naţiuni PUTERNICE?

PUBLIUS.

Traducere de Mihnea CĂPRUŢĂ

Published in: on 2 septembrie 2010 at 5:25 am  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , ,

DOCUMENTELE FEDERALISTE: FEDERALIST Nr. 2 de John JAY

Cu privire la pericolele ce provin de la forţele şi influenţele exterioare

Pentru Independent Journal.

 Către cetăţenii statului New York:

Când cetăţenii Americii chibzuiesc asupra faptului că sunt chemaţi să decidă într-o chestiune ce, în consecinţele sale, se dovedeşte a fi una din cele mai importante ce le-au solicitat vreodată atenţia, necesitatea decenţei în luarea unei poziţii foarte inteligente şi serioase vizavi de ea, va apărea evidentă.

Nimic nu e mai sigur decât indispensabila necesitate a guvernământului, şi e la fel de incontestabil că oricând şi oricum ar fi acesta instituit, cetăţenii trebuie să îi cedeze unele dintre drepturile lor naturale pentru a-l investi cu puterile necesare. Este aşadar bine de luat în considerare, dacă va fi mai degrabă în interesul cetăţenilor Americii ca aceştia să fie, din toate motivele, o singură naţiune sub un singur guvern federal, sau dacă ar trebui ca aceştia să se despartă în confederaţii separate şi să acorde conducerii fiecăreia dintre ele acelaşi gen de puteri despre care sunt sfătuiţi să le investească într-un singur guvernământ naţional.

Până nu demult, era de acceptat şi de necombătut faptul că prosperitatea cetăţenilor Americii a depins de continua lor unitate neclintită, iar dorinţele, rugăciunile şi eforturile celor mai buni şi mai înţelepţi cetăţeni ai noştri, au fost în mod constant direcţionate înspre acel ţel. Dar politicienii apar acum şi insistă că această opinie e eronată şi că, în loc să ne căutăm siguranţa şi fericirea în uniune, ar trebui să o căutăm în destrămarea statelor în confederaţii sau suveranităţi distincte. Oricât de neobişnuită ar părea această doctrină, ea îşi are totuşi apărătorii săi; iar anumite personaje ce i s-au opus categoric la început, fac parte acum dintre aceştia. Oricare ar fi argumentele sau stimulentele ce au elaborat această schimbare în sentimentele şi declaraţiile acestor domni, cu siguranţă nu ar fi inteligent ca marea masă să adopte aceste noi opinii politice, fără să fie pe deplin convinşi că ele sunt fundamentate pe o politică adevărată şi sănătoasă.

Adesea am avut plăcerea să observ că America independentă nu a fost compusă din teritorii separate şi îndepărtate, ci că acea ţară unită, fertilă, întinsă, a fost zestrea fiilor noştri occidentali ai libertăţii. Providenţa a binecuvântat-o într-o manieră aparte cu o diversitate de soluri şi fructe, udând-o cu nenumărate râuri pentru desfătarea şi bunăstarea locuitorilor săi. O suită de ape navigabile formează un fel de lanţ în jurul frontierelor sale, ca pentru a lega-o la un loc; în vreme ce râurile cele mai nobile din lume, curgând la distanţe convenabile, le dăruieşte drumuri pentru uşoara comunicare a sprijinului prietenesc, a transportului reciproc şi a schimbului de mărfuri diferite.

Cu aceeaşi plăcere am remarcat la fel de des că Providenţa a fost încântată să ofere această ţară închegată la un loc unui singur popor unit – un popor ce descinde din aceiaşi străbuni, ce vorbeşte aceeaşi limbă, împărtăşeşte aceeaşi religie, ce e ataşat aceloraşi principii de guvernământ, foarte similare în chip şi fel, şi care, prin sfaturile, prin braţele şi prin eforturile lor reunite, luptând cot la cot pe tot parcursul unui lung război sângeros, au statornicit cu nobleţe libertatea şi independenţa generală.

Această ţară şi acest popor par a fi fost făcute una pentru altul, şi pare a fi fost planul Providenţei ca o moştenire într-atât de potrivită şi de avantajoasă pentru o ceată de fraţi uniţi împreună prin cele mai puternice legături, să nu fie niciodată spartă într-un număr de suveranităţi antisociale, invidioase şi străine.

Sentimente similare au prevalat până acum printre toate categoriile de oameni dintre noi, de orice confesiune ar fi fost aceştia. Pentru orice cauză generală, am fost în mod armonios un singur popor, fiecare cetăţean în parte, de oriunde, bucurându-se de aceleaşi drepturi naţionale, privilegii şi protecţie. Ca naţiune, am declarat război şi am făcut pace, ca naţiune ne-am înfrânt inamicii comuni; ca naţiune am format alianţe, am semnat tratate şi am încheiat diferite acorduri şi convenţii cu state externe.

Un puternic sentiment al valorii şi al binecuvântării uniunii a determinat poporul, în vremuri foarte fragede, să instituie un guvern federal pentru prezervarea şi perpetuarea acesteia. L-au instituit aproape imediat ce au dobândit o identitate politică; dar ce spun, în vremuri în care coloniile erau în flăcări, când mulţi dintre cetăţenii acestora sângerau, şi când avântul ostilităţilor şi al pustiirilor lăsa puţin spaţiu pentru acele calme şi mature interogaţii şi reflecţii ce întotdeauna trebuie să aibă loc înaintea formării unui guvernământ înţelept şi echilibrat, pentru un popor liber. Nu ar trebui să fie de mirare că un guvernământ instituit în vremuri atât de nefavorabile se va dovedi în practică a fi extrem de deficient şi inadecvat scopului pentru care a fost menit.

Aceşti oameni inteligenţi au observat şi au regretat aceste defecte. Continuând a fi nu mai puţin ataşaţi uniunii decât sunt îndrăgostiţi de libertate, ei au realizat pericolul ce o paşte în mod iminent pe prima şi în mod mai ocolit pe a doua; şi fiind convinşi că o protecţie viguroasă a amândurora poate fi găsită doar într-un guvern naţional alcătuit mai înţelept, toţi, cu o singură voce, au convocat recenta adunare de la Philadelphia pentru a supune judecăţii acel important subiect.

Această întrunire, alcătuită din bărbaţi ce deţineau încrederea poporului, şi dintre care mulţi au devenit cum nu se poate mai distinşi datorită patriotismului, virtuţii şi înţelepciunii lor, în vremuri ce-au încercat minţile şi inimile oamenilor, a preluat această dificilă sarcină. În blândul anotimp al păcii, cu minţile neocupate de alte subiecte, aceştia au petrecut zilnic, multe luni, discutând calm, neîntrerupt; iar în final, fără a fi copleşiţi de putere sau influenţaţi de felurite patimi, cu excepţia dragostei pentru ţara lor, au prezentat şi au propus poporului planul elaborat ca urmare a sfătuirilor comune şi pe deplin unanime.

Să admitem, căci acesta e adevărul, că acest plan e doar o PROPUNERE, nu o impunere, dar să se reţină că nu e nici propus aprobării din partea ORBILOR, şi nici dezaprobărilor OARBE; ci acelei calme şi oneste judecăţi cerută de însemnătatea şi importanţa subiectului, şi care cu siguranţă trebuie primită. Dar aceasta (aşa cum s-a remarcat în numărul precedent al acestei publicaţii) e mai degrabă o chestiune dezirabilă decât una realizabilă, şi anume să fie astfel cântărită şi socotită. Experienţa întâmplărilor precedente ne învaţă să nu fim prea optimişti în aceste speranţe. Încă nu s-a uitat că temerile bine fondate în privinţa unor pericole iminente, i-au determinat pe cetăţenii Americii să organizeze Congresul din 1774. Acel organism a propus anumite măsuri votanţilor ei, iar evenimentul le-a dovedit înţelepciunea; cu toate acestea, e încă proaspăt în amintirea noastră cât de neîntârziat a început presa să abunde în pamflete şi ziare săptămânale împotriva înseşi acelor măsuri. Nu doar o mare parte din funcţionarii guvernului, ce s-au supus intereselor personale, ci şi alţii, datorită unor estimări eronate ale consecinţelor, sau graţie unor necuvenite influenţe venite din partea legăturilor de odinioară, sau a căror ambiţie ţintea spre ţeluri ce nu corespundeau cu binele public, au fost neobosiţi în eforturile lor de a convinge poporul să respingă sfatul Congresului patriotic. Mulţi, într-adevăr, au fost înşelaţi şi amăgiţi, dar marea majoritate a poporului a raţionat şi a decis în mod judicios; şi sunt fericiţi chibzuind că au acţionat astfel.

Au socotit că Congresul a fost alcătuit din mulţi bărbaţi înţelepţi şi cu experienţă. De asemenea, că fiind convocaţi din diferitele părţi ale ţării, aceştia au adus cu ei şi şi-au comunicat unul altuia o mulţime de informaţii utile. Că pe parcursul timpului petrecut împreună, cercetând şi discutând adevăratele interese ale ţării lor, trebuie să fi dobândit cunoştinţe foarte temeinice asupra acestui subiect. Că au fost fiecare în parte interesaţi de libertatea şi prosperitatea publică, şi în consecinţă, că nu a fost mai puţin vorba de aplecarea lor decât de datoria de a propune numai astfel de măsuri pe care, după cele mai mature consfătuiri, le-au considerat a fi cu adevărat înţelepte şi recomandabile.

Aceste consideraţii şi altele similare au convins poporul să se încreadă într-o mare măsură în judecata şi integritatea Congresului; şi i-au acceptat sfatul, în ciuda diverselor vicleşuguri şi strădanii menite a-i împiedica de la aceasta. Dar dacă marea masă a oamenilor a avut motiv să se încreadă în cei ce au alcătuit acel Congres, dintre care puţini fuseseră puşi pe deplin la încercare sau măcar cunoscuţi într-un grad mai general, cu atât mai mare e motivul pe care îl au acum de a ţine seama de judecata şi de sfatul adunării, căci e bine ştiut că unii dintre cei mai marcanţi membri ai acelui Congres, care de atunci au fost puşi la încercare şi pe drept confirmaţi în patriotismul şi înzestrarea lor, şi care au îmbătrânit dobândind cunoaştere politică, sunt şi acum membri ai acestei adunări, aducând în ea experienţa şi cunoştinţele acumulate.

Merită să fie remarcat că nu doar primul, ci toate Congresele ulterioare, precum şi recenta adunare, s-au unit fără excepţie cu poporul în gândul că prosperitatea Americii depinde de Uniunea ei. Prezervarea şi perpetuarea acesteia a fost marele ţel al oamenilor atunci când au format această adunare, şi este de asemenea marele ţel al planului pe care adunarea l-a propus spre adoptare oamenilor. Prin urmare, în conformitatea cărui lucru sau în ce scopuri nobile apar în această perioadă tentative, venite din partea unora, de a subestima importanţa Uniunii? Sau de ce se sugerează că trei sau patru confederaţii ar fi mai bune decât una singură? Sunt convins în propria-mi raţiune că oamenii întotdeauna au chibzuit drept asupra acestui subiect, şi că ataşamentul lor universal şi unitar faţă de cauza Uniunii, se întemeiază pe temeiuri importante şi serioase, pe care mă voi strădui să le dezvolt şi să le explic în câteva adrese ulterioare. Aceia ce promovează ideea de a substitui un număr de confederaţii distincte în locul planului adunării, par a prevedea cu limpezime că respingerea acestuia va pune continuitatea Uniunii în cel mai mare pericol. Cu siguranţă se va întâmpla, şi sincer sper ca acest fapt să fie limpede prevăzut de fiecare bun cetăţean, ca atunci când va surveni disoluţia Uniunii, America va avea motiv să exclame în cuvintele poetului: „RĂMAS BUN! ÎMI IAU RĂMAS BUN DE LA TOATĂ MĂREŢIA MEA.”

PUBLIUS.

Traducere de Mihnea CĂPRUŢĂ

Published in: on 1 septembrie 2010 at 5:52 pm  Comments (2)  
Tags: , , , , ,

DOCUMENTELE FEDERALISTE: FEDERALIST. Nr. 1, de Alexander HAMILTON

În vara lui 2008, la Editura Dacia, în echipa managerială a căreia am poposit pentru puţin timp, tocmai în perioada estivală, am făcut cunoştinţă cu tânărul şi talentatul traducător anglist Mihnea Căpruţă. Având în minte un program editorial ambiţios şi, totodată, înalt, i-am propus atunci să punem la dispoziţia publicului din România faimoasele Documente federaliste americane, cele care au pregătit ridicarea la luptă revoluţionară împotriva metropolei britanice, în veacul al XVIII-lea, permiţând celor mai strălucite minţi politice ale coloniilor nord-americane să se ilustreze în disputea de idei.

 

Împrejurările s-au arătat potrivnice continuării demersului nostru comun. Am părăsit Editura Dacia încă înaintea sosirii toamnei, iar resursa logistică din care trebuia achitat costul traducerii a dispărut. Am încercat atunci, cu îngăduinţa expres formulată a traducătorului, să ofer traducerile domniei sale unor reviste de cultură, în schimbul unei plăţi modice. Nu doar că acestea – revista 22, Tribuna ş.a. – nu păreau să dorească să cheltuie bani pentru un asemenea scop, dar, cu toată deschiderea în direcţia culturii democratice şi dialogale a redacţiilor respective, nici nu şi-au pus problema să publice textele. În schimb, doamna Rodica Palade mi-a oferit şansa de a discuta critic respectivele texte revoluţionare. Aşa ceva se făcuse deja încă de la începutul anilor 90 ai secolului trecut însă, de către Richard Hassing, într-un volum apărut la Ed. Apostrof din Cluj, iar continuarea demersului nu putea deveni profitabilă în absenţa prezentării către public a textelor înseşi.

 

Din şantierul traducerii domnului Mihnea Căpruţă – rămas, din păcate, neîncheiat – desprind acum, rând pe rând, primele patru Documente Federaliste, aducându-le la cunoştinţa doritorilor şi regretând, încă o dată, că puţinele mele mijloace şi prea vagul interes al culturii româneşti actuale au împiedicat continuarea proiectului. Îi mulţumesc, în schimb, tălmăcitorului pentru disponibilitatea şi stăruinţa lui creatoare şi îl asigur, din nou, de întregul meu respect solidar (O.P.).

 

Documentele federaliste adună 85 de articole publicate între 1787 şi 1788 în The Independent Jounal şi în The New York Packet sub pseudonimul PUBLIUS. În spatele acestei semnături au stat Alexander Hamilton, James Madison şi John Jay. Toţi trei fac parte dintre aşa-numiţii părinţi fondatori ai Statelor Unite. Hamilton a fost primul Secretar al Ministerului de Finanţe al SUA. Moare împuşcat într-un duel purtat cu Aaron Burr, vicepreşedintele SUA în timpul preşedinţiei lui Thomas Jefferson. Chipul său apare pe bancnota de zece dolari. Madison a fost al patrulea preşedinte SUA şi este considerat a fi părintele Constituţiei americane. În 1791 formează împreună cu Thomas Jefferson partidul republican ce avea să devină ulterior partidul republican democrat. Dintre părinţii fondatori, e ultimul care moare. Jay a fost ambasador în Spania şi în Franţa şi a fost unul dintre liderii luptei împotriva perpetuării sclaviei: în 1777 şi în 1785 are două iniţiative legislative în acest sens.

 

Documentele pledează pentru ratificarea Constituţiei SUA, constituind în acelaşi timp un corpus de filozofie politică considerat a fi o sursă primară în interpretarea acesteia. La sfârşitul lunii septembrie 1787, se pune problema ratificării Constituţiei, ceea ce dă naştere unui val de opoziţe, anti-federalist şi anti-constituţional. În aceste împrejurări începe redactarea documentelor.

FEDERALIST. Nr. 1

Alexander HAMILTON

Introducere Generală

Pentru Independent Journal

Către cetăţenii statului New York:

După experienţa lipsită de echivoc a ineficacităţii actualului guvern federal, sunteţi solicitaţi să reflectaţi asupra chestiunii ce priveşte o nouă Constituţie a Statelor Unite ale Americii. Importanţa subiectului vorbeşte de la sine; înţelegând că printre consecinţele acestuia nu sunt altele decât existenţa UNIUNII, siguranţa şi bunăstarea părţilor din care aceasta e compusă, soarta unui imperiu ce în multe privinţe se vădeşte a fi cel mai interesant din lume. S-a remarcat adeseori că pare a fi fost rezervat cetăţenilor acestei ţări, prin conduita şi exemplul lor, să decidă asupra importantei chestiuni, dacă societăţile umane sunt sau nu cu adevărat capabile de a fundamenta o bună guvernare, prin reflecţie şi decizie, ori, din contra, sunt sortite pentru totdeauna să depindă, în privinţa constituţiilor politice, de accident şi constrângere. Dacă există vreun adevăr în cele spuse, atunci criza la care am ajuns, poate fi considerată cu îndreptăţire ca fiind epoca în care acea decizie trebuie luată; iar o elecţiune greşită din partea noastră, poate fi considerată, din această perspectivă, ca fiind nenorocirea generală a neamului omenesc.

Această idee va adăuga ca stimul filantropia patriotismului, pentru a spori solicitudinea luată de toţi în considerare şi pe care oamenii buni trebuie să o simtă pentru acest eveniment. Ferice va fi dacă decizia noastră va fi luată în funcţie de o estimare judicioasă a intereselor noastre reale, estimare netulburată şi neprejudiciată de consideraţiuni ce nu au legătură cu binele public. Dar acesta e un lucru mai degrabă aprig dezirabil decât de aşteptat în mod serios. Planul oferit chibzuinţei noastre afectează prea multe interese particulare, inovează prea multe instituţii locale, că să nu pomenim despre o varietate de finalităţi străine scopurilor sale, şi nici despre perspectivele, patimile şi prejudecăţile atât de puţin favorabile pentru descoperirea adevărului.

Printre cele mai cumplite obstacole cu care noua Constituţie va trebui să se confrunte, poate fi deja remarcat interesul vădit al unei anumite categorii de oameni din fiecare stat, de a se opune tuturor schimbărilor ce le-ar putea provoca diminuarea puterii, a emolumentelor, şi ar afecta funcţiile pe care aceştia le deţin în structurile statale; precum şi ambiţia denaturată a unei alte categorii de oameni, care fie speră să prospere datorită confuziei prin care trece ţara lor, fie să se amăgească cu planuri mai atrăgătoare, de emancipare, născute din subdiviziunea imperială a câtorva confederaţii îmbucătăţite şi nu din uniunea imperială sub un singur guvernământ.

Însă, intenţia mea nu e aceea de a zăbovi asupra consideraţiilor de această natură. Sunt deplin conştient că ar fi necinstit să categoriseşti de-a valma opoziţia oricărei categorii de oameni (doar pentru că circumstanţele în care se află aceştia i-ar putea supune suspiciunilor) ca fiind izvorâtă din perspective interesate şi ariviste. Imparţialitatea ne obligă să admitem că până şi astfel de oameni pot fi motivaţi de intenţii cinstite; şi nu poate fi pus la îndoială faptul că cea mai mare parte a opoziţiei ce şi-a făcut simţită prezenţa, sau care şi-o va face simţită de acum înainte, izvorăşte din raţiuni cel puţin nevinovate, dacă nu chiar respectabile – erorile nevinovate ale unor minţi rătăcite de gelozii şi frici preconcepute. Într-adevăr, într-atât de numeroase şi puternice sunt cauzele ce impun raţiunii tendinţa spre neadevăr, încât de multe ori am putut vedea oameni buni şi înţelepţi situându-se atât de partea greşită cât şi de partea dreaptă a unor chestiuni de o importanţă crucială pentru societate. Acest fapt, dacă e înţeles aşa cum trebuie, ar putea constitui o lecţie de moderaţie pentru cei ce sunt întotdeauna convinşi că se află de partea dreaptă în orice controversă. Iar un alt motiv de prudenţă, în această privinţă, poate veni reflectând asupra faptului că nu putem fi întotdeauna siguri că cei ce pledează în favoarea adevărului sunt influenţaţi de principii mai pure decât opozanţii lor. Arivism, cupiditate, animozităţi personale, opoziţii partinice şi multe alte motive, nu cu mult mai lăudabile decât acestea, sunt susceptibile a anima acţiunile celor ce susţin, precum şi a celor ce se opun părţii drepte a chestiunii. De nu ar fi existat nici aceste stimulente către moderaţie, nimic nu ar putea fi mai prost cântărit decât acel spirit intolerant ce a caracterizat întotdeauna partidele politice. Căci în politică, precum în religie, e la fel de absurd să îţi propui a face prozeliţi prin foc şi sabie. Ereziile, în privinţa amândurora, arareori pot fi înlăturate prin prigoană.

Şi totuşi, oricât de mult va fi acceptată justeţea acestor sentimente, avem deja indicii suficiente că lucrurile se vor petrece la fel ca în toate celelalte cazuri de mari dezbateri naţionale. Va fi descătuşat un torent de patimi mânioase şi perfide. Judecând după comportamentul părţilor opozante, vom concluziona că acestea speră să îşi dovedească reciproc justeţea opiniilor, şi să îşi sporească numărul  prozeliţilor prin declamaţiile zgomotoase şi acreala invectivelor. O râvnă luminată, îndreptată spre a energiza şi a eficientiza guvernământul, va fi stigmatizată ca fiind vlăstarul unui temperament înclinat spre despotism şi ostil principiilor libertăţii. O suspiciune exagerat de scrupuloasă în privinţa pericolului ce paşte drepturile cetăţenilor, ce se datorează mai îndeobşte minţii decât inimii, va fi prezentată ca simplă amăgire şi viclenie, nadă pentru popularitate pe cheltuiala binelui public. Se va uita, pe de o parte, că suspiciunea e însoţitoarea obişnuită a dragostei, şi că nobilul entuziasm al libertăţii e pasibil a fi infectat cu un spirit de îngustă şi mărginită neîncredere. Pe de altă parte, se va uita în aceeaşi măsură că robusteţea guvernământului e esenţială pentru securizarea libertăţii; că, în meditaţiile unei judecăţi sănătoase şi bine informate, interesul lor nu poate fi separat; şi că o râvnă periculoasă pândeşte mai adesea în spatele obrăzarului făţarnic al zelului pentru drepturile cetăţenilor decât sub aparenţa neîngăduită a râvnei pentru fermitatea şi eficienţa guvernământului. Istoria ne învaţă că prima din cele două a găsit un drum mult mai sigur spre instaurarea despotismului decât cea din urmă, şi că cei mai mulţi din acei oameni ce s-au opus libertăţilor republicilor, şi-au început cariera prin atitudini slugarnice faţă de cetăţean; au debutat ca demagogi şi au sfârşit ca tirani.

Pe parcursul observaţiilor anterioare am avut drept obiectiv, concetăţeni, să vă pun în gardă împotriva tuturor tentativelor, de oriunde ar proveni acestea, de a vă influenţa deciziile în privinţa unei chestiuni de cea mai mare actualitate pentru bunăstarea voastră, prin orice fel de afectări ce nu coincid cu cele ce rezultă din evidenţa adevărului. În acelaşi timp, fără îndoială aţi înţeles din tenta lor generală că ele pornesc dintr-o sursă ce nu este inamică noii Constituţii. Da, compatrioţii mei, recunosc că după ce am meditat îndelung asupra-i, indubitabil sunt de opinia că e în interesul vostru să o adoptaţi. Sunt convins că acesta e cel mai sigur parcurs spre libertatea, demnitatea şi fericirea voastră.  Nu îmi exprim rezerve pe care nu le simt. Nu vă întreţin cu aparenţa unor deliberări de vreme ce decizia îmi este luată. Îmi recunosc convingerile cu sinceritate în faţa voastră, şi de bună voie expun raţiunile pe care acestea se fundamentează. Conştiinţa bunelor intenţii refuză cu dispreţ ambiguitatea. Însă nu mai bat apa-n piuă despre asta. Motivaţiile mele trebuie să rămână în intimitatea-mi personală. Argumentele-mi vor fi expuse deschis în faţa tuturor şi pot fi judecate de toată lumea. Cel puţin, vor fi oferite într-un spirit ce nu va face de ocară cauza adevărului.

Propun ca într-o serie de articole să se discute următoarele amănunte demne de interes:

  • UTILITATEA UNIUNII PENTRU PROSPERITATEA VOASTRĂ POLITICĂ
  • CARACTERUL INSUFICIENT AL PREZENTEI CONFEDERAŢII DE A PREZERVA UNIUNEA
  • NECESITATEA UNUI GUVERNĂMÂNT CEL PUŢIN LA FEL DE ENERGIC PRECUM CEL PROPUS, PENTRU DOBÂNDIREA ACESTUI OBIECTIV
  • CONFORMITATEA CONSTITUŢIEI PROPUSE CU ADEVĂRATELE PRINCIPII ALE GUVERNĂMÂNTULUI REPUBLICAN
  • ANALOGIA ACESTEIA CU CEA DIN STATUL VOSTRU
  • şi în cele din urmă, SIGURANŢA SUPLIMENTARĂ, A CĂREI ADOPTARE VA AJUTA LA PREZERVAREA ACELEI SPECII DE GUVERNĂMÂNT, A LIBERTĂŢII ŞI A PROPRIETĂŢII.

 

În desfăşurarea acestei discuţii mă voi strădui să ofer un răspuns satisfăcător tuturor obiecţiilor ce îşi vor face apariţia şi ce vor părea a necesita atenţia voastră.

Poate părea de prisos a oferi argumente pentru dovedirea utilităţii UNIUNII, un punct, fără îndoială, adânc săpat în inimile marelui trup al cetăţenilor fiecărui stat, şi unul care, se înţelege, nu are adversari. Dar faptul e că deja auzim şuşotelile din cercurile private, a celor ce se opun noii Constituţii, şi anume că cele treisprezece state sunt de o întindere mult prea mare pentru orice sistem general, şi că trebuie să recurgem cu necesitate la confederaţii separate, porţiuni distincte ale întregului.[1] Această doctrină, cu toată probabilitatea, va fi difuzată treptat până va avea destui votanţi pentru a-i sprijini o recunoaştere făţişă. Căci nimic nu poate fi mai evident, pentru cei ce sunt în stare de o viziune panoramică, decât alternativa adoptării noii Constituţii sau dezmembrarea Uniunii. Astfel, va fi de folos să începem prin a examina avantajele acestei Uniuni, anumitele minusuri şi pericolele probabile la care fiecare stat va fi expus odată cu disoluţia sa. Prin urmare, acesta va constitui subiectul următoarei mele adrese.

 

PUBLIUS.


[1] Aceeaşi idee, dacă coborâm spre ultimele consecinţe, e susţinută în câteva din ultimele publicaţii împotriva noii Constituţii.

Published in: on 31 august 2010 at 1:35 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , ,