DOCUMENTELE FEDERALISTE: FEDERALIST Nr. 7 de Alexander HAMILTON

Continuarea aceluiaşi subiect (Despre pericolele ce provin din cauza disensiunilor între state)

Pentru Independent Journal

Către cetăţenii statului New York:

Se pune câteodată întrebarea, cu un aer de simulat triumf, ce motiv ar avea statele, odată dezbinate, să-şi declare război unele altora? Am răspunde pe deplin acestei întrebări spunând că exact aceleaşi motive ce au înecat în sânge, în diferite perioade, toate naţiunile din lume. Însă, din păcate pentru noi, chestiunea admite un răspuns mai particular. Există motive de diferende chiar în faţa noastră, despre a căror producere, chiar sub constrângerile unei constituţii federale, avem destulă experienţă ce ne permite să ne formăm o opinie în privinţa a ceea ce ne putem aştepta dacă aceste constrângeri ar fi înlăturate.

Disputele teritoriale au constituit întotdeauna unele dintre cele mai fertile surse de ostilitate între naţiuni. Poate că cele mai multe războaie ce au pustiit pământul au izvorât din această sursă. Această cauză îşi va face simţită prezenţa printre noi, cu toată puterea. Avem o largă întindere de teritoriu neorganizat, în interiorul frontierelor Statelor Unite. Încă există pretenţii discordante şi nerezolvate între câteva dintre state, iar disoluţia Uniunii ar pune bazele unor pretenţii similare venite din partea tuturor. Este bine cunoscut că acestea au avut până acum discuţii aprinse şi serioase privitoare la drepturile asupra teritoriilor ce nu au fost încă alocate pe vremea Revoluţiei şi care purtau îndeobşte numele de teritoriile coroanei. Statele din interiorul graniţelor guvernelor coloniale le-au pretins în proprietate, celelalte au susţinut că drepturile coroanei în această chestiune aparţin Uniunii; în special în ceea ce priveşte toată partea de Vest a teritoriului ce a fost, fie prin posesiunea propriu-zisă, fie prin supunerea proprietarilor indieni, sub jurisdicţia regelui Marii Britanii, până ce acesta din urmă a renunţat la pretenţiile asupra lui în urma tratatului de pace. Aceasta, s-a spus, a fost oricum o achiziţie a Confederaţiei prin acordul cu o putere străină. Politica prudentă a Congresului a fost cea care a potolit această controversă, persuadând statele să facă cesiuni Statelor Unite pentru binele întregului. Până acum, sub auspiciile perpetuării Uniunii, acest lucru a fost îndeplinit în măsura în care să existe posibilitatea unei perspective hotărâte de a pune capăt în mod amiabil disputelor. O dezmembrare a Confederaţiei, însă, ar reînsufleţi această dispută şi ar da naştere altora pe acelaşi subiect. În prezent, o mare parte din teritoriul vacant din Vest este, prin cesiune măcar, dacă nu prin orice alt drept anterior acesteia, proprietatea comună a Uniunii. Dacă aceasta din urmă ar înceta să existe, statele ce au făcut cesiunea în numele principiului compromisului federal, vor fi îndrituite, atunci când cauza cesiunii se va fi stins, să reclame înapoierea teritoriilor. Fără niciun dubiu, celelalte state vor cere o parte proporţională în virtutea dreptului de reprezentare. Argumentul lor va fi acela că o cesiune, odată înfăptuită, nu poate fi revocată; şi că justeţea dreptului asupra teritoriului dobândit sau securizat de către eforturile concertate ale Confederaţiei, rămâne nediminuată. Dacă, în ciuda probabilităţilor, s-ar admite de către toate statele că fiecare are dreptul la o parte din această porţiune comună, încă ar exista o dificultate ce ar trebui surmontată, în ceea ce priveşte o regulă echitabilă de repartiţie. În acest sens, principii diferite ar fi înaintate de diferitele state; iar astfel, interesele opuse ale părţilor fiind afectate, nu ne-am putea aştepta la o reglare paşnică a diferendelor.

În vastul spaţiu al teritoriului din Vest, putem întrezări, aşadar, o amplă desfăşurare de pretenţii ostile, fără niciun arbitru sau judecător care să se interpună între părţile rivale. Judecând cele trecute spre cele viitoare, vom avea motive întemeiate să înţelegem că sabia va fi cea care e chemată pentru a arbitra aceste diferende. Circumstanţele disputei dintre Connecticut şi Pennsylvania, privitoare la teritoriul din Wyoming, ne previn în a nu fi optimişti în aşteptarea unei aplanări uşoare a unor asemenea neînţelegeri. Articolele confederaţiei au obligat părţile să supună cazul  judecăţii unei curţi federale. S-au ascultat părţile iar curtea a decis în favoarea Pennsylvaniei. Însă Connecticut a dat semne clare de nemulţumire în privinţa hotărârii; şi nici nu a părut a fi pe de-a întregul resemnat în faţa acesteia, până când, prin tratative şi tertipuri, s-a găsit ceva să joace rolul unei compensaţii pentru pierderea pe care el pretindea că a suferit-o. Nimic din ce s-a spus aici nu e menit a sugera vreo blamare în privinţa atitudinii acestui stat. Fără doar şi poate că acesta a crezut în mod sincer că a fost lezat de acea decizie; iar statele, precum indivizii, consimt cu mare silă la hotărârile ce sunt luate în dezavantajul lor.

Cei ce au avut oportunitatea să vadă culisele negocierilor purtate de-a lungul dezbaterilor dintre acest stat şi districtul Vermont, pot depune mărturie în privinţa opoziţiei pe care am simţit-o venind atât din partea statelor neinteresate cât şi din partea acelora interesate de revendicare; şi aceştia pot de asemenea confirma pericolul în faţa căruia pacea Confederaţiei ar fi putut fi expusă dacă acest stat ar fi încercat să-şi susţină drepturile prin forţă. Două motive au precumpănit în această opoziţie: primul, invidia nutrită faţă de viitoarea noastră putere; iar celălalt, interesul anumitor indivizi cu influenţă în statele vecine, indivizi care obţinuseră drepturi asupra pământului de la administraţia acelui district. Chiar statele care au înaintat pretenţii contrare cu ale noastre au părut mai preocupate de a dezmembra acest stat decât de a-şi satisface propriile pretenţii. Acestea au fost New Hampshire, Massachusetts şi Connecticut. New Jersey şi Rhode Island, în toate ocaziile, şi-au descoperit o pasiune în a susţine independenţa Vermontului; iar Maryland, până să se alarmeze de apariţia unei legături între Canada şi acel stat, a susţinut ardent acelaşi lucru. Acestea fiind state mici, nu au privit cu un ochi prietenos perspectiva măreţiei noastre crescânde. Analizând aceste negocieri, putem găsi unele cauze ce ar putea să ducă la anumite complicaţii între state, dacă destinul lor nefavorabil va fi acela de a deveni dezbinate.

Competiţiile comerciale constituie un alt izvor ce ar alimenta încontinuu discordia. Statele aflate într-o poziţie mai puţin favorabilă vor dori să iasă din circumstanţele nefavorabile oferite de situaţiile locale şi să ia şi ele parte la avantajele vecinelor mai favorizate. Fiecare stat sau confederaţie separată ar urmări să realizeze un sistem de politică comercială specific lui însuşi. Aceasta ar genera discrepanţe, priorităţi şi excluderi ce ar naşte nemulţumire. Deprinderile relaţiilor, pe baza privilegiilor egale, cu care am fost obişnuiţi începând cu cele mai timpurii colonizări ale ţării, ar oferi doar un motiv în plus acelor cauze de nemulţumire decât ar face-o în mod natural, independent de această circumstanţă. AR TREBUI SĂ FIM PREGĂTIŢI SĂ NUMIM LEZĂRI ACELE LUCRURI CE ÎN REALITATE AU FOST ACTELE JUSTIFICABILE ALE SUVERANITĂŢILOR INDEPENDENTE, CE AU VIZAT UN INTERES DISTINCT DE AL NOSTRU. Spiritul întreprinzător care caracterizează partea comercială a Americii, nu a irosit nicio ocazie în a se arăta tot mai viguros. Nu e de aşteptat ca acest spirit neînfrânat să respecte acele regulaţii comerciale prin care anumite state s-ar strădui să-şi asigure beneficii exclusive pentru cetăţenii lor. Violarea acestor norme, pe de o parte, precum şi eforturile de a preveni şi de a respinge asemenea acţiuni, pe de altă parte, vor conduce în mod natural la ultraje iar acestea din urmă la represalii şi la războaie.

Oportunităţile pe care unele state le-ar avea de a le transforma pe altele în a le fi tributare lor prin regulaţii comerciale, ar fi suportate cu intoleranţă de statele tributare. Situaţia New York-ului, a Connecticut-ului şi a New Jersey-ului ar constitui un exemplu de acest fel. New York-ul, datorită sărăciei veniturilor, trebuie să impună taxe vamale la importuri. O mare parte a acestor taxe trebuie plătite de către locuitorii celorlalte două state, în calitatea lor de consumatori a ceea ce importăm. New York-ul nu ar fi nici dispus, nici capabil să renunţe la acest avantaj. Cetăţenii lui nu ar consimţi ca o taxă plătită de către ei să meargă în beneficiul cetăţenilor statelor vecine; nici practic nu ar fi, chiar dacă nu ar exista acest impediment, să se facă o discriminare între consumatori în interiorul propriei noastre pieţe. Vor accepta mult timp Connecticut-ul şi New Jersey-ul să fie taxate de către New York pentru propriul său beneficiu? Ni se va permite multă vreme să rămânem în starea de desfătare liniştită şi nestânjenită a unei metropole, datorată posesiunilor de pe urma cărora ne-am bucurat de avantaje atât de odioase pentru vecinii noştri şi, în opinia lor, într-atât de opresive? Vom fi capabili să păstrăm această linişte în ciuda presiunii iminente a Connecticut-ului pe de o parte şi a presiunii cooperante a New Jersey-ului, de cealaltă parte? Acestea sunt întrebări la care poate răspunde afirmativ doar cutezanţa pripită.

Datoria publică a Uniunii ar fi încă o cauză de conflict între statele separate sau între confederaţii. Împărţirea acesteia, în primă instanţă, iar apoi stingerea ei treptată vor constitui în egală măsură surse de animozităţi şi de toane proaste. Cum va fi posibil să se cadă de acord asupra unei reguli de împărţire satisfăcătoare pentru toate părţile? Abia dacă se poate propune vreuna care să fie complet lipsită de obiecţii reale. Acestea din urmă, ca de obicei, vor fi exagerate datorită intereselor adverse ale părţilor. Există chiar perspective diferite între state în privinţa principiului general de a anula datoria publică. Unele dintre ele, fie mai puţin impresionate de importanţa creditului naţional sau pentru că cetăţenii lor au un interes minim sau chiar inexistent în această chestiune, simt o indiferenţă dacă nu o stare de aversiune faţă de plata debitului intern, în orice proporţie. Acestea vor fi chiar înclinate să augmenteze dificultăţile unei împărţiri. Altele dintre ele, un corp numeros a cărui cetăţeni sunt creditori publici dincolo de proporţia ce revine statului din suma totală a debitului naţional, vor fi zeloşi în a cere o despăgubire efectivă şi echitabilă. Amânările continue ale primelor dintre aceste state nu vor face decât să stârnească resentimentele acestora din urmă. Impunerea unei reguli ar fi, între timp, amânată de deosebiri reale de opinii şi de întârzieri nefireşti. Cetăţenii statelor interesate vor protesta zgomotos; puterile străine vor solicita satisfacerea revendicărilor îndreptăţite ale acestora iar pacea statelor va fi periclitată atât de o invazie străină cât şi de lupta internă.

Să presupunem că dificultăţile acordului asupra unei reguli sunt surmontate şi că împărţirea e făcută. Avem însă motive să credem, datorită experienţei, că regula asupra căreia s-a convenit va cântări mai mult pentru anumite state decât pentru altele. Cei ce vor suferi de pe urma ei vor dori, în mod natural, o micşorare a sarcinii. Ceilalţi, la fel de natural, nu vor fi dispuşi la o revizuire ce s-ar finaliza cu o creştere a propriilor lor datorii. Refuzul lor va constitui un pretext plauzibil pentru statele ce au revendicat revizuirea să-şi suspende contribuţiile pentru a nu fi înghiţite cu lăcomie; iar neacceptarea din partea acestor state a obligaţiilor ce le revin, ar da naştere la altercaţii şi la discuţii acide. Chiar dacă regula adoptată ar justifica în practică egalitatea principiului ei, încă ar exista abateri de la datoria plăţilor din partea unor state din varii cauze – deficienţa reală a resurselor; proasta gestionare a finanţelor; dezordini accidentale în gospodărirea guvernamentală; şi, în plus, scârba cu care de obicei oamenii contribuie cu bani în scopuri a căror materializare va fi cu mult ulterioară necesităţilor care i-au produs şi care vor interfera cu satisfacerea necesităţilor imediate. Abaterile de la plată, din orice motiv ar surveni, vor fi surse de nemulţumiri, acuzaţii reciproce şi certuri. Probabil că nu există nimic mai plauzibil a strica liniştea naţiunilor decât legarea acestora la contribuţii mutuale în vederea oricărui obiectiv ce nu produce un câştig comun egal. Căci este o observaţie pe cât de adevărată, într-atât de banală faptul că nu este nimic asupra căruia oamenii să se contrazică mai abitir decât asupra banilor.

Legile ce vin în răspărul contractelor private, şi care echivalează cu agresiuni faţă de drepturile acelor state ai căror cetăţeni sunt lezaţi de aceste legi, pot fi socotite ca fiind o altă sursă posibilă de ostilităţi. Nu suntem îndrituiţi să ne aşteptăm ca un spirit mai liberal sau mai echitabil să prezideze în viitor asupra legislaţiilor statelor individuale, iar asta dacă acesta nu va fi înăbuşit de varii controale suplimentare, mai degrabă decât am văzut până acum că se întâmplă în prea multe ocazii, dizgraţiind codificările respective. Am observat înclinaţia către represalii stârnită în Connecticut în urma enormităţilor săvârşite de legislativul din Rhode Island; şi deducem cu chibzuinţă că în cazuri similare, în alte circumstanţe, un război, nu al HÂRTIILOR, ci al săbiilor, va pedepsi aspru asemenea breşe atroce în obligaţiile morale şi în justiţia socială.

Probabilitatea alianţelor incompatibile între diferitele state sau confederaţii şi diferitele puteri străine, precum şi efectele situaţiei asupra păcii întregului au fost suficient dezvoltate în câteva dintre adresele anterioare. Din perspectiva din care a fost dezbătută această parte a subiectului, se poate trage următoarea concluzie: America, dacă e complet dezbinată sau unită doar prin slaba legătură a unei simple ligi, ofensive şi defensive, va fi, prin activitatea unor asemenea alianţe neşlefuite, în mod progresiv aruncată în toate labirinturile periculoase ale politicii şi războaielor europene; şi datorită certurilor distructive dintre părţile în care a fost dezbinată, e foarte posibil să devină o pradă în calea trucurilor şi a maşinaţiunilor puterilor ce sunt in mod egal inamicele tuturor acestor părţi. Divide et impera[1] trebuie să fie motto-ul fiecărei naţiuni care fie ne urăşte, fie are teamă faţă de noi[2].

PUBLIUS

traducere de Mihnea CĂPRUȚĂ

---

[1] Dezbină şi stăpâneşte.

[2] Pentru ca întregul subiect al acestor adrese să ajungă în faţa publicului cât mai repede posibil, se propune ca ele să fie publicate de patru ori pe săptămână – marţea în New York Packet şi joia în Daily Advertiser.

DOCUMENTELE FEDERALISTE: FEDERALIST Nr. 6 de Alexander HAMILTON

Despre pericolele ce provin din cauza disensiunilor între state

Pentru Independent Journal

Către cetăţenii statului New York:

Ultimele trei numere ale acestei adrese au fost dedicate înşiruirii pericolelor la care vom fi expuşi, într-o stare de dezbinare, în faţa armatelor şi intrigilor naţiunilor străine. Acum, voi continua prin a vorbi despre pericole de o altă natură, ce sunt poate mai îngrijorătoare, şi anume despre cele ce decurg din disensiunile dintre înseşi statele noastre şi din sciziunile şi frământările indigene. Acestea au fost deja oarecum anticipate în unele exemple anterioare; dar ele merită o cercetare mai amănunţită şi mai completă.

Cel ce se îndoieşte în mod serios asupra faptului că dacă statele vor fi fie complet dezbinate, fie doar unite în confederaţii parţiale, atunci subdiviziunea în care se vor găsi va determina competiţii frecvente şi violente între ele, atunci acel om trebuie că e plecat departe, în fantasmele Utopiei. A admite insuficienţa de motive pentru asemenea competiţii ca argument împotriva existenţei lor, ar fi să se uite faptul că oamenii sunt vanitoşi, vindicativi şi  hrăpăreţi. A căuta o continuare a armoniei între un număr de suveranităţi independente, nelegate unele de altele dar situate într-o aceeaşi vecinătate, ar fi să nu se ţină seama de cursul obişnuit al evenimentelor umane şi să se sfideze experienţa acumulată de secole.

Cauzele ostilităţilor dinte naţiuni sunt indefinite. Sunt unele care acţionează în mod general şi aproape constant asupra trupului colectiv al societăţii. Dintre acestea fac parte dragostea de putere sau dorinţa superiorităţii şi a dominaţiei – suspiciunea puterii sau dorinţa de egalitate şi de siguranţă. Sunt şi altele ce au o influenţă mai palpabilă, deşi la fel de activă în sferele ce-i corespund. Astfel sunt rivalităţile şi competiţiile comerciale dintre naţiunile de negustori. Şi mai sunt şi altele, nu mai puţin numeroase decât oricare dintre cele de dinainte, ce îşi află originea pe de-a întregul în patimile de natură particulară; în ataşamentele, animozităţile, interesele, speranţele şi temerile indivizilor aflaţi la conducerea comunităţilor ai căror membri sunt. Oamenii din această categorie, fie ei favoriţii unui monarh sau ai poporului, de prea multe ori au abuzat de încrederea ce li s-a acordat; şi simulând pretextul vreunui bine public, nu au avut niciun scrupul în a sacrifica liniştea naţională pentru avantajele personale sau pentru propriul lor ciubuc.

Celebrul Pericle, făcând pe plac fiţelor unei prostituate[1], cu costul sângelui şi averilor concetăţenilor săi, a atacat, a cucerit şi a distrus oraşul SAMIENILOR. Acelaşi om, stimulat de duşmănia personală faţă de MEGARIENI[2], o altă naţiune a Greciei, sau pentru a evita o acuzaţie cu care era ameninţat, referitoare la complicitatea la un presupus furt comis de sculptorul Fidias[3], ori pentru a scăpa de acuzaţiile ce se pregăteau a-i fi aduse, referitoare la risipirea fondurilor statului în scopul dobândirii popularităţii[4], sau datorită tuturor acestor cauze, a fost autorul barbar al acelui celebru război funest, desemnat în analele greceşti cu numele de războiul PELOPONEZIAN; care, după multiple vicisitudini, întreruperi şi continuări, s-a finalizat cu ruinarea commonwealth-ului atenian.

Ambiţiosul cardinal, ce a fost primul ministru al lui Henric al VIII-lea, permiţându-şi vanitatea de a aspira la tripla coroană[5], a nutrit speranţe de a succeda la achiziţia acelui splendid trofeu cu ajutorul autorităţii Împăratului Carol Quintul. Pentru a se asigura de bunăvoinţa şi de influenţa acestui întreprinzător şi puternic monarh, a aruncat Anglia în război cu Franţa, în ciuda celor mai evidente imperative politice, periclitând astfel siguranţa şi independenţa atât a regatului asupra căruia prezida prin adunările sale, cât şi a Europei în general. Căci dacă a fost vreodată un suveran care să promită marea cu sarea pentru materializarea proiectului monarhiei universale, acela a fost Împăratul Carol Quintul, în ale cărui intrigi Wolsey era simultan instrumentul şi nătărăul.

Influenţa pe care a avut-o bigotismul unei femei[6], capriciile alteia[7] şi intrigile unei a treia[8] în politica contemporană, în agitaţia şi în pacificarea unei considerabile părţi a Europei, sunt subiecte despre care s-a vorbit destul, pentru a nu fi cunoscute de toată lumea.

Să continuăm a da exemple despre influenţa consideraţiilor personale în producerea marilor evenimente naţionale, fie acestea externe sau interne, în funcţie de efectul lor, ar fi o inutilă pierdere de vreme. Cei ce sunt doar superficial familiarizaţi cu sursele de unde izvorăsc acestea, îşi vor aminti ei înşişi o mulţime de situaţii edificatoare; iar cei ce posedă o minimă cunoaştere a naturii umane, nu au nevoie de asemenea ilustrări pentru  a-şi forma opinia fie asupra realităţii, fie asupra gradului acestor influenţe. Însă, totuşi, un exemplu ce ar schiţa principiul general, ar putea fi dat şi priveşte un caz ce s-a petrecut nu demult printre noi. Dacă Shays nu ar fi fost un DEBITOR DISPERAT, e foarte puţin probabil ca Massachussetts să fi fost teatrul unui război civil.

Dar în ciuda tuturor acestor mărturii ale experienţei ce converg spre acelaşi punct al cazului de faţă, se mai pot încă găsi vizionari şi uneltitori ce sunt gata să pledeze pentru paradoxul păcii perpetue dintre state, fie acestea dezmembrate şi înstrăinate unele de altele. Particularitatea republicilor – se spune – e dragostea de pace; spiritul negustoresc are tendinţa să slăbească moravurile oamenilor şi să potolească acele umori inflamabile care adeseori au aprins războaie. Republicile negustoreşti, precum e cea a noastră, nu vor fi niciodată dispuse să se irosească în întreceri ruinante. Ci vor fi guvernate de interese mutuale şi vor cultiva un spirit de amiciţie şi concordie reciprocă.

Nu este adevăratul interes al tuturor naţiunilor (îi întrebăm pe aceşti iluzionaţi din politică) acela de a cultiva acelaşi spirit filosofic şi mărinimos? Dacă acesta e adevăratul lor interes, au reuşit să-l urmeze cu adevărat? Nu s-a constatat neîncetat, din contra, că patimile de moment şi interesele imediate au un control mai eficient şi mai prompt asupra conduitei umane decât o au principiile politice generale şi abstracte, utilitatea sau justiţia? Oare, în practică, au fost republicile mai puţin predispuse la război decât monarhiile? Nu sunt republicile şi ele administrate de OAMENI, precum sunt şi monarhiile? Nu există aversiuni, favoritisme, rivalităţi şi pofte de înavuţire ilegale ce afectează naţiunile aşa cum îi afectează şi pe monarhi? Nu sunt adunările populare în mod frecvent supuse impulsurilor de ură, resentiment, invidie, avariţie şi altor slăbiciuni violente şi ilicite? Oare nu e prea bine ştiut că hotărârile lor sunt adesea luate de o mână de indivizi în care îşi pun încrederea şi sunt, desigur, predispuse la a fi spoite de patimile şi vederile acestor indivizi? Până acum a făcut comerţul altceva mai mult decât să modifice pricinile războaielor? Nu e oare dragostea de bogăţie la fel de despotică, iar iniţiativa negustorească nu e o patimă precum cea a puterii sau a gloriei? Nu au fost la fel de multe războaie a căror cauze au fost de natură comercială, de când comerţul a devenit principala ocupaţie şi principalul sistem al naţiunilor, precum înainte războaiele erau cauzate de lăcomia pentru teritorii şi de dorinţa de a domina? Şi nu a cultivat spiritul comerţului, în multe ocazii, noi stimulenţi pentru aprinderea apetitului atât pentru prima cât şi pentru a doua? Să lăsăm a fi chemată experienţa, cea mai puţin supusă greşelii dintre toate aprecierile umane, să răspundă acestor întrebări.

Sparta, Atena, Roma şi Cartagina au fost toate republici; două dintre ele, Atena şi Cartagina, au fost republici negustoreşti. Şi totuşi, erau la fel de des angajate în războaie, ofensive sau defensive, precum monarhiile vecine contemporane. Sparta era aproape un perpetuu câmp de luptă; iar Roma nu a fost niciodată sătulă de carnaje şi de cuceriri.

Cartagina, deşi o republică comercială, a fost agresorul în chiar războiul ce s-a finalizat cu distrugerea ei. Hannibal i-a purtat trupele armate în inima Italiei, până la porţile Romei, înainte ca Scipio, drept răspuns, să-l învingă pe teritoriul cartaginez şi să cucerească întregul său commonwealth.

Veneţia, în vremuri mai apropiate de noi, s-a angajat nu o dată în războaie din pură ambiţie, până când, devenind incomodă celorlalte state italiene, Papa Iulius al II-lea a găsit mijloacele de a forma acea formidabilă ligă[9], ce a dat o lovitură mortală puterii şi mândriei acestei trufaşe republici.

Provinciile Olandei, până să fie copleşite de datorii şi taxe, au jucat un rol principal şi hotărâtor în războaiele Europei. S-au aflat într-o competiţie furibundă cu Anglia în privinţa controlului mărilor, şi au fost printre cele mai perseverente şi mai implacabile oponente ale lui Ludovic al XIV-lea.

În guvernul Marii Britanii, reprezentanţii poporului compun o ramură a legislativului naţional. Comerţul a fost de secole îndeletnicirea preponderentă a acestei ţări. Puţine naţiuni, cu toate acestea, au fost într-atât de implicate în războaie; iar războaiele în care acest regat a fost implicat, au fost, de multe ori, aprinse de către popor.

Au existat, dacă pot să mă exprim astfel, aproape la fel de multe războaie populare câte au fost cele regale. Doleanţele naţiunii şi pisălogeala reprezentanţilor ei i-au târât, de multe ori, pe proprii monarhi în război sau i-au determinat să continue starea beligerantă în care se aflau, în ciuda dorinţei acestora şi câteodată împotriva adevăratelor interese ale statului. În acea memorabilă luptă pentru superioritate, între casele regale rivale, cea de AUSTRIA şi cea de BOURBON, ce a ţinut pentru atâta vreme Europa în flăcări, este bine cunoscut că antipatiile englezilor faţă de francezi, dublate de ambiţia sau mai degrabă de avariţia unui conducător favorizat[10], au prelungit războiul dincolo de limitele unei politici raţionale şi pentru o perioadă considerabilă de timp ce intra în total dezacord cu vederile curţii. 

Războaiele acestor două naţiuni tocmai menţionate s-au declanşat în mare măsură din cauze comerciale – din dorinţa de a înlocui prin forţă şi din frica de a nu fi înlocuit prin forţă, iar aceasta în ceea ce priveşte fie anumite coridoare de trafic, fie în privinţa avantajelor generale dobândite din comerţ şi navigaţie.

După această expunere sumară a ceea ce s-a petrecut în alte ţări, a căror situaţie a fost cât de cât similară cu a noastră, ce motiv avem să ne încredem în acele reverii care vor să ne  ispitească a ne aştepta la pace şi cordialitate între membrele prezentei confederaţii, dacă acestea vor fi într-o stare de dezbinare? Nu am fost îndeajuns martorii sofismelor şi extravaganţelor acelor teorii lipsite de temei ce ne-au amuzat cu promisiunile eliberării de imperfecţiunile, de slăbiciunile şi de relele inerente oricărui tip de societate? Nu a sosit vremea să ne trezim din visul amăgitor al unei vârste de aur şi să adoptăm ca precept util pentru direcţia conduitei noastre politice faptul că noi, precum şi ceilalţi locuitori ai globului, suntem încă departe de imperiul fericit al înţelepciunii şi al virtuţii perfecte?

Lăsând la o parte gradul profund de depresie în care s-a înecat demnitatea şi reputaţia noastră naţională, lăsând la o parte inconvenientele simţite peste tot din cauza unei administraţii guvernamentale slabe şi morbide, lăsând la o parte revolta unei părţi a statului Carolina de Sud, recentele tulburări ameninţătoare din Pennsylvania şi actualele insurecţii şi rebeliuni din Massachusetts, declarăm !

Dispoziţia generală a umanităţii este departe de a corespunde cu tezele acelora ce se silesc să ne adoarmă aprehensiunea discordiei şi ostilităţii dintre state, ce ar surveni în cazul dezbinării acestora, aprehensiune bazată pe faptul că aceasta a devenit un fel de axiomă în politică, datorită unui lung proces de observare a progresului societăţii, şi anume că situaţia de vecinătate sau de apropiere este un inamic natural al statelor. Un scriitor inteligent vorbeşte despre acest subiect astfel: „NAŢIUNILE ÎNVECINATE (spune el) sunt în mod natural inamice unele altora, iar situaţia e contrară doar dacă slăbiciunea lor comună le forţează să se unească într-o REPUBLICĂ CONFEDERATĂ, iar constituţia acesteia ar preveni naşterea diferendelor ocazionate de această vecinătate, potolind invidia tainică ce predispune toate statele la a se preamări în detrimentul vecinilor lor”[11]. Acest pasaj indică simultan RĂUL şi sugerează MEDICAMENTUL.

PUBLIUS

 

traducere de Mihnea CĂPRUŢĂ

 

---

[1] Aspasia, vezi Viaţa lui Pericle a lui Plutarh.

[2] Ibidem.

[3] Ibidem.

[4] Ibidem. Se presupune că Fidias a furat aur public, în complicitate cu Pericle, menit statuii zeiţei Minerva.

[5] Purtată de către Papi.

[6] Madame de Maintenon.

[7] Ducesa de Marlborough.

[8] Madame de Pompadour.

[9] Liga de la Cambrai, ce-i aduna pe Împărat, pe Regele Franţei, Regele Aragonului, şi pe majoritatea prinţilor şi statelor italiene.

[10] Ducele de Marlborough.

[11] Vezi „Principes des Negociations” de abatele de Malby.

DOCUMENTELE FEDERALISTE: FEDERALIST nr. 5 de John JAY

Cu bucurie am primit din partea domnului Mihnea Căpruță încă trei documente federaliste traduse de domnia sa, ale căror ciorne au fost verificate și puse la dispozitița acestui blog. Îi mulțumesc pentru disponibilitate, cu bucuria că, împreună, am adus la cunoștința cititorilor români interesați primele șapte Federalist Papers, lăsând altora sau pentru alte ocazii dorința de a continua.

Nu poți gândi democratic fără a cunoaște literatura fundamentală a democrației (O.P.).

 

Continuarea aceluiaşi subiect (Despre pericolele ce provin de la forţele şi influenţele exterioare)

Pentru Independent Journal

Către cetăţenii statului New York:

REGINA ANNA, în scrisoarea ei din 1 iulie 1706, adresată Parlamentului Scoţian, face unele observaţii în privinţa UNIUNII ce se forma pe atunci între Anglia şi Scoţia, ce merită atenţia noastră. Voi prezenta un fragment sau două din aceasta: „O uniune întreagă şi perfectă va fi fundaţia solidă a unei păci trainice: vă va asigura religia, libertatea şi proprietatea; va îndepărta animozităţile dintre voi, precum şi geloziile şi diferendele dintre regatele noastre. Tot ea trebuie să vă sporească forţa, bogăţiile şi comerţul; şi prin această uniune, întreaga insulă, fiind unită în sentiment şi eliberată de neliniştea intereselor antagoniste, VA AVEA POSIBILITATEA SĂ REZISTE ÎMPOTRIVA TUTUROR INAMICILOR SĂI”. „ Vă recomandăm cu toată sinceritatea să fiţi calmi şi unanimi în această măreaţă şi importantă întreprindere, pentru ca uniunea să poată atinge un final fericit, fiind singura măsură EFICACE de a ne asigura fericirea prezentă şi viitoare şi de a descuraja planurile inamicilor noştri şi ai voştri, care fără îndoială, cu această ocazie, VOR DEPUNE TOATE EFORTURILE DE A ÎMPIEDICA SAU DE A ÎNTÂRZIA ACEASTĂ UNIUNE”.

S-a remarcat în adresa precedentă că slăbiciunea şi dezbinarea în propria noastră casă vor atrage după ele pericole venite din afară; şi că nimic nu ar sluji mai mult la a ne pune la adăpost de ele decât uniunea, forţa şi buna guvernare din interior. Acesta e un subiect bogat şi nu poate fi uşor epuizat.

Istoria Marii Britanii este cea cu care suntem în general cel mai bine familiarizaţi şi ea ne oferă multe lecţii utile. Putem profita de pe urma experienţei lor fără a plăti preţul care i-a costat pe ei. Deşi pare evident bunului simţ că populaţia unei astfel de insule ar trebui să fie o singură naţiune, aflăm totuşi că aceasta a fost de secole despărţită în trei şi că aceste trei părţi au fost aproape încontinuu angajate în certuri şi războaie, unele împotriva celorlalte. Deşi interesul lor real în raport cu naţiunile continentale era acelaşi, totuşi prin şiretlicurile, politica şi intrigile acelor naţiuni, geloziile lor reciproce au fost încontinuu păstrate inflamate şi pentru un lung şir de ani îşi creau mai multe probleme şi neplăceri unele altora decât să-şi fie folositoare şi să se ajute reciproc.

Dacă ar fi ca cetăţenii Americii să se dividă în trei sau patru naţiuni, nu s-ar întâmpla acelaşi lucru? Nu ar apărea aceleaşi invidii şi nu vor fi ele cultivate în aceeaşi manieră? În locul „unităţii în sentiment” şi al eliberării de neliniştea „intereselor” antagonice, invidia şi gelozia vor nimici curând încrederea şi afecţiunea, iar interesele separate ale fiecărei confederaţii, în locul intereselor generale ale Americii, vor fi singurele obiective ale politicii şi preocupărilor lor. Aşadar, precum cele mai multe dintre naţiunile LIMITROFE acestea vor fi întotdeauna fie implicate în dispute şi războaie, fie vor trăi cu teama continuă de ele.

Cei mai optimişti susţinători ai celor trei sau patru confederaţii nu pot în mod raţional să creadă că acestea vor rămâne pentru multă vreme pe picior de egalitate în privinţa puterii, chiar dacă ar fi posibil ca ele să fie formate astfel la început; dar admiţând că acest lucru ar fi materializabil, totuşi ce născocire umană poate asigura continuitatea unei asemenea egalităţi? Independent de acele circumstanţe locale ce tind să zămislească şi să sporească puterea într-o parte şi să-i întârzie progresul în cealaltă parte, trebuie să atragem atenţia asupra efectelor acelei politici superioare şi acelei bune administraţii care, cu cea mai mare probabilitate, va evidenţia guvernământul uneia deasupra celorlalte şi prin care relativa lor egalitate în putere şi importanţă ar fi distrusă. Deoarece nu poate fi admis că acelaşi grad de politică viguroasă, prudenţă şi precauţie va fi păstrat de fiecare confederaţie în parte pentru un lung şir de ani.

Oricând şi din orice cauză s-ar întâmpla – şi chiar aşa va fi – ca vreuna dintre aceste naţiuni sau confederaţii să se ridice pe scara importanţei politice cu mult mai sus decât au făcut-o vecinele ei, în acel moment acestea o vor privi cu invidie şi cu frică. Amândouă aceste patimi le vor purta spre a aproba, dacă nu chiar spre a încuraja, orice ar putea promite diminuarea importanţei acesteia; şi, de asemenea, le va înfrâna de la a lua măsuri îndreptate spre a grăbi şi a asigura prosperitatea acesteia. Nu va fi nevoie de mult timp pentru ca aceasta să desluşească aceste dispoziţii inamice. Curând va începe nu doar să-şi piardă încrederea în vecinele ei, ci să aibă o atitudine la fel de nefavorabilă în ceea ce le priveşte. Suspiciunea dă naştere suspiciunii şi niciun lucru nu concurează mai rapid la schimbarea bunei voinţe şi a bunei purtări decât o fac pizmele invidioase şi acuzaţiile false, fie ele explicite sau implicite.

Nordul este în general regiunea forţei şi multe circumstanţe locale fac probabil faptul că cele mai nordice dintre propusele confederaţii ar putea fi, într-un viitor nu prea îndepărtat, fără de tăgadă mai grozave decât oricare dintre celelalte. Acest fapt nu va deveni evident decât atunci când ROIUL NORDIC va stârni aceleaşi idei şi senzaţii în părţile mai sudice ale Americii, precum sunt cele pe care le-a stârnit anterior în părţile sudice ale Europei. Nici nu pare a fi o presupunere hazardată faptul că tinerele albine ale acestui roi adeseori ar putea fi tentate să strângă mierea de pe câmpurile mai înflorite şi în aerul mai blând al mai voluptoaselor şi mai delicatelor vecinătăţi.

Cei ce iau în considerare cu seriozitate istoria unor diviziuni şi confederaţii similare, vor găsi din abundenţă motive de a înţelege că cei despre care vorbim vor fi vecini, în accepţiunea că vor delimita graniţele; vor înţelege de asemenea că aceştia nici nu se vor iubi nici nu se vor încrede unii în alţii, ci, din contra, vor fi pradă discordiei, invidiei şi lezărilor reciproce; pe scurt, ne vor plasa exact în situaţia în care, fără îndoială, unele naţiuni îşi doresc să ne vadă, şi anume, de a fi FORMIDABILI DOAR ÎNTRE NOI.

Din aceste consideraţii reiese că acei domni se înşeală amarnic atunci când cred că alianţele ofensive şi defensive ar putea fi formate între aceste confederaţii şi că acestea ar produce acea îmbinare şi uniune în plan militar şi economic ce ar fi necesară să le plaseze şi să le menţină într-o extraordinară poziţie ce le-ar proteja împotriva inamicilor străini.

Când anume s-au unit în astfel de alianţe statele independente în care erau înainte divizate Marea Britanie şi Spania, sau când şi-au unit ele forţele împotriva unui inamic comun? Confederaţiile propuse vor fi NAŢIUNI DIFERITE. Fiecare dintre ele îşi va avea propriu-i comerţ cu străini, legiferat prin tratate diferite; şi aşa cum produsele şi mărfurile lor vor fi diferite şi destinate unor pieţe diferite, tot astfel vor fi şi aceste tratate în mod esenţial. Preocupări comerciale distincte trebuie să creeze interese distincte şi desigur, grade diferite de ataşament politic precum şi conexiuni cu puteri străine distincte. Aşadar, s-ar putea întâmpla – şi chiar se va întâmpla cu toată probabilitatea – ca naţiunea străină cu care confederaţia SUDICĂ ar putea intra în conflict, să fie cea cu care confederaţia NORDICĂ e foarte dornică să păstreze pacea şi prietenia. O alianţă într-atât de potrivnică interesului lor imediat, cu siguranţă nu va fi uşor de format şi nici, dacă s-ar forma, nu s-ar respecta şi împlini cu deplină bună credinţă.

Ba mai mult, e mai probabil ca în America, precum în Europa, naţiunile vecine, acţionând sub impulsul intereselor diferite şi al patimilor neprietenoase, adesea se vor găsi în situaţia de a se situa de părţi diferite într-un conflict. Având în vedere distanţa noastră faţă de Europa, ar fi mai natural pentru aceste confederaţii să simtă pericolul venind din interior, de la una dintre ele, decât dinspre naţiuni îndepărtate şi, în consecinţă, fiecare va dori mai degrabă să se protejeze de celelalte prin formarea unor alianţe cu străinii, decât să se păzească de pericole externe prin formarea alianţei între ele însele. Iar aici fiind, să nu uităm cu cât e mai simplu să primim flotele străine în porturile noastre şi armatele străine în ţara noastră, decât să le convingem sau le constrângem să plece. Câte cuceriri au făcut romanii şi ceilalţi ca ei, jucând rolul aliaţilor, şi ce inovaţii au introdus, jucând acelaşi rol, în guvernămintele acelora pe care au pretins că-i apără.

Să lăsăm aşadar oamenii cinstiţi să judece dacă divizarea Americii într-un număr oarecare de suveranităţi independente va conduce spre asigurarea noastră împotriva ostilităţilor şi a ingerinţelor indecente, venite din partea naţiunilor străine.

PUBLIUS

 

traducere de Mihnea CĂPRUȚĂ