10. Mărcheluş, comite de Ugocea şi de Maramureş?

Dacă români de felul comitelui Mărcheluş şi cei trei fii ai lui au luptat pentru regele Ştefan al V-lea în 1271, după cum mărturiseşte documentul lui Andrei al III-lea din 1300, cronicile latine înregistrează, după cum s-a putut vedea, prezenţa unor contingente războinice româneşti şi în coaliţia creată în jurul tatălui acestui suveran, Bela al IV-lea, în momentul bătăliei de la Kroissenbrunn (12 iulie 1260). Ei puteau veni – şi foarte probabil au venit – sub drapele din mai multe ţinuturi aflate sub suzeranitate maghiară: din Ugocea şi Bereg, dar şi din Banat, din ţinuturile de câmpie ale vestului României de astăzi, pe care le numim Parţiu, şi din Transilvania.

Revenind însă la împrejurările conturate trei decenii după bătălia care l-a înălţat pe comitele Mărcheluş în ochii regelui său, se constată că Andrei al III-lea doreşte să retragă – fie şi cu consimţământul feudalilor care o deţin – proprietatea asupra moşiei conţinând castrul şi satul Visk, „necesară nouă şi domniei noastre, mai ales întru ajutorul oamenilor sau oaspeţilor noştri <…> adunaţi în <ţara> noastră a Maramureşului (subl. O.P.)…”.

Din formularea aceasta rezultă că la 1300, oaspeţii regali se aşezaseră deja în Maramureş, pe care regele îl socotea acum „<terra> nostra Maramurus”, Maramureşul nostru. (Femininul lui „nostra” pare să ceară, cu necesitate, completarea „terra”, după modelul altor acte de cancelarie ungureşti, ceea ce nu înseamnă însă neapărat că vechea „pădure”/ silva dobândise între timp statutul de ţară intrată în orizontul politic al regatului. Ar putea fi, aşadar, încă, şi „<silva> nostra Maramurus”.)

Deşi sosiţi deja prin partea locului, coloniştii nu aveau încă, după toate aparenţele, un centru reprezentativ, drept care regele dorea să le rezerve moşia Visk protejată de castrul existent deasupra satului. Se prea poate ca Viskul să fi fost centrul colonizării cu străini a Maramureşului, locul de unde ei au plecat mai departe, urmând să se stabilească şi în alte câteva locaţii (Hust, Teceu şi Câmpulung la Tisa, cum se va vedea mai încolo).

Faptul poate explica şi de ce vama de la Rogoz era în declin, ca şi pustiirea satului cu acelaşi nume. Foarte probabil, destui dintre locuitorii săi trecuseră munţii în Maramureşul care, deşi posesiune regală, nu era încă integrat sistemului coroanei maghiare. Sensul politic al unei asemenea dinamici prezumate transpare mai clar din precizarea unui document din 26 aprilie 1329, unde se spune neechivoc că „pământul Maramureşului este neroditor, greu de lucrat şi este renumit pentru că este greu de locuit” (doc. 4 din Dr. Ioan Mihalyi de Apşa, Diplome maramureşene din secolele XIV şi XV, ed. a IV-a, Cluj-Napoca, Ed. Dragoş Vodă, 2009, ed. de Vasile Rus, p. 10), „datorită lipsei bucatelor” (ibidem, p. 12). Dacă locuirea era atât de dificilă, singurul motiv pentru care puteau alege oamenii să se mute în Maramureş erau, necesarmente, înlesnirile regale, securitatea relativă pe care o oferea relieful înalt al locului şi regimul politic al acestei regiuni.

Tot acum, în 26 aprilie 1329, se precizează clar localităţile maramureşene unde se găseau locuitori saşi şi maghiari. Ele erau Visk – după cum ştim, stabilirea lor aici a avut loc în 1300 şi după aceea -, Hust, Teceu şi Câmpulung-la-Tisa.

Mutarea comitelui Mărcheluş şi a fiilor lui de la Visk în cele trei sate ugocene Rogoz, Ardăul Negru şi Nyirtelek îşi dezvăluie mai bine semnificaţia luând seama la un citat din Ioan Moga: “La început… – spune istoricul clujean într-un loc din Voievodatul Maramureşului (p. 10) – rostul comiţilor de Ugocea a fost să sprijinească pe … oaspeţi în activitatea lor pe teritoriul Maramureşului şi în acest scop ei au primit şi sarcina de comiţi maramureşeni”. Regele Andrei al III-lea formulase efectiv şi expres, în documentul referitor la dizlocarea familiei comitelui, dorinţa regală de a le facilita oaspeţilor regali aşezarea în părţile Maramureşului. Confirmarea documentară a acestei teze istoriografice există, deci. Dar dacă lucrurile stau într-adevăr cum observa I. Moga, atunci înseamnă că Mărcheluş ar putea fi primul comite de Ugocea devenit şi comite de Maramureş. Ori, cel puţin, că prin acţiunea lui – rămasă nouă necunoscută, din păcate -, el a arătat în ce măsură era legată exercitarea atribuţiilor în Ugocea şi de necesitatea coordonării Maramureşului.

6. Vămile de la Visk şi Rokaz la 1300

Un amănunt important reţinut de scribul chartei de la 1300 a lui Andrei al III-lea este că la vremea respectivă se percepea vamă atât în zona cedată („vama care se cerea de obicei în satul Visk”), cât şi dincoace, în satele oferite drept compensaţie („ se percepe în satul Rokaz”). Aceasta înseamnă, pe de o parte, că regele a avut grijă ca feudalii locali strămutaţi în altă parte a comitatului să nu piardă privilegiul de a vămui, dobândind astfel beneficii. Pe de altă parte, existenţa vămii de la Rokaz, încredinţată celor doi feudali veniţi de la Visk, arată că experienţa lor în paza graniţelor a contat, şi că, de fapt, li se încredinţa un nou punct vamal de pe aceeaşi frontieră. Rămâne, totuşi, de înţeles mai bine un fapt de o aparenţă paradoxală: care mai era importanţa vămii percepute într-un sat ca Rokaz, cu populaţia drastic diminuată? Fiindcă documentul nu lasă dubii asupra acestui aspect: „… Rokaz [Rogoz?] şi Fekete Ardou [Ardăul/ Ardudul Negru?], care sunt foarte puţin populate (subl. O.P.)”, nu par nişte sate care să asigure prosperitatea, iar în aceste condiţii Rokaz nu avea cum furniza forţa militară masculină care să permită coerciţia în caz de nereguli la vamă. Nu pare deloc credibil că la 1300 Rokaz mai era încă situat în proximitatea unei frontiere ameninţate de insecuritate. Mai curând Viskul era astfel, de vreme ce necesita un aflux de populaţie utilă atât dezvoltării sale economice, cât şi păzirii graniţei. Impresia este că Rokaz ajunsese, la data efectuării schimbului de posesiuni, într-un declin accentuat. Se prea poate ca rărirea îngrijorătoare a populaţiei sale să se fi datorat tocmai căderii în desuetudine a vămii localizate acolo, iar acest lucru era posibil numai în cazul în care frontiera aceea îşi pierduse calitatea de graniţă a regatului, în avansul acestuia către est şi nord. Situaţia indică un proces în plin progres: acela de atragere a Maramureşului în zona administrării regale. Că el nu era încă finalizat nu încape însă nicio îndoială, fiindcă altminteri vama din Rokaz ar fi fost abolită cu totul, mutându-se în altă parte. Este de observat însă că atât Ardăul Negru, cât şi Rogoz şi-au continuat dezvoltarea. Aflu de pe situl http://www.jewishgen.org/hungary/crossreferencesubmittalwebsitea.pdf că prima dintre aceste două aşezări se numeşte astăzi Chornotysiv, fiind situată în regiunea Zakarpats’ka din Ucraina. Numele ei mai vechi au fost Chernotisov, Cornotysiv, Chornotisiv Feketeardó, Fekerteardo,. Cât despre Rogoz, ea s-a numit în vremea Imperiului Cezaro-Crăiesc Rákospatak.

Published in: on 19 februarie 2010 at 3:31 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , ,