BOKIA 2: Cap. 6: Specializări parohiale

Trebuie, în orice caz, distins între nimicul pozitiv și cel negativ, cum spuneam; dar și între nimicul pasiv și cel activ. La noi în Bokia le practicăm pe toate, dar nu pe rând, fiindcă viața e scurtă. Și nici doar unii, că orișice om are drepturile lui sub soare…

Revin însă la prelații primei eclesii, căci despre nimicul lor voiam să pălăvrăgim un pic despre preocupările lor profesionale, care, odată lămurite, pot aduce un plus de delectare și de înțelegere oricui pierde vremea cu astfel de questii. Între cei trei, exista o clară de limitare de atribuții, în conformitate cu diviziunile sociale ale muncii parohiale. În vreme ce popa Păstorel practica exorcizările, ieromonahul Pecurar Iorgomitul organiza vizite la Rai și, mai ales, la Iad, în vreme ce relativ recentul absolvent Ploconiu Baci dădea în cărți și ghicea în Biblie, după caz. Dintre toți însă numai ieromonahul știa băga draci în oameni, ceea ce nu se întâmpla tocmai rar, ci mai ales în discuțiile lunare de după predica de duminică, atunci când prezenta enoriașilor din parohie nota de plată a lucrărilor de prelungire a clopotniței sau nevoile crescânde – pe fond de criză – ale cutiei milelor.

Mulți bokieni spuneau că toate astea sunt o formă a statului picior peste picior și cu mâinile încrucișate, dar și mai mulți erau de părere că toți cei care le treceau prin mână celor trei aveau ulterior ce povesti. Nu era acesta un semn că și nimicul produce efecte, inclusiv asupra celor care știau că nu e decât… nimic?

(va urma)

Published in: on 22 aprilie 2012 at 1:45 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , ,

Proză: LUCIAN POP: Dinozaurul din Teuş (2)

        … Nu-mi place să mă laud, dar ieşind din casa domnului Caracala, întreaga suflare a orăşelui, auzind ce idee grozavă le-am dat, s-a încolonat solemn în spatele meu. Copii, pensionari, bunicuţe, angajaţi, soţi, mame, cu toţii m-au condus la gară, cei mari fluturând steguleţe, cei mici având baloane colorate.

        Cum m-am dat jos din tren în Cluj, am uitat de impasul teuşenenilor şi peste cinci zile cu ce bombă mediatică îşi începe televizorul meu jurnalul de dimineaţă? Eram încă în pat. Văd castelul roşu, deasupra porţii metalice, firma emblematică Rogan Lux, scoasă în evidenţă, iar faţă în faţă cu castelul, o clădire albă, solemnă, străjuită de coloane dorice , despre care, gâtuit de emoţie, prezentatorul ne informează că este primăria municipiului Turda. În vreme ce aparatul de filmat se balansează de pe o clădire pe alta, roşie- albă, albă- roşie, prezentatorul constată că fenomenele meteorologice extreme, caracteristice numai zonelor tropicale s-au extins şi în zonele temperate în care se găseşte ţara noastră. Apoi, aminteşte de o tornadă petrecută cu câţiva ani în urmă, în Bărăgan, cu un tractor ce avea şi remorcă, luat pe sus şi dus kilometrii întregi până pe marginea lacului Razelm, unde a fost găsit cu remorcă cu tot, intact! Se insistă cu aparatul de filmat pe poarta metalică a lui Rogan Lux, poartă în care acum zece ani poliţistul teuşan bătuse cu pumnii. Cu o mândrie secretă prezentatorul ne anunţă că deşi America este ţara cu cele mai multe tornade, un asemenea caz spectaculos ca cel din Turda nu avea precedent în lume. În noaptea trecută răvăşită de ploi şi vijelii, o tornadă zmulse pur şi simplu intreprinderea teuşană din locul ei şi o duse pe sus până în faţa primăriei din Turda!

       Fără să stau pe gânduri, am sărit din pat, am luat un taxi tocmai pe când de după un chioşc de ziare soarele roşu făcea gene, şi i-am dat şoferului comanda:

        – Cu toată viteza către Teuş!

        – Adică… la gară să luaţi trenul?

        – Nu domnule, n-am vreme de pierdut. Cu toată viteza înainte!

        Peste un ceas eram în casa cu acoperişul încă ud de roua dimineţii a domnului Caracala. La masă, cei cinci directori. Pe masă, sticle de vin, tărie, aperitive. Cei cinci, degajaţi, zâmbitori. Dintr-un casetofon se-auzea muzică de inimă albastră. Simt bucuria lor sinceră. Mă poftesc la masă. Parcă ieşiţi din nişte costume rigide de ghips, invizibile, au gesturi largi, văluroase. Se înghesuie care mai de care să-mi povestească aventura hazlie prin care trecură.

        Cum le-am dat eu ideea, aşteptară o noapte furtunoasă. Noaptea trecută. Se îmbarcară cu toţii ca pe o corbie săltăreaţă şi-o luară către Turda. Intreprindera se deplasa cam cu treizecişicinci, patruzeci de km la oră, pentru că din Teuş până în Turda sunt cincizeci de km, pe care clădirea i-a parcurs într-o oră şi ceva fără nici un incident, pe-o ploaie uşoară, creaţă.

        Cum ajunseră lângă platforma industrială de la marginea Turzii , Caracala îi strigă spiritului: „Uite-o! O vezi? Înaintea ta. Intreprinderea concurentă ce ne-a purtat sâmbetele! Calc-ooo, praful să se-aleagă!!! Ce mai stai, şo pe ea!!!” – şi-i arătă stâlpii unei hale cu rezervoare goale în care se topea pe vremuri gudron. Ploua în continuare mărunt, harnic şi hala arăta sinistru ca un schelet de balenă cosmică, gigantică, luminată numai de becul de pe cabina poznicului de noapte.

        – Haide Rogan Lux! o încurajau cu toţii, ce stai pe gânduri, sari pe ea!

        Dar din înălţimea castelului, spiritul lui Rogan Lux privea visător către centrul oraşului, atras de risipa de becuri, de bogăţia de lumină revărsată peste faţada Primăriei. Cum ai sta stingher lângă o steluţă afumată de la marginea galaxiei şi ai privi ghirlanda năucitoare de artificii din miezul ei.

        Angajaţii şi conducerea Roganului Lux se pomeniră că sunt legănaţi de clădirea ce o luă de capul ei fără nici un îndemn ori susţinere mentală, către centrul oraşului.

        – Hooo, hooo, mâncatea-r boala! strigau cu toţii neputincioşi, închişi între pereţii ei, ca la caii nărăvaşi, de neoprit, hooo, plezniţi-ar fierea, îţi dăm foc, îţi scoatem ferestrele şi-ţi spargem ţiglele!

        Arcuit, ca şi acoperişurile orintale, de un zâmbet întins din colţ în colţ, castelul se opri uluit la douăzeci de metri faţă de chipul alb al Primăriei, extins de lumină ca un halou în aerul negru ce o înconjura, aer ce sclipea de praful jucăuş al ploii.

       – Evacuarea, evacuarea!!! strigă domnul Caracala, n-o mai putem controla, ieşiţi până nu se porneşte cine ştie unde, afarăăă!

       Era aşa o noapte de adâncă încât somnul îi doborâseră pe toţi turdenii. Dacă şi noi, în Cluj, un oraş de douăzeci de ori mai mare decât Turda, am prins astfel de nopţi cu somn de plumb, în care nici măcar un singur paznic n-a putut să se laude că a stat treaz toată noaptea, ce să zic atunci de buzunarul de turdeni?…

        Odată ieşiţi cu bine din castelul rebel, Caracala luă prin celular legătura cu câţiva şoferi din Teuş care aveau camioane şi autocare… Într-un ceas, absolut toţi angajaţii erau înapoi pe la casele lor, întinşi în paturi, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat…

        – Şi s-a întâmplat ceva? Există vreun martor?! îşi sfîrşiră ei satisfăcuţi povestea.

        – Hai noroc domnule Petreuţ!

        – Numai bine şi sănătate domnilor directori!… Şi-acuma ce ve-ţi face? Cum o aduceţi înapoi?… Să vă păstraţi secretul, eu unul văd soluţia numai prin demolare şi reconstrucţie pe vechiul loc.

        – Pe cine să aducem tinere? mă întrebă amuzat domnul Caracala şi prognoză cu o mare satisfacţie: – Crezi că mâine mai are dulapuri, structuri de fier, birouri, sotoscoape, sistem de îmbuteliere, dozator, linie automată de etichete? Aur curat. Domnilor, daţi-mi voie, un toast. Scurt şi la obiect: Rogan Lux, du-te pe pustie!

       – Amin! îi ţinură isonul ceilalţi patru şi dădură paharele peste cap.

      Am ieşit din casă fără să mi se deie nici o atenţie. Doar gazda, în loc de salut îmi trase şmechereşte cu ochiul şi se întoarse la comesenii lui.

      Afară, o altă surpriză. Pe stada principală, toate ferestrele caselor erau deschise. În ferestre, ba câte o femeie, ba câte un bărbat, rezemaţi cu coatele pe pervaze, cleveteau relaxaţi despre vreme, fotbal, copilărie , accidente şi relaţii ale unor destine numai de ei ştiute.

      Iarăşi o nepotrivire. Aceste discuţii dintre vecini, despre nimicuri nepericuloase, cu miez dulce, pentru adulţi, au loc numai seara după asfinţitul soarelui, când timpul se deschide pentru un ceas ca un lac albastru, oglindit în întregul cer de vară, înainte de-a redeveni râu gâlgâitor, nocturn.

      Buletinul de ştiri cu tornada l-am văzut pe la şapte cînd mă scol de obicei, pe la opt, odată cu răsăritul deplin al soarelui am ajuns cu taxiul în Teuş, în casa domnului Caracala n-am stat decât o jumătate de ceas, acum este aproape nouă.

      Dimineţile nu sunt pentru taifas în geamurile deschise. Simţi în secundele lor, nişte arcuri invizibile, încinse la maxim, care te proavoacă la mişcare, la descătuşare, pentru oamenii sănătoşi ar fi o tortură să-i ţii imobilizaţi dimineaţa.

       Soarele, abia înălţat din pâclele verzi ale orizontului îşi arunca lumina roşiatică pe pereţii caselor şi pe asfaltul strazii principale în linii drepte care apoi se răsuceau în flori spiralate înainte de-a dispărea sub alte puzderii de lănci roşii ce ţinteau materia şi se roteau dinamice sub un nou asalt.

      Acum cinci zile, când m-am dat jos din tren în gară, era tot dimineaţă. Cu o jumătate de oră mai târziu decât acum. Îmi amintesc perfect, atunci soarele roşu plutea undeva la două palme distanţă faţă de peretele stâng al clădirii ţepoase cu ferestruici ca solzii sclipitori ai şopârlelor, chiar sub linia streşinii. Dar pe post de filtru, clădirea nu lăsa peste oraş decât o lumină fără mişcare şi zbucium, domolită, egală până la obsesie, o lumină care te ducea inevitabil către un lucru mecanic, repetat la nesfârşit, la un delir şoptit al aceleiaşi silabe, despre care doar ştii cu ce alte sunete se va combina să auzi cuvântul întreg.

       Păşeam prin lumină către gară ca printr-o iarbă marină, unduitoare, elegantă, şi mă simţeam umilit, pentru că nu existam pentru oamenii din ferestre şi pentru copii ce se jucau pe stradă. Eram în plus, le deranjam intimitatea, ca un hingher ce continuă să te viziteze şi peste un an după ce ţi-a dus câinele turbat din bătătură. Din când în când, se deschidea câte o poartă să se pună lângă peretele casei , unul, două geamantane, ori rucsace, burduşite, genul de bagaje mari pentru plecări definitive.

       Abia numai când am ajuns la avionul alb, mitic, gândit să primească întreaga suflare a orăşelui, am avut un strop de înţelegere şi compasiune pentru teuşenii obsedaţi de intreprinderea lor. Pe cât de izolaţi trebuiau să trăiască în numele unui cult al producţiei, pe atât de solidari se dovedeau în caz de avarie. Se vor salva cu toţii, în acelaşi timp şi drum. Avarie a unei realităţi pe care teuşenii o stăpăneau în castelul lor până la micron, miligram şi etion.

       Eu cred că realităţile nu se pierd una în alta, că au o zonă comună, difuză, ele au pereţi despărţitori, care se pot fisura. Cu ce instrumente să-şi fi măsurat teuşenii frica ce ţâşnea prin pereţii lui Rogan Lux înecându-i, când concurenţa a apelat la mijloace neortodoxe?

       Aşteptam trenul sub o aripă albă cu o ciudată invidie pe drama teuşenilor ce şi-au pierdut intreprinderea. Pentru că ei şi familiile lor se vor îmbarca în avion. Şi îi va aşteaptă unul din nenumăratele trasee ale migrării. Vara în ţările calde, la cules de căpşuni, care nu-i aşa, par nişte nenumăraţi sori de dimineaţă cu o aromă dumnezească, intactă, iarna la cuiburile de acasă. Da, de-aci pornea invidia mea. Lunga călătorie. Oameni păsări.

Published in: on 12 iunie 2011 at 4:44 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , ,

Alexandru JURCAN: Jurnal de Jojolica: LUPUŢA ŞI PĂPUŞELU

     Tulai, griji-vă norocu, d’apoi n-am mai scris de mult, că am şi io griji nesocotite. Viaţa trece ca apa… minerală, musai să profităm adânc. M-o sunat văru Păpuşelu, că o avut năcaz. I-o luat nevasta unu de pe deal. Şi ce-o făcut Păpuşelu meu? S-o dus la ala pă deal şi i-o spus: „Tulai, ce mi-ai putut lua de pe cap, să te ţie Dumnezo!” Apoi Păpuşelu ş-o gâsit altă muiere. El venea cu trenu şi Lupuţa – că așè o cheamă- mânca de zor zacuscă. S-o cunoscut bine şi cu spor. Ea îi femeie de serviciu la un doctor de părţi păroase şi repede i-o gâsit servici la Păpuşelu aproape de spital, la închiriere de scule metalice. Că fata îi deşteptă, nu i să scutură apa în cap, că o scris şi în ziar de ea, cum că o rezistat chiar la un viol colectiv. D’apoi io n-aş rezista?!

     L-am dus pă Jojolu la consult gratis la spitalu ei. Doctoru l-o întrebat dacă i să mişcă ciucuru, numa că am răspuns io, că îs mai în drept, ca victimă. Prostu de Jojo şi-o scăpat proteza, de ne-am aplecat toţi s-o recuperăm. Poate că atunci mi-o văzut doctoru sânii rafreşizaţi cu silicon ilegal, procurat de nepoata Fely.

Published in: on 21 mai 2011 at 3:57 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , ,

Alexandru JURCAN: Jurnal de Jojolica: BARUL GUSTOSSO

     Aici la blocu meu îi bolunzie curată, îi bloc de picamerişti, care nu ştiu respecta odihna omului. Io viu de la şcoală ca o legumă conectată, că îi greu să mături după jeneraţia actualizată. Când aud hurducătura sfredelizantă, creieru secretează lichid negativ. La liceu nu-i uşor, da’ mai fac pauză de măturat şi ascult la uşi cum să face carte, poate oi primi o diplomă de frecvenţă redusă. Un profesor făcea diferenţa între cadavre, adică îi mai sănătos un cadavru care n-o fumat. Cine n-ar vrè să-şi aibă un cadavru în stare bună? O proafă o comparat dragostea cu diarâia, că vine, trece şi lasă urme. La altă oră, ficiorii şi-o arătat tatuajele artistice, că nu-i uşor să scrii cu picamăru pă piele nume de fete.

     Doctoru Polonic o duce bine, de când şi-o deschis baru cu numele istoric de Gustosso. Unii cumpără numa biscuiţi cu muştar, că criza loveşte şi tace. Că, de fapt, îi bar de toate, de la băut la mâncat, plus bârfărâie. Ciurigu povestè aprig cum vecinu i-o pus sticlă mototolită pă drum, să i să rupă maşina. D’apoi nici Ciurigu nu-i întreg, nici nu pute, nici nu miroasă. Face multe prostii, când ştim bine ce ne spune proverbu cum că nu-i corect să faci treburi în faţa casei tale, că miroasă. Apoi el acolo îşi spală rufele, în familie. S-o răzbunat chiar pă mătuşa lui de la sat, adică i-o turnat drojdie în veceul din curte, care o dospit şi s-o umflat la cer. Biata femeie o căzut în tocătura inflamată, care o devenit ca balonu nestabil.

     M-o enervat şi nepoata Fely, că o dus o găină vie la Bucureşti, să facă un comision la prietena ei, care musai găină în ajitaţie o trimăs cadou la unchiu depeizat. Fely îi cinstită şi simţită, de aceea o suportat vaca de găină turbată, care i-o cufurit pielea de pă banchetă şi parebrizu.

Published in: on 3 mai 2011 at 5:17 pm  Comments (2)  
Tags: , , , , , , ,

Alexandru JURCAN: Jurnal de Jojolica: IO, SUS SEMNATA

     Io, semnată sus şi jos şi unde vreţi, îs plină de mânie în cererea de faţă, domnule director plin, io, ca femeie de serviciu la liceul domniei voastre, io, Jojolica lui Jojolu, vă rog din tăt sufletu meu să luaţi măsuri de urjenţă bine declarate şi să bine voiţi să nu-şi mai facă elevii necesităţile ruşinoase în afară de perimetru de veceu stabilit prin leje locală. Io cât poci, curăţ, da’ bine ar fi să să explice pă faţă elevilor unde trebe să-şi facă treburile şi mai ales cum şi de câte ori. Trebe spus să să ridice hârtia de ijienă de pe gresie, să nu să spele pantofii la chiuveta statului, să tragă apa până dispare ce miroase, iar nasu nu-i musai suflat la distanţe nestabilite şi lunji. Să nu să mai ţuce elevii pă calorifere, că, din cauză de hormoni adunaţi să face ruperea de ţevi, iar guma de supt să nu să arunce după ce să acreşte în gură pă pardosala de mine spălată. Îs supărată şi pă cadrele didactice, că îşi fac cafei şi lasă cănile pă registre, apoi mai sunt şi profesori fără ruşine care încearcă să mă probeze în honestitate, atunci când îs aplecată la măturat. S-o atingă pă mă-sa, scuzaţi, că nervii mi să urcă la tensiune didactică! Io vă respect, domnule plin, şi aştept răspuns verde în faţă, că sunteţi în putere mintală să dirijaţi jeneraţia acută pă calea progresului , acum şi-n veci de veci.

Published in: on 10 aprilie 2011 at 11:05 am  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , ,

Alexandru JURCAN: Jurnal de Jojolica: TE-AŞ CRĂPA, LUME…

Amu m-o apucat o crizuţă de duminică dimineaţa, cum că viaţa trece şi nici o carne diem, cum zâc indienii. Îs io proasta-proastelor, să mătur tăte porcăriile de la pruncii din şcoală? Niculiţă nu mai trece pă la mine, amu are poate bani. Apoi am mai aflat la ştiri că peste 600 de milioane de ani Pământu va fi mâncat de soare… Asta mă dă gata… adică m-oi duce din lumea asta? Ascult la televizor melodia cu te-aş crăpa lume de dor, să iubesc şi-apoi să mor… Tulai, câtă moarte bântuie în critica asta literară, nu cred că m-oi mai face poiată. O zâs Fely că pentru crize hormonale, musai să stai pregătită în pijamale. Io ştiu că Niculiţă îi antidotat perfect pentru asta.

     Jojolu o văzut ieri un anunţ cu CUMPĂRĂM PĂR, d’ apoi el n-are după tarife în vigoare, că ala cărunt urcă de la 45 centimetri în sus. Doctoru Polonic zâce că să ştie despre chelie şi proporţie de bărbăţie, da io am model negativ cu Jojolu, care duce regula de râpă.

     Mufa ş-o îngropat actele la casa de la ţară, că, dacă vine un incendiu, să le aibă. Amu i-o trăbuit certificatu de naştere şi o plătit o echipă să dezgroape în grădină, la opt metri adâncime. O durat două zile pline, plus mâncare şi bani. Io cred că Mufa o plătit în natură, că aşè natură faină să află la sate!

Published in: on 3 aprilie 2011 at 11:22 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , ,

Alexandru JURCAN: Jurnal de Jojolica: SOS DE CĂRBUNE

Tulai, nu mai sosăşte primăvara, ne pedepsăşte Domnu de Sus pentru păcatele de jos! Apoi vin şi Paştile, da’ omu nu să satură de răutăţi carnivore. Îi drept că şi io mă pierd în ochii lui Niculiţă, de îmi trebe busolă să mai poci ieşi de-acolo.

Fely mi-o vorbit de ce ar fi după moarte. Ea crede în re-în-carne, adică îţi mai procuri carne pentru sufletu rămas gol pă drumuri.

Doctoru Polonic şi-o deschis restaurant, unde plăteşti o dată şi baji în tine cât poţi mesteca. Are macaroane de-alea din Italia, cu sos de cărbune proaspăt.

 Jojolu meu, săracu, prost îi! Ieri l-o prins controlu în troleu şi i-o cerut biletu… Apoi Jojo s-o scobit în dinţi cu biletu, că aşè obicei anormal are şi cu o şurubelniţă o reuşit să i-l scoată din măsea, ca să verifice număru de găuri, numa că biletu era foarte mozolit şi i-o dat o amendă grasă. Apoi cretinu de Jojolu s-o dus la frizerie şi o acceptat o spălare pe chelie. Când i-o aplicat prosopu pă ochi, cineva i-o luat sacoşa cu produse. O vinit boul acasă cu mâna goală. L-am bătut rău, că am uitat că posteam în rugăciune.

Published in: on 27 martie 2011 at 8:34 pm  Comments (3)  
Tags: , , , , ,

Alexandru JURCAN: Jurnal de Jojolica: Jojolu la muncă

Fapt mirabil, forța umorului lui Alexandru Jurcan în ciclul Jurnal de Jojolica are nu doar succes – mărturisit – de public pe acest blog, ci și impact covârșitor asupra minților pe care le… fecundează. Unele dintre comentariile la postările mele de interes filosoficesc au determinat treceri de tip metanoia  ale discursului comentatorilor de la limbajul încifrat heideggerian la cel – descifrabil – al Jojolicăi. Mai trebuie și alt semn al succesului de autor? Felicitări, Sandu Jurcan! (O.P.)

Io ţin maşina de spălat în baie. Ieri am auzât zgomot de motor de reacţie. Eram la masă cu Jojolu meu. Deodată, ţucu-te, zboară uşa de la baie şi izmenele lui Jojolu din maşina de spălat mă lovesc pă parbrizu de pe faţa mè. Am urlat de spaimă. D’apoi paguba! Trebe iară bani mulţi!

 Fely mi-o susjerat să lucre o vreme şi Jojolu ca publicitate mişcătoare. Zîs şi făcut! Amu Jojo poartă pă stradă un carton în faţă şi unu în spate, pă care scrie clar FIRMĂ DE CROITORIE…MODIFICĂM, LĂRJIM, TĂIEM. Îi, de fapt, un carton dublu, găurit cât să-şi baje Jojo căpăţâna. El să plimbă, tuşeşte, scopeşte, numa că trebe să i să vadă anunţu din multe puncte de vedere. Firma ne dă bani după cum să înmulţăsc clienţii . Când vine Jojolu sara acasă, îi mort pă jumătate de obosală multiplă, apoi noaptea să scoală cu cearşafu în faţă şi perna la spate, ca şi cum ar face exerciţii de stradă.

Musai să notez despre doamna Vorovela. Amu o descoperit o asociaţie ce i-o modificat viaţa. Mi-o spus că au şedinţe unde vin şi estratereştii şi că ea îi repartizată în 5N, un nivel bun, unde trebe numa să mânci iarbă crudă. O zâs să mă duc şi io repede, poate prind un loc în 6M, d’apoi acolo trebe mâncate alte plante mai scumpe şi uscate. La vară să duce cu femeile din asociaţie la munte, unde construiesc cu bani grei o casă comună, unde vin estratereştii să să obişnuiască împreună, mai ales noaptea, când fac exerciţii de salt în cosmos. Vorovela şi-o donat deja averea şi apartamentu la asociaţie, că nu-i mai trebe, dacă numa iarbă are voie să consume. Oare ce-or face noaptea în casa din munţi? Oare nu ratez o ocazie erotizată ?

Published in: on 13 martie 2011 at 12:37 pm  Comments (1)  
Tags: , , , , , , , ,

JURNAL de JOJOLICA (7): Alexandru JURCAN: CÂINĂRÂIA

Ei, dragi prieteni ai acestui blog, zilele săptămânii sunt dense și aglomerate pentru un universitar. Până la postările de seară și nocturne menite să evidențieze gloriile filosoficești ale zilei, după un 8 martie celebrat prin armistiții vremelnice, în preajma noilor străluciri ale spadelor în vânt, prozatorul Alexandru Jurcan revine cu o nouă pagină din jurnalul Jojolicăi, rurala transilvană din vremea globalizării. (O.P.)

Tulai, cât îi de nespălată politica asta! Măturam pă coridoarele şcolii laptele vărsat din mulgerea statului, când l-am zărit pă scumpu doctor stajier Cacuro, aterizat din Japonia. El îmi zâce Soupy, nu Jojolique. Aşè apasă pă vocala de început, că parcă vine trenu de sfârşit cu scuipat de vânt. Mi-o afirmat vestea drept în faţă: în oraşu nost o fost lăsaţi vreo cinzăci de câini, aduşi în forţă din alte municipii duşmane contra partidului la putere. Blăstămatu de şofer o golit camionu cu câini în plin centru urbanistic. Io am şi fujit la vecinele mele din bloc să semneze propunerea de măturare urjentă a nedoriţilor şi transportarea lor de unde o venit, să dăm replica de partid putent. Io cred că primaru de la câini îi opus politic la primaru nost şi vrè să-i arunce câinărâia în pubeală. Femeile de la bloc o semnat cu nerăbdare feministă revolta: mandarina, Polidina, Profila, Molcomişa, Momâia, Vorovela, Mufa şi jos-semnata, adică io, Soupy!!

Imagine de copertă de Dacian Ovidiu VĂIDEAN

Published in: on 9 martie 2011 at 2:13 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , ,

NOI TENTATIVE SUBMARINE ÎN MARGINEA SCUFUNDĂCIEI FILOSOFICE. V: EU ȘI HUMANITAS

„Faptul că această carte (= a lui Bogdan Mincă, n. O.P.) a apărut la ed. Humanitas justifica executarea ei și a autorului (subl. O.P.)?” întreabă dl. I.M. Pesemne că domnia sa nu are umor nici cât negrul sub unghie. Mă chiar întreb cum nu obosesc unii de atâta seriozitate. Într-o recentă ediție televizată a dialogurilor Pleșu – Liiceanu, primul vorbea despre prostie ca despre o încruntare și încrâncenare permanentă, o seriozitate fără zăgaz. Îi dădea dreptate chiar și dl. Liiceanu, pe care nu-mi amintesc să-l fi văzut vreodată spunând o glumă sau râzând public din inimă. Supăratul domn I.M. se referă la încheierea postării mele pe care, iată, mă văd silit a o reda aici, spre a i-o explica pe înțeles. „Oare ce s-ar întâmpla dacă tânăra filosofie românească s-ar ridica puțin din genunchi? Probabil nimic rău, înafară de faptul că n-ar mai publica, eventual, la Humanitas”, glumeam eu pe seama zidului de heideggerieni docili, refugiați în studii foarte tehnice și traduceri felurite, cu care s-a înconjurat dl. Liiceanu de un timp încoace, recrutându-i dintre foștii studenți și discipoli. Glumele și ironiile le facem, dle I.M., în general, cu oamenii pe care îi socotim, în principiu, capabili să intre în acest joc al inteligențelor. A-i coopta în el înseamnă că îi considerăm compatibili cu un asemenea joc; că avem bănuiala că sunt suficient de deschiși, iuți la sinapse, spontani pentru a le lua ca atare. Dacă am dori să îi jignim, poate i-am înjura sau am fi sarcastici și necruțători la adresa lor, căutând să îi umilim. Fiindcă, însă, ne par nu numai inteligenți, și nici doar egalii noștri (nu râzi de un inferior și nu-ți prea dă mâna să o faci nici cu un spirit superior ție, nu?), ci și oameni de spirit, înzestrați cu o brumă de umor, ne îngăduim, uneori, cu unii, o asemenea licență ludică.

Dar să revenim la ideea inițială, că aș avea un dinte împotriva editurii dlui Liiceanu. La urma urmei, știm cu toții că la ea nu publică doar exegeți din domeniul filosofiei. Cel mai adeseori apar romancieri străini. Nu neapărat cei mai buni, poate. Din rațiuni pe care nu le discut aici, sunt preferate numele și titlurile cele mai vandabile. Firesc sub raport economic, nesigur sub raport cultural (Dan Brown „vinde”, Homer… mai puțin). Nu aș îndrăzni, Doamne ferește, să vi-l recomand cu entuziasm pe atât de vandabilul Paolo Coelho, deși, probabil, dintre toți autorii de beletristică ai Humanitas-ului, s-a vândut cel mai bine. Personal îl prefer pe Mario Vargas Llosa, dinainte cu mult ca acest autor să fie recunoscut prin decernarea Nobelului pentru literatură.

Mai sunt, apoi, și cărțile de istorie, și seria de beletristică italiană, câte și mai câte… Nici vorbă de a contesta activitatea de ansamblu a unei edituri din cărțile căreia cumpăr, încă de la începuturile ei, destule titluri dorite.

Cu filosofia de la Humanitas este însă altceva. Atunci când vine vorba despre români, contemporani și încă tineri, mă delectez observând că editura preferă să publice mai cu seamă cărți – cum să le spun? – compatibile cu vederile filosofice ale dlui Liiceanu.

Am și obiecții de altă factură, referitoare tot la producția filosofică românească, dar ele sunt detaliate în altă parte și nu au legătură cu discuția de aici. Înseamnă asta antipatie la adresa editurii? Nici pomeneală.

Dar revin și întreb: să fie oare o mică împunsătură pe seama criteriului de selecție o „execuție”, a autorului, dar și a operei? Vorba lui Caragiale: fugi d’aci, domne!

Ca să lămurim suplimentar lucrurile mai spun ceea ce oricine vizitează blogul meu sau caută pe google (efort mare, deh!) numele pe care îl port poate găsi cu ușurință: colaborări la scenă deschisă cu prestigioasa editură. Sunt ani de când vorbesc public, la lansări de carte, despre producția Humanitas. Am lansat la ore extravagante, în noapte, pentru a crește vânzările din Harry Potter ale librăriei clujene, am stat alături de Radu Paraschivescu atunci când Humanitas a încercat să inaugureze o serie de proză tânără românească (Mihnea Rudoiu și ceilalți își amintesc precis cum a fost), iar de foarte curând am vorbit cu plăcere despre romanul cel mai recent al lui Radu însuși. Nu am lipsit nici de la lansarea versiunii înregistrate pe CD a poveștilor „corozive” ale lui Creangă. Săptămânal, bucurându-mă de stima colegilor Humanitas, am prilejul de a prezenta cărți ieșite la această editură în emisiunile televizate pe care cu onor le moderez pentru cine se nimerește să le privească (Lecturile mele, pe TVR Cluj, duminica la 11). Am făcut-o și anii trecuți, în cadrul rubricii Lecturi de… Cluj din emisiunea Cap de afiș (TVR 3) și o voi face de câte ori voi descoperi ceva ce mi se pare demn să fie semnalat, în aceleași cadre. Poate că o astfel de colaborare îmi îndreptățește măcar speranța la corectitudine și bună credință, dacă nu și la critici și împunsături colegiale. Sau nu?

Cred că Humanitas, alături de Polirom, Curtea Veche și RAO (se mai pot adăuga și alte câteva nume) face de 2 decenii încoace lucruri semnificative pentru cultura română. Dar mai cred, totodată, că excesul de Heidegger și resuscitarea lui Nae Ionescu, ca și publicarea de tentative monografice care încearcă să reabiliteze traseul de extremă dreaptă al lui Noica nu conduc cultura noastră actuală într-o direcție salutară, în contextul strădaniilor de democratizare a țării. Este, firește, o opinie personală, pe care o susțin deschis. Pot fi contrazis sau aprobat, fiecare este liber să creadă ce dorește. Dar a susține gogomănii pe degeaba, fără a fi verificat măcar temeiul acestora în prealabil, descalifică.

Ajuns la capătul acestor postări, dle I.M., regret încă odată că, dedicându-vă cinci episoade – din respect față de cei ce poposesc pe această pagină -, v-am nemurit întru anonimat. Amestecul de trufie elitistă, erudiție disprețuitoare, rea-credință și rigiditate fără umor care vă caracterizează merita o ilustrare mai bogată cromatic, pe care numele dvs. ar fi putut-o oferi. În absența lui, ne mulțumim cu ceea ce este: mult praf pe tobă; scuturat de pe stindardul heideggerianismului dâmbovițean.

Situl Editurii Humanitas:

 http://www.humanitas.ro/

Siglele incluse în această postare provin de pe situl Editurii Humanitas.

Published in: on 14 februarie 2011 at 11:32 pm  Comments (2)  
Tags: , , , , , , , ,