Conferința Transilvană de Științe Politice: 25-26 mai 2012, Cluj Napoca

Conferința Transilvană de Științe Politice

Organizator: Filiala din Cluj a Academiei Maghiare de Ştiinţe

Co-organizatori: Linia Maghiară a Departamentului de Științe Politice a Universității Babeș-Bolyai, Universitatea Sapientia și Asociația Studenților Politologi Maghiari din Cluj-Napoca

Data și locul de desfășurare: 25-26 mai 2012, Cluj Napoca, Universitatea Babeș-Bolyai, Facultatea de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării, Str. G-ral Traian Moşoiu, nr.71.

 

Vineri, 25 mai 2012

10.00–10.30: Deschidere festivă

10.40–12.10:

1. 1.      Autonomie sau regionalism? (în limba maghiară)

Invitați: Bodó Barna (Univ. Sapientia), A. Gergely András (ELTE Budapesta), Csutak István (Univ. Sapientia), Benedek József (UBB)

12.10–12.20: Pauză de cafea

12.20–13.50:

1. 2.      Elitele maghiare din România de după căderea comunismului: evaluarea performanței din ultimii 20 de ani (în limba maghiară)

Invitați: Körösényi András (ELTE Budapesta), Papp Z. Attila (Academia Maghiară de Științe), Lőrincz József (UBB), Bíró A. Zoltán (Univ. Sapientia)

13.50–15.00: Pauză de masă

15.00–16.30:

1. 3.      Știința politică transilvană în limba maghiară: până unde am ajuns în 20 de ani? (în limba maghiară)

Invitați: Enyedi Zsolt (CEU Budapesta), Schlett István (ELTE Budapesta), Bayer József (Academia Maghiară de Științe), Bakk Miklós (UBB), Salat Levente (UBB), Öllös László (Univ. Constantin, Slovacia)

16.30–18.00: Secțiunea studenților I.

18.30:  Masă festivă

20.00: Discuții de seară:

4. Viitorul specializării în științele politice de la UBB, linia maghiară: discuții fără tabuuri – Cafeneaua Bulgakov, cu participarea profesorilor, invitaților, a studenților și a absolvenților

Petrecere

Sâmbătă, 26 martie 2012:

10.00–11.30:

1. 1.      Politica din România în perioada de după comunism

Invitați: Daniel Barbu (Univ. București), Ovidiu Pecican (UBB), Vasile Boari (UBB), Cristian Pîrvulescu (SNSPA), Gabriel Bădescu (UBB)

11.30–11.45: Pauză de cafea

11.45–13.15:

1. 2.      Uniunea Europeană în constrângerea proceselor globale (în limba maghiară)

Invitați: Bíró Gáspár (ELTE Budapesta) , Nyusztay László (Univ. Economică Budapesta), Kiss J. László (Univ. Corvinus Budapesta)

13.15–14.00: Pauză de masă

14.00–15.30: Secțiunea studenților II.

15.40–16.00: Festivitate de închidere, concluzii

19.00: Discuții de seară:

1. 3.      Analiza politică maghiară din România: definirea unei profesii în devenire – Cafeneaua Bulgakov, cu participarea profesorilor, invitaților, a studenților și a absolvenților

ALIANȚE CULTURALE ȘI TERORISM INTELECTUAL. O PRIVIRE ÎN PROXIMITATE. VI. FENOMENE PERIFERICE ȘI DUBLU STANDARD

Înainte de a trece mai departe pare să fi venit momentul potrivit pentru un popas interogativ. Este dinamica periferică din cadrul unui micro- sau macro-sistem social mai puţin importantă – eventual chiar neglijabilă – decât cea centrală? Oricât ar părea de îndepărtată de subiectul tratat aici, o astfel de chestiune poate arunca o lumină și în direcția explorărilor încercate în rândurile acestea.

În România – situată marginal şi în cadrul diverselor suprastructurări regionale de putere, dar şi în raport cu marile tendințe ale dezvoltării culturale europene, în virtutea unei dezvoltări incomplete – istoria îndelungată a dublului discurs indică existenţa unei duble realităţi (deci a unor construcţii ideologice, sociale, economice, culturale, religioase şi de mentalitate duble, poate chiar plurale), în virtutea aplicării unor duble standarde. Unul dintre ele este cel conform logicii dominatorului (şi a dominaţiei); cel oficial, adică. Celălalt este tocmai cel contrar acesteia, discursul subversiv al dominatului. Desigur, însă, în umbra standardului dominant pot prolifera mai multe replici la el, nu necesarmente variante ale aceluiași discurs anti-sistem, ci izvorând din răspunsuri structural diferite la ceea ce se impune. Pentru a nu complica excesiv lucrurile, să rămânem însă, deocamdată, la analiza feței și a reversului; mai exact, la examinarea „radiscopică” a formulei dominante și a contrariului ei corosiv și subversiv.

Dublul standard, explicabil istoriceşte, a supravieţuit şi după căderea comunismului. Ba, mai mult, în pofida evoluţiilor în sens democratic ale ţării, se dezvoltă din plin în continuare. Motivul este simplu: practicile dublului standard nu sunt nici pasagere și conjuncturale, nevenind doar din comunism, ci de mult mai departe. Ele s-au dezvoltat în Europa încă din vremea când, în loc să urmeze modelul bizantin de putere, amestecând puterea laică a statului (monarhului) cu cea teocratică, în Occident cele două tipuri de putere au luat treptat distanţă unul de celălalt. Astfel, încă Marsilio da Padova şi alţi legişti interveneau, în sec. al XIII-lea, în disputa dintre imperiu şi papalitate, încercând să argumenteze în direcţia diferenţelor dintre puterea laică şi cea religioasă. În teritoriile româneşti însă, unde catolicismul nu a prins decât sporadic (în prima parte a sec. al XIII-lea şi în Transilvania după 1700), această dispută nu s-a produs niciodată, fapt care a condus la o secularizare moderată şi inconsecventă (Astăzi, reforma lui Cuza este pusă sub semnul întrebării de acţiunea de recuperare masivă a averilor bisericii permisă şi încurajată chiar de vârfurile statului român.) Pe când, la sfârşitul sec. al XIII-lea şi începutul sec. al XIV-lea, apăreau primele formaţiuni statale valahe cu veleităţi de independenţă, principalul conflict configurat a fost cel între pretenţiile puterilor zonale de înstăpânirea asupra acestora, pe de o parte, şi dorinţa de afirmare în nume propriu a Valahiei şi Moldovei. În secolele care au luptat şi, practic, până astăzi, românii au avut de făcut faţă, mereu – cu mici pauze istorice – dominaţiilor străine şi, implicit, standardelor discursive şi normative conforme acestor dominaţii. Propriul discurs, propriile norme şi propriile idealuri, proceduri, strategii, neconforme cu cele dominatoare şi oficiale, au devenit astfel, în mod firesc, marginale şi subversive. Astăzi încă, jumătate din populaţia românească se dovedeşte nostalgică (după Ceauşescu sau după pieţele din interiorul CAER, sau după ordinea şi disciplina totalitară, după siguranţa zilei de mâine din comunism etc.), iar cealaltă crede că regulile noi, euroconforme şi consonante şi cu principiile din constituţia SUA, măcar în parte, sunt, totuşi, de refutat, neaparţinând tradiţiilor noastre organice.

Nu este mai puțin adevărat că dublul discurs, rezultat al dublelor standarde, relevă existența unor clivaje profunde, adânci, care – cum spuneam – nu țin de întâmplarea istorică, ci reflectă structurări de o mare stabilitate tipologică și istorică. Situații similare provoacă răspunsuri similare, iar absența soluțiilor de profunzime, care să dilueze până la dispariție disparitățile dintre „ce se cere” și „ce se exprimă ca urmare a nevoilor proprii” ale unei societăți nu pot decât să conducă la reînvierea și perpetuarea unor răspunsuri stereotipe, previzibile.

Asemenea constatări au mai multe consecinţe, dar una dintre ele atrage atenţia asupra necesităţii de a observa şi analiza „marginalul”, „perifericul” pentru a înţelege răspunsul la „dominaţia” sau „puterea” zilei.

O altă consecință este că tentativele de eliberare de sub dominația unor standarde nu este una care să evite „soluțiile” din trecut, chiar și în cazurile în care acestea s-au dovedit în mod flagrant eronate. Altfel spus, eșecul fascismului interbelic și a comunismului postbelic nu vor feri societatea românească în mod automat, prin simplul precedent istoric, de repetarea unor răspunsuri de același fel în noile condiții, ale emergenței democrației actuale. Totodată, existența clivajelor între exigențele oficiale dintr-o societate și necesitățile profunde ale societății respective nu induce cu necesitate doar o variantă de răspuns subversiv la oferta establishment-ului. Acest răspuns poate fi plural, astfel încât, în vreme ce într-un macro- sau micro-grup se va articula o ideație fascistoidă, într-altul se va configura una comunistoidă, într-altul una anarhistă etc., oferindu-se oricâte alternative la establishmentu-ul democrat poate configura prin forțe proprii societatea în cauză.

Nu doar lumea politică sau universul omului comun se comportă astfel. La fel par să funcţioneze lucrurile şi în lumea intelectuală românească. Nu atât temele, motivele, autorităţile – conformiste -, cât stranietăţile, disonanţele, non-conformismele sunt în măsură să evidenţieze faliile, discrepanţele, atavismele, tendinţele adânci, de profunzime, şi, de ce nu, semnele viitorului.

Organizarea micro-socială, reţelele de influenţă neoficiale (grupurile cu platforme proprii, şi nu ONG-urile utilizate mai cu seamă pentru a face faţă cerinţelor de accesare a programelor europene, specializate în capturarea mizelor logistice din programele UE, ale fundaţiilor internaţionale etc.; platformele, manifestele – fie ele şi confuze, încă nestructurate -, bizareriile care adună în jur oameni şi lansează sloganuri aiurite sau „exotice”; dar şi programele ce cresc în umbra intituţiilor cu statut consolidat, fără a fi socotite centrale de către acestea) sunt, datorită acestor împrejurări, important de sesizat și descifrat chiar și atunci când, eventual, mesajele pe care le emit nu ajung să ocupe prim-planul, insinuându-se disparat, intermitent, acumulard à la longue.

APEL PENTRU SOLIDARITATE ŞI ACŢIUNE ÎMPOTRIVA PROIECTULUI PRIMĂRIEI CLUJENE: „LOCUINŢE SOCIALE” ÎN PATA RÂT

Cluj, 10.01.2011.

 Semnatarii acestui APEL se alătură demersurilor organizaţiilor civice pentru drepturile omului începute din martie 2010, atunci când au devenit publice Hotărârile Consiliului Local privind mutarea familiilor de romi din zona Cantonului, Coastei şi Pata Rât în apropierea rămpii de gunoi a Clujului (Referatul Direcţiei Patrimoniului Municipiului şi Evidenţa Proprietăţii cu Nr. 64778/451.1 din 25.03.2010, Hotărârile nr. 127 din 30.03.2010, nr. 197 din 11.05.2010). Aceste demersuri au inclus petiţii adresate autorităţile publice locale şi centrale, precum şi organizarea unei mese rotunde (şi) cu participarea reprezentanţilor primăriei municipiului nostru ( ; http://www.causes.com/causes/471269>; sau documentul „Referatul de constatare cu privire la situaţia locuirii a comunităţilor de romi din zona Pata Rât” depus la Primăria şi Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca, Instituţia Prefectului Judeţului Cluj, Ministerul Administraţiei şi Internelor, Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului, Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, şi Preşedinţia României; sau Comunicatul din 21.12.2010,).

Scopul principal al demersurile noastre a fost şi rămâne oprirea proiectului primăriei de a muta familii de romi evacuate din alte părţi ale oraşului în aşa-numitele „locuinţe sociale” din zona Pata Rât. Toată lumea trebuie să recunoască faptul că aceasta este o măsură administrativă prin care nu se soluţionează problemele social-economice ale unor familii de romi nevoiaşe, ci le agravează datorită mutării/ evacuării lor într-o zonă izolată la marginea oraşului. Am repetat de nenumărate ori: crearea unei astfel de zone rezidenţiale în apropierea unor deşeuri toxice înseamnă ghetoizare, înseamnă stigmatizarea comunităţilor care ar urma să trăiască acolo drept „ţigănie”, periclitează sănătatea oamenilor şi incluziunea lor socială şi pune sub semnul întrebării credibilitatea politicii de integrare asumate de guvernul României. Cu ocazia mai multor emisiuni ale programului TVR Cluj „Transilvania Policromă”, am arătat: fără o strategie pe termen scurt, mediu şi lung privind pachetul de probleme locuire-locuri de muncă-acces la şcoală-sănătate, primăria se aventurează în experimente periculoase. Şi de fiecare dată am revendicat încheierea unui Protocol de colaborare între primărie şi organizaţii civice, pe baza căreia să se identifice soluţii care să evite segregarea rezidenţială şi să asigure dreptul la locuire adecvată, fiind în conformitate cu legislaţia internaţională cu privire la o locuinţă decentă, precum şi cu reglementările internaţionale şi naţionale privind obligativitatea menţinerii unei distanţe sigure între o zonă rezidenţială şi o sursă de poluare.

Dacă până pe 14-17 decembrie 2010 demersurile noastre păreau în ochii unora nişte problematizări exagerate (nefiind luate, de fapt, în considerare) şi primăria liniştea opinia publică afirmând că lucrurile sunt în ordine (şi că ea face un gest umanitar faţă de romi mutându-i din barăci ilegale în case contractate, cu geamuri de termopan), evenimentele din acele zile au demascat ilegalitatea şi manipulările practicate de autorităţile locale în raport cu această chestiune. Procedurile de evacuare a oamenilor de pe strada Coastei din casele lor fără a fi anunţaţi despre acest lucru din timp; demolarea rapidă a acestor case fără ordin judecătoresc şi/sau hotărâre (publică) a Consiliului local şi fără nicio despăgubire; şi mutarea lor în „locuinţele sociale”, finalizate şi predate în grabă chiar în acele zile, denunţă mai multe lucruri:

 – chiar dacă de-a lungul a două decenii (inclusiv în decembrie 2010) primăria a încasat chiria de la aceşti locatari, din 2009 nu le-a mai prelungit contractele (luându-le, deci, bani pe ceva ce nu avea temei legal, ea însăşi aflându-se, astfel, în ilegalitate);

 – în cazul copiilor care împlineau 14 ani şi erau obligaţi să-şi facă acte de identitate, în ultima vreme primăria le-a făcut aceste acte pe adresele de pe Coastei în măsura în care părintele renunţa la actul său de pe această adresă şi accepta să primească un „buletin provizoriu”, fără domiciliu (negocierea era, desigur, tacită şi nu avea consecințe legale);

– chiar dacă pe vremuri le-au fost repartizate acolo locuinţe de la locul de muncă (cum s-a întâmplat înainte de 1990) sau de la stat, de o vreme încoace oamenii s-au acomodat să trăiască cu zvonurile privind posibila lor mutare (hărţuirea lor prin aceste zvonuri şi ţinerea lor în stare de nesiguranţă au degradat starea psihică şi fizică a multora, dar neadeverirea lor timp de 20 de ani i-a făcut să spere că ele până la urmă nu se vor împlini);

 – mulţi dintre locuitorii de pe strada Coastei şi-au depus în mod repetat dosare pentru locuinţe sociale distribuite pe baza unor criterii (cum ar fi studiile superioare) pe care ei nu le puteau satisface (aceasta fiind o manifestare a discriminării directe, dar şi indirecte, în măsura în care printre cei care se auto-identifică drept romi foarte puţini au studii superioare);

 – celor care erau cu chiria şi utilităţile plătite la zi nu le venea să creadă că, după o viaţă marcată de dorinţa de „integrare în societate” (cu locuri de muncă şi cu copiii la şcoală), or să ajungă să fie alungaţi în afara societăţii, pe rampa de gunoi (lucru care s-a întâmplat prin mutarea lor forţată în modularele din Pata Rât); acest act sfidează în mod grav politicile de integrare asumate de guvern, ba merg împotriva lor: nu îi integrează pe cei marginali, ci îi dez-integrează pe cei integraţi şi îi împinge în marginalitate;

– în loc să fie notificate despre evacuare, mutare sau chiar despre locaţia în care urmau să fie duşi, pe 15 decembrie, familiile în cauză au primit o înştiinţare prin care li se impunea ca a doua zi să depună o cerere pentru o locuinţă socială la primărie; mulţi dintre cei vizaţi (chiar dacă toţi au fost definiţi aşa în înştiinţarea cu pricina) nu erau „fără adăpost” şi nici nu aveau de unde să ştie unde şi cum vor fi locuinţele cerute de ei „de bună voie”;

– pe lângă înştiinţarea în scris toţi au fost intimidaţi verbal prin ameninţarea că dacă nu fac acest lucru cu siguranţă vor rămâne fără adăpost, căci casele de pe Coastei se vor demola;

– cei care nu avea contracte (stând în căsuţe sau barăci improvizate) se bucurau poate de propunerea de a se muta într-o locuinţă cu contract, oriunde ar fi fost ea, dar cei care aveau contract pe Coastei sperau să primească ceva mai bun sau ceva asemănător; primăria însă i-a luat pe toţi într-un singur val, lucru care denotă că nu avea deloc de gând să analizeze şi să soluţioneze cazurile în particularităţile lor, ci urmărea cu orice preţ să elibereze întreg terenul de pe Coastei cu scopuri financiare precise, dar ne-explicitate, desigur;

– în dimineaţa zilei evacuării din casele vechi, după ce li s-au tăiat utilităţile, contractele pe casele noi încă nu erau gata; timp de mai multe ore, cu reprezenţii primăriei, jandarmii şi mascaţii în jurul lor, după ce a devenit clar că nu pot să rămână acolo, oamenii aşteptau să vadă aceste contracte din care trebuia să reiasă locaţia nouă unde vor fi fost mutaţi şi repartizarea lor; această perioadă de aşteptare, precum şi modul aleator în care au fost împărţiți în apartamentele din modulare denotă faptul că, până în ultima clipă (când buldozerele erau deja la faţa locului), primăria nu avea nici o strategie clară cu privire la repartizarea familiilor (avea în schimb o evidenţă nominală a persoanelor, lucru care reflectă încă o dată că ştia despre „ilegalitatea” locuirii lor acolo);

 – în contractele pe care le-au primit când au ajuns în Pata Rât, li se specifica că vor primi câte un apartament de două camere de 15 sau 18 metri pătraţi şi erau menţionate familiile care urmau să împartă aceste apartamente; lăsând la o parte faptul că apartamentele sunt de câte o cameră şi că patru apartamente care formează un modul au o singură baie, chiar şi din lista persoanelor ce urmează să locuiască împreună a reieşit că aceste locuinţe sunt mai degrabă locuinţe de necesitate şi nu satisfac criteriul privind minimul de spaţiu de care trebuie să dispună o persoană pentru ca locuinţa în care trăieşte să fie considerată adecvată;

– celor care nu au primit loc în noile „case modulare” (deci au fost mutate în timp de iarnă din vechile lor locuinţe, fără să li se asigure un loc unde să stea, lucru, din nou, ilegal, aceștia fiind îndemnați să se adăpostească la neamuri) primăria le-a trasat câte un spaţiu de 20 metri pătraţi, sugerându-le să-şi construiască acolo ceva; trecerea lor pe un tabel nu este însă un act de proprietate şi nimeni nu îndrăzneşte să mai construiască acolo în „ilegalitate”, chiar dacă, încă o dată, această „soluţie” a fost tacit propusă de reprezentanţii primăriei;

 – în situaţia în care sunt circa 4-9 persoane într-o cameră (în unele cazuri şi mai multe) și între 20 și 40 de persoane pentru o singură baie (câteodată şi mai mulţi), cu pereţii umeziţi, podeaua care trage apă şi tavane udate (ceea ce denotă calitatea proastă a construcţiei şi pune în pericol sănătatea), cu problemele ivite în legătură cu accesul la transportul în comun (cel mai apropiat la aproximativ 2-3 kilometri) şi implicit la locurile de muncă şi la şcoli, cu mobilele depozitate la nimereală, oamenii se vor simţi forţaţi să se bucure şi să fie recunoscători dacă primăria le va acorda dreptul de a mai construi ceva în acea zonă, cu toate că sunt speriaţi, printre altele, de mirosul puternic ce se simte seara venind dinspre depozitul toxic al fabricii de medicamente sau, când este mai cald, dinspre groapa de gunoi.

Atragem atenţia asupra pericolului că, astfel, primăria nu va trebui să creeze şi să legitimeze ghetoul izolat, căci oamenii vor „cere” acest lucru şi mereu mai multe familii evacuate din alte locuinţe din oraş se vor muta acolo „de bună voie.” Autorităţile locale vor veni, poate, din când în când şi vor constata, ca și cum nu ele ar fi orchestrat acest proces, că „ţiganii din nou trăiesc în sărăcie şi în ilegalitate, căci asta este stilul lor de viaţă.”

Invităm toate forţele civice şi politice responsabile, locale, naţionale şi internaţionale, ca măcar acum, după ce răul a început să se întâmple, să se solidarizeze pentru a determina primăria să caute și să găsească alte soluţii pentru aceşti oameni evacuaţi, pentru a-i asista cu ajutoare în această perioadă de tranziţie şi pentru a-i despăgubi moral şi financiar pentru pierderile lor.

Dincolo de aceasta, miza invitaţiei noastre la o solidaritate civică care transcede graniţele etnice este stoparea categorică a mutărilor forţate în această zonă, chemarea autorităţilor locale la moderație și înțelepciune pentru a pune capăt cel puţin segregării rezidenţiale produse prin acte administrative, pentru a introduce în planul urbanistic al Clujului un plan de desegrare şi pentru a-i convinge să accepte asistența proiectelor europene dedicate soluţionării problemei locuirii, în strânsă legătură cu rezolvarea celorlalte aspecte ale excluziunii sociale.

Asociația Amare Prhala, Cluj, Pavel Doghi, Preşedinte;

Fundaţia Desire, Cluj, prof. univ. dr. Enikő Vincze, Preşedintă;

European Roma Rights Centre, Budapesta, Isabela Mihalache, Deputy director;

Alianța Civică a Romilor din România, David Mark, Președinte;

Centrul Romilor de Intervenţie Socială şi Studii „Romani Criss” Bucureşti, Magda Matache, Directoare Executivă;

Fundaţia Ruhama Oradea, Marian Daragiu, Preşedinte;

Alianţa pentru Unitatea Romilor – Filiala Brailă, Săndel Grosu, Preşedinte;

Asociaţia „Roma Access” Constanţa, Ion Nicu Stoica, Director Executiv;

Asociaţia “Romii Romascani” Neamţ, Liviu Daraban, Preşedinte;

Asociaţia Romii Ursari Iaşi, Viorel Motaş, Preşedinte;

Asociaţia „Șanse Egale pentru Femei şi Copii” Sălaj, Faitaş Mirela, Directoare Executivă;

Asociaţia „Şanse Egale” Sălaj, Vaszi Robert Janos, Preşedinte;

Asociaţia pentru Apărarea Drepturilor Omului „Şanse Egale pentru Romi şi Sinti ADOSERS” Sălaj, Marcosan Andrei, Preşedinte;

Asociaţia Thumende Hunedoara, Cristinela Ionescu, Preşedintă;

Centrul Cultural „O Del Amenca” Prahova , Ganea Daniel, Director Executiv;

Agenţia de Dezvoltare Comunitară „INTER-ACTIVA” Botoşani, Semiramida Bălan, Preşedintă;

Asociaţia „Divano Romano” Botoşani, Ferariu Rubina, Preşedintă;

Asociaţia „Parudimos” Timişoara, Leonard Bebi, Preşedinte;

Asociaţia Jurnaliştilor Rromi, Bucureşti, Lacatuş Georgică, Director Executiv;

Asociaţia T.R.U.S.T. – Tinerii Romi pentru Unitate, Solidaritate şi Transparenţă Craiova, Alin Banu, Director Executiv;

Asociaţia Rhoma Heart Ilo Rom, Brasov, Dan Raea, Director Executiv;

Asociaţia Nevo Parudimos Caras Severin , Daniel Grebeldinger, Preşedinte;

Asociația Romano Suno Cluj, Norbert Iounas, Director Executiv;

Asociatia Florarilor Bucuresti, Florin Costel Georgescu, Presedinte;

Alianta pentru Unitatea Romilor Romania Bucuresti, Alecu Ionel, Presedinte;

Uniunea Democratica Culturala a Romilor Valea Jiului Hunedoara, Rad Marcel, Presedinte;

Fundatia Wassdas Cluj, Ildi Otvos, Coordonator programme;

Prof. univ. dr. Maria Roth,Universitatea Babeș-Bolyai;

Lector univ. dr. Cristina Raț, Universitatea Babeș-Bolyai;

Adam Dinu, scriitor, București;

Marius Vlad, profesor, Hunedoara;

Asociația Divers, Târgu Mureș, Maria Koreck, Președinte;

Ovidiu Pecican, profesor univ. dr., Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca

Prof. univ. dr. Maria Roth,Universitatea Babeș-Bolyai;

Lector univ. dr. Cristina Raț, Universitatea Babeș-Bolyai;

Adam Dinu, scriitor, București;

Marius Vlad, profesor, Hunedoara;

Asociația Divers, Târgu Mureș, Maria Koreck, Președinte;

Prof. univ.dr. Michael Shafir, Universitatea Babes-Bolyai, Cluj;

Conf. univ. dr. Smaranda Vultur, Universitatea de Vest, Timișoara;

Alin Necula, doctorand,  Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj;

Prof. univ. dr. Liviu Ornea, Universitatea din Bucuresti;

Carmen Marcu, realizator programe, TVR Timișoara; 

Ion Vianu, scriitor, București;

Ion Zubascu, scriitor, Bucuresti, membru al Uniunii Scriitorilor din România;

Alina Silea, antropolog, Cluj-Napoca;  

Călin Goina, doctorand în sociologie, University of California Los Angeles

Mariana Goina, dr. în istorie, Central European University, Budapest

Gheorghe Nicolae, activist rom, București, fost Senior Adviser la OSCE

Ruxandra Costescu, cercetător, București

Grupul pentru Acțiune Socială, Cluj, Adrian Dohotaru, Secretar;

Andrea Ghita, redactor de televiziune, Cluj

Prof. univ. dr. Gabriel Bădescu, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj

Szilárd Miklós, Asociatia Proiect-Protokoll, Cluj

Roma Organization on Migration, Comitetul de conducere, București: Viorel Zaharia – președinte,  Gheorghe Răducanu  – vicepreședinte, Vasile Ionescu – director general.

Alex Cistelecan, Asociatia Proiect-Protokoll, Cluj

Mihaela Gheorghe, asistent social, Budapesta

Asociaţia Pentru Promovarea Incluziunii Sociale, Câmpia Turzii, Zoltan Kovacs

Lorena Doghi, Cluj/ Varşovia

Dana Stoica, doctorand, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj

Anca Gheaus, cercetătoare în filosofie, Munchen

Lect. dr. Könczei Csilla, Universitatea Babes-Bolyai

Raluca Petcuţ, coordonator proiect, Fundația Dezvoltarea Popoarelor, Bucureşti

Boróka Parászka, jurnalistă, Tg. Mures

Crina Marina Morteanu, coordonator regional Fundatia ERSTE

Asist univ. dr. Maria-Carmen Pantea, Universitatea Babeș-Bolyai Cluj Napoca

Core Maria, Asociatia ,,Gi Rromano”- Harghita

Kinga Pakucs, doctorandă, Universitatea Babeș-Bolyai 

Alexandra Jivan, antropolog, Montreal

Veronica Szabo, sociolog, University of Pittsburgh

Laura Georgescu, doctorand, Universitatea Babeş-Bolyai 

 

Lect. univ. dr. Ana-Maria Palimariu, Universitatea Alexandru Ioan Cuza, Iaşi 

 

Conf. univ. dr. Alexandru Florian, Universitatea Dimitrie Cantemir, Institutul National pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel„ 

 

Laura Panait, doctorandă, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj 

 

G. M. Tamás, filosof, preşedintele Stîngii ecologice, Budapesta 

 

Hajnalka Harbula, doctorandă, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj 

 

Theodora-Eliza Văcărescu, asistent universitar, Universitatea din București 

 

Conf. univ. dr. Liviu Chelcea, Universitatea din București 

 

Noémi Magyari, PR, Fundația Desire, Cluj 

 

Ioana Bursan, asistent proiect ClujEst – Punct de cercetare vizuală 

 

Teodora Takacs, Cluj-Napoca

 

Prof. univ. dr. Mihai Dinu Gheorghiu, Universitatea Alexandru Ioan Cuza, Iaşi 

 

Alis Costescu, doctorandă, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj 

 

Lect. univ. dr. Selyem Zsuzsa, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj 

 

Andreea Lazăr, doctorandă, Universitatea Babeș-Bolyai, traducătoare, Cluj  

 

Diana Ureche, psiholog, președintă de onoare DiversEtica, … 

 

Conf. univ. dr. Marius Lazăr, sociolog, Universitatea Babeș-Bolyai 

 

Lect. univ. dr. Geambasu Reka, Universitatea Babeș-Bolyai 

 

Viorela Ducu-Foamete, doctorandă, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj 

 

Loredana Peca, biolog, Institutul de Cercetări Biologice, Cluj-Napoca

 

Timotei Nădășan, redactor șef, revista Idea artă + societate, Cluj

 

Lect. univ. dr. Imola Antal, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj

 

Jobb Boróka, masterand, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj

 

Mihaela Panaite, director Sala Mica teatru independent, Centrul Cultural Independent Fabrica de Pensule, Cluj  

 

Lorena Văetiși, doctorandă, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj

 

Júlia Szilágyi, critic literar, Cluj

 

 

Tudorina Mihai, Centrul FILIA, Bucuresti

 

 

Emil Moise, Președinte Colegiul Director, Asociația Solidaritatea pentru Libertatea de Conștiință, București

 

 

Ovidiu Anemţoaicei, Doctorand, Gender Studies Department, Central European University, Budapest

 

 

Iulia Pascu,

 

 

Maria  Bucur, Indiana University

 

 

Bakk-Dávid Tímea, TRansindex, Cluj

 

 

Balázsi-Pál Előd, Transindex, Cluj

 

 

Dunai László István, Transindex, Cluj

 

 

Fülöp Noémi, Transindex, Cluj

 

 

Kudor Emese, Transindex, Cluj

 

 

Kertész Melinda, Transindex, Cluj

 

 

Rácz Tímea, Transindex, Cluj

 

 

Irina Sorescu, Președintă Executivă, CPE – Centrul Parteneriat pentru Egalitate, București

 

 

Cristina Neculcea, Asociația ASPER, București 

 

 

Ovidiu Țichindeleanu, Editor, IDEA arta + societate, Cluj

 

 

Sorin Tita-Calin, sociolog, Constanța

 

 

Doina Doru, scriitor

 

 

Ioana Florin Tala, mediator școlar, Cluj

 

Elena Cesar von Sachse, scriitoare, Germania

ANTOLOGIA PROZEI SCURTE TRANSILVANE ACTUALE

ANTOLOGIA PROZEI SCURTE TRANSILVANE ACTUALE a intrat astăzi în tipar, ca urmare a obţinerii unui sprijin AFCN pe seama proiectului înaintat de editura clujeană Limes (editor: poetul Mircea Petean).

Cele două volume, însumând împreună 1100 pagini, reunesc nouăzeci dintre prozatorii activi ai momentului, în ordine alfabetică, cu una sau mai multe proze scurte ori, în unele cazuri, cu fragmente inedite sau editate deja din romane proprii.

Lansarea cărţii va avea loc în cadrul ZILELOR PROZEI organizate de filiala clujeană a Uniunii Scriitorilor din România în 8 şi 9 octombrie 2010, ea fiind programată pentru sâmbătă 9 octombrie 2010, ora 12, la Librăria Humanitas – de pe str. Universităţii – din Cluj-Napoca.  Sunt invitaţi la eveniment, nu doar autorii înşişi, ci toţi cei interesaţi să participe la el sau să îşi procure exemplare din această panoramă fără precedent a prozei ultimelor două decenii din Transilvania, Banat, Parţiu şi Maramureş.

Ulterior, cartea se va găsi în librării sau va putea fi comandată de pe situl internet al Ed. Limes.

Antologatorul mulţumeşte autorilor pentru încrederea acordată, Ed. Limes şi AFCN pentru implicarea logistică, lui Mircea Petean, Irinei Petraş, Doinei Cetea, domnului Dinu Ureche şi doamnei Voichiţa Pălăcean-Vereş pentru rezolvarea diverselor chestiuni spinoase legate de evoluţia proiectului. Totodată, îşi exprimă regretul că nu toţi prozatorii invitaţi să participe la proiect sau care ştiau de acesta au contribuit cu texte.

RECEPTARE:

Stelian Țurlea, „Antologii binevenite”, în Ziarul de duminică:

http://webcache.googleusercontent.com/search?q=cache:rR4cs79YN9kJ:www.zf.ro/ziarul-de-duminica/antologii-binevenite-de-stelian-turlea-7730167

Dan C. Mihăilescu, rubrica televizată Omul care aduce cartea, Pro TV:

http://backend.protv.ro/video/omul-care-aduce-cartea_322_ovidiu-pecican-antologia-prozei-scurte-transilvane-actuale_10127.html

10. Mărcheluş, comite de Ugocea şi de Maramureş?

Dacă români de felul comitelui Mărcheluş şi cei trei fii ai lui au luptat pentru regele Ştefan al V-lea în 1271, după cum mărturiseşte documentul lui Andrei al III-lea din 1300, cronicile latine înregistrează, după cum s-a putut vedea, prezenţa unor contingente războinice româneşti şi în coaliţia creată în jurul tatălui acestui suveran, Bela al IV-lea, în momentul bătăliei de la Kroissenbrunn (12 iulie 1260). Ei puteau veni – şi foarte probabil au venit – sub drapele din mai multe ţinuturi aflate sub suzeranitate maghiară: din Ugocea şi Bereg, dar şi din Banat, din ţinuturile de câmpie ale vestului României de astăzi, pe care le numim Parţiu, şi din Transilvania.

Revenind însă la împrejurările conturate trei decenii după bătălia care l-a înălţat pe comitele Mărcheluş în ochii regelui său, se constată că Andrei al III-lea doreşte să retragă – fie şi cu consimţământul feudalilor care o deţin – proprietatea asupra moşiei conţinând castrul şi satul Visk, „necesară nouă şi domniei noastre, mai ales întru ajutorul oamenilor sau oaspeţilor noştri <…> adunaţi în <ţara> noastră a Maramureşului (subl. O.P.)…”.

Din formularea aceasta rezultă că la 1300, oaspeţii regali se aşezaseră deja în Maramureş, pe care regele îl socotea acum „<terra> nostra Maramurus”, Maramureşul nostru. (Femininul lui „nostra” pare să ceară, cu necesitate, completarea „terra”, după modelul altor acte de cancelarie ungureşti, ceea ce nu înseamnă însă neapărat că vechea „pădure”/ silva dobândise între timp statutul de ţară intrată în orizontul politic al regatului. Ar putea fi, aşadar, încă, şi „<silva> nostra Maramurus”.)

Deşi sosiţi deja prin partea locului, coloniştii nu aveau încă, după toate aparenţele, un centru reprezentativ, drept care regele dorea să le rezerve moşia Visk protejată de castrul existent deasupra satului. Se prea poate ca Viskul să fi fost centrul colonizării cu străini a Maramureşului, locul de unde ei au plecat mai departe, urmând să se stabilească şi în alte câteva locaţii (Hust, Teceu şi Câmpulung la Tisa, cum se va vedea mai încolo).

Faptul poate explica şi de ce vama de la Rogoz era în declin, ca şi pustiirea satului cu acelaşi nume. Foarte probabil, destui dintre locuitorii săi trecuseră munţii în Maramureşul care, deşi posesiune regală, nu era încă integrat sistemului coroanei maghiare. Sensul politic al unei asemenea dinamici prezumate transpare mai clar din precizarea unui document din 26 aprilie 1329, unde se spune neechivoc că „pământul Maramureşului este neroditor, greu de lucrat şi este renumit pentru că este greu de locuit” (doc. 4 din Dr. Ioan Mihalyi de Apşa, Diplome maramureşene din secolele XIV şi XV, ed. a IV-a, Cluj-Napoca, Ed. Dragoş Vodă, 2009, ed. de Vasile Rus, p. 10), „datorită lipsei bucatelor” (ibidem, p. 12). Dacă locuirea era atât de dificilă, singurul motiv pentru care puteau alege oamenii să se mute în Maramureş erau, necesarmente, înlesnirile regale, securitatea relativă pe care o oferea relieful înalt al locului şi regimul politic al acestei regiuni.

Tot acum, în 26 aprilie 1329, se precizează clar localităţile maramureşene unde se găseau locuitori saşi şi maghiari. Ele erau Visk – după cum ştim, stabilirea lor aici a avut loc în 1300 şi după aceea -, Hust, Teceu şi Câmpulung-la-Tisa.

Mutarea comitelui Mărcheluş şi a fiilor lui de la Visk în cele trei sate ugocene Rogoz, Ardăul Negru şi Nyirtelek îşi dezvăluie mai bine semnificaţia luând seama la un citat din Ioan Moga: “La început… – spune istoricul clujean într-un loc din Voievodatul Maramureşului (p. 10) – rostul comiţilor de Ugocea a fost să sprijinească pe … oaspeţi în activitatea lor pe teritoriul Maramureşului şi în acest scop ei au primit şi sarcina de comiţi maramureşeni”. Regele Andrei al III-lea formulase efectiv şi expres, în documentul referitor la dizlocarea familiei comitelui, dorinţa regală de a le facilita oaspeţilor regali aşezarea în părţile Maramureşului. Confirmarea documentară a acestei teze istoriografice există, deci. Dar dacă lucrurile stau într-adevăr cum observa I. Moga, atunci înseamnă că Mărcheluş ar putea fi primul comite de Ugocea devenit şi comite de Maramureş. Ori, cel puţin, că prin acţiunea lui – rămasă nouă necunoscută, din păcate -, el a arătat în ce măsură era legată exercitarea atribuţiilor în Ugocea şi de necesitatea coordonării Maramureşului.

7. Războaiele Ungariei cu Ottokar al II-lea şi românii din nord (Ugocea)

 Un episod insuficient elucidat încă al istoriei medievale a românilor este războiul purtat de Ungaria pentru obţinerea moştenirii asupra Babenbergului. La moartea ducelui Hermann şi a împăratului Frederic al II-lea, în 1250, Béla al IV-lea a crezut că venise momentul să revendice moştenirea. Numai că fiul regelui boemian Wenzel, Ottokar Przemysl, s-a căsătorit în 1251 cu Margarete von Babenberg, sora mai mare a ducelui Friedrich, într-o politică matrimonială pragmatic orientată într-o perspectivă diplomatică. Nici monarhul maghiar Béla nu a stat însă cu mâinile în sân. El a căsătorit-o pe Gertrud, o altă domniţă din spiţa Babenberg, cu ruda şi aliatul său Roman, fiul contelui galiţian Danilo.

Pe acest fundal politic, în 25 decembrie 1259, Ottokar a intrat în oraşul Graz şi a numit ca general-căpitan acolo pe mareşalul suprem al Boemiei, Wok von Rosenberg. Iniţiativa lui rupea fragilul echilibru păstrat anterior, oferind pretext maghiarilor să intervină. După trecerea iernii, cele două armate se regăseau faţă în faţă. În 24 iunie 1260 s-a încheiat un armistiţiu. El a fost folosit de cele două tabere pentru a se întări, fiecare, cu noi aliaţi. În ajutorul lui Béla al IV-lea au sosit Boleslav cel Pudic, duce de Cracovia, şi Rostislav Mstislavić, duce de Halici, ducele Lešek de Lančice, Daniil Romanovici, cneazul Rusiei şi principe de Kiev, împreună cu fiul lui, Lev, întemeietorul Liovului, precum şi diverse popoare. La rândul lui, Ottokar găsi sprijin în markgraful Otto de Brandenburg, Heinrich von Meissen, ducele Heinrich de Breslau şi Wladyslaw de Oppeln din Silezia, Ulrich şi Filip de Carintia. Din cei circa 100.000 de soldaţi despre care se vorbeşte în legătură cu armata lui Ottokar, 7.000 alcătuiau renumita cavalerie boemă. Pe lângă magnaţii austrieci, la luptă participau şi nobilimea boemă şi moravă. Din rândurile acestora, Mihail P. Dan îi menţionează pe Ioan, episcopul de Praga, mareşalul suprem Wok von Rosenberg, pârgarul suprem al Pragăi, Jaroš de Poděhus, cămăraşul suprem Bawor de Strakonice, subcămăraşul Hermann de Reichenau din familia Kaunic, pârganii Ratmir de Schwammberg, Burhard de Janovice şi Ulrich Haas de Waldeck, Oger de Friedburg – vechi erou de turnire -, Boreš de Reisenburg, Smil de Lichtenburg, Budiwoj de Krumlov şi Skalice şi Oger de Lomnice şi Ulrich de Neuhaus, toţi din Boemia. Din Moravia au venit Bruno, episcopul de Olomouc şi oamenii săi, Henric pârgarul din Maideburg (Děvin) şi fraţii Kadold şi Seifried, orfanii din Dürrenjolz.

Trupele care îl însoţeau pe prinţul moştenitor al Ungariei erau formate din ostaşi de diverse etnii, printre care şi români. După cum menţionează textul cronicii, “adversus Belam et natum eiusdem Stephanum, Ungarie reges illustres et Danielem regem Russiae et filios eius, et caeteros Ruthenorum ac Tartaros, qui eidem in auxilium venerant, et Boleslaum Cracoviensem et Lestkonem iuvenem, Lusiciae duces, et in innumerum multitudinem inhumanorum hominum Comanorum et Ungarorum et diversorum Sclavorum, Siculorum quoque et Walachorum, Bezerminorum et Hysmaelitarum, scismaticorum etiam, utpote Graecorum, Bulgarorum, Rusciensium et Bosnensium haereticorum”. Sunt pomeniţi, astfel, în cadrul aceleiaşi tabere, pe lângă ilustrul rege al Ungariei Béla şi aliaţii lui nominalizaţi, mulţime nenumărată de cumani şi maghiari şi feluriţilor slavi, secui şi vlahi, pecenegi şi ismailiteni, ba chiar şi schismatici precum grecii, bulgarii, şi ruşii, şi ereticii bosnieci. 

În legătură cu enumerarea citată, se impun două observaţii: în primul rând, românii sunt pomeniţi alături de şi imediat după secui, dar şi alături de pecenegi şi ismailiteni (ultimii se ceruse să fie înlăturaţi din funcţiile ocupate în vremea răzvrătirilor micii nobilimi care au precedat adoptarea Bulei de Aur de către Andrei al II-lea, la 1222), ceea ce arată că este vorba despre un grup românesc situat, după toate probabilităţile, în interiorul regatului maghiar. În al doilea rând, românii nu sunt menţionaţi în grupul schismaticilor, cum trebuia să se petreacă dacă ar fi fost vorba despre vlahii din Ţaratul Bulgar sau de cei din Serbia. Este vorba despre români socotiţi altminteri sub raport confesional, încă un semn că era vorba despre cei din Ungaria.

Au avut loc mai multe ciocniri. La 12 iulie 1260, regele Ungariei Béla al IV-lea a iniţiat bătălia care s-a purtat pe râul Morava, la Kroissenbrunn. În timp ce Béla al IV-lea a rămas pe malul stâng al Moravei cu o mică suită, tânărul său moştenitor, Ştefan, a atacat centrul armatei lui Ottokar. Cehii s-au apărat cu înverşunare. Erau gata să fie, totuşi, înfrânţi, când a intervenit cavaleria grea boemă, decizând soarta luptei. Regele cel tânăr, Ştefan, a părăsit lupta, fiind rănit, şi după moharhul maghiar, pus pe fugă, s-a împrăştiat în dezordine toată oastea Ungariei. În învălmăşeală, s-au înecat în Morava circa 14.000 de oameni. Numai din tabăra maghiară au rămas pe câmpul de luptă 18.000 de morţi.

Pacea s-a semnat la 31 martie 1261 în Viena. Béla pierdea puterea deţinută anterior în marcă, iar Ştefan – care fusese numit duce al Styriei, s-a repliat pe poziţia de duce al Transilvaniei, inaugurând o epocă de dezvoltare în viaţa acestei provincii.

În legătură cu episodul confruntării pentru stăpânirea Stiriei rămân însă de lămurit o serie de aspecte. De unul dintre acestea s-a ocupat Mihail P. Dan, încercând să determine de unde proveneau vlahii menţionaţi de izvoarele istorice. Istoricul este de părere că nu puteau fi de la sud de Carpaţi, “întrucât cei de acolo trebuiau să apere spatele regatului atunci când toată oastea mergea în Apus şi când amintirea înfrângerii de la Sajó era încă proaspătă”. Mai era şi ameninţarea bulgară, fiindcă exact în momentul purtării războiului cu cehii ţarul a atacat Banatul de Severin, inamicii fiind în cele din urmă alungaţi de magistrul Laurenţiu. Litovoi, la rândul său, deşi obligat prin relaţia sa de vasalitate să ia atitudine în faţa tentativei militare pornite de la sudul Dunării, nu a întreprins nimic împotriva acesteia. Greu de crezut, în aceste condiţii, că şi-ar fi trimis ostaşii să lupte pe Morava.

În concluzie, Mihail P. Dan este de părere că numai vlahii din Regatul Ungariei puteau participa la lupta de la Kreussenbrunn. Pe aceştia îi recomanda bravura de care dăduseră dovadă şi anterior, în slujba regelui Ungariei. “Aşa în 1241, în lupta de la Sajó, românul bănăţean Iacob Gârliţă scăpă pe rege de la moarte. Şi tot el, în 1256, luă parte la luptele cu boemii şi fu răsplătit de către rege pentru vitejia sa cu trei moşii în Ardeal. Mai târziu românul Lucaci se distinse în luptele purtate de Ladislau Cumanul contra cumanilor”. Prin urmare, Dan identifică în vlahii menţionaţi de izvoarele referitoare la conflictul maghiaro-ceh pentru stăpânirea Stiriei pe românii bănăţeni sau transilvăneni.

Documentul din 1300 al lui Andrei al III-lea acordat în beneficiul comitelui Mărcheluş şi al fiilor lui, stăpânii de drept ai castrului Visk şi ai satului cu acelaşi nume, începând cu epoca de după 1271, în virtutea răsplătirii bravurii lor militare şi a celui de-al treilea fiu, mort în războiul cu Ottokar al II-lea, arată că românii din Ugocea (Ugocsa) se numărau printre combatanţii de această etnie din oastea maghiară.

CĂRŢILE MELE (14): Poarta leilor

Poarta leilor. Istoriografia tânără din Transilvania (1990 – 2005)

vol. II

monografie de Ovidiu Pecican

Cluj-Napoca, Ed. Grinta, 2006

coperta: Alexandru Pecican

Cărţile mele (12): Troia, Veneţia, Roma (ed. II, vol. 1; 2007)

Troia, Veneţia, Roma. Studii de istoria culturii şi civilizaţiei medievale

de Ovidiu Pecican

Bucureşti, EuroPress Group, 2007

coperta: Alexandru Pecican

 

 

 CUPRINS

1. Introducere …

 

I. LITERATURĂ ŞI ÎNCEPUTURI

2. Există o literatură română medievală? …

3. P. P. Panaitescu şi începuturile istoriografiei în Ţara Românească

4. Pavel Chihaia şi primele scrieri istorice româneşti …

5. Scrieri istorice medievale din mediile româneşti ardelene …

6. Literatura română din secolele al XIII-lea – al XIV-lea …

7. Recursul la mitologia păgână în istoriografia slavonă de la nordul Dunării (secolele al XIII-lea – al XIV-lea)

 

II. ÎNAINTE DE ÎNTEMEIERE

8. Începuturile organizării vieţii româneşti în Oltenia în lumina unei vechi teze a istoriografiei române (sec. al XII-lea – al XIII-lea)

9. Vlahia şi vlahii la Robert de Clari

10. Conflictul dintre Ioniţă Caloian şi Emeric al Ungariei (1202 – 1204)

11. Episodul soliei cruciate la Ioniţă Caloianul în opera lui Gh. I. Brătianu …

12. Cunoaşterea trecutului la curtea din Trnovo (1205 – 1207)

13. Roman – un erou eponim al românilor …

14. Epopeea românească medievală: Cântecul de gesta al lui Roman şi Vlahata …

15. Argumente pentru existenţa Cântecului de gesta despre Roman şi Vlahata …

16.  “Cneazul Neimat” în Gesta lui Roman şi Vlahata. O ipoteză

17. Scrisoarea latinilor în Gesta lui Roman şi Vlahata. Evenimentele balcanice dintre 1235 – 1239

 

III. MOŞTENITORII BIZANŢULUI

18. Pe urmele confruntării dintre Basarab I şi Carol Robert: Legenda descălecatului pravoslavnicilor creştini (1320 – 1330) …

19. Legenda descălecatului pravoslavnicilor creştini şi atmosfera ideologică ce a generat-o …

20. Lumea sud-carpatină a ioaniţilor

21. Originile cărturăreşti ale naraţiunii despre Negru Vodă

22. Negru Vodă şi realitatea lui istorică

23. Comiţii lui Vlaicu Vodă

 

IV. ÎN BANATUL ŞI BIHORUL ROMÂNESC

24. Nobilimea de origine română din Ungaria medievală (sec. al X-lea – al XIII-lea)

25. Cnezii bănăţeni la originea nobilimii medievale

26. Frământările social-politice din Ungaria secolelor al XII-lea – al XIII-lea şi ecourile lor în texte româno-slave

27. Lupta lui Ladislau cu tătarii – o legendă eroică maghiară printre români (ante 1343 – 1365)

28. Împrejurările circulaţiei legendei despre Lupta lui Ladislau cu tătarii (1343 – 1365)

 

V. COMPROMISURI RELIGIOASE

29. Despre triumful ortodoxiei asupra catolicismului: Legenda lui Ladislau şi Sava ….

30. O neînţelegere istoriografică? Măsurile anticriză ale lui Ludovic de Anjou în Transilvania şi Banat (1366) …

31. Legenda despre lupta dintre Vladislav/ Ladislau şi Ştefan în Banat. Context istoric şi straturi culturale (1243 – 1370)

32. Identităţi şi porecle în Banat la 1370. Baterea primelor monede pentru Ţara Românească

33. Nicodim de la Tismana, Sigismund de Luxemburg şi Legenda bănăţeană despre Ladislau şi Sava …

 

VI. LA ÎNTÂLNIREA CATOLICISMULUI CU ORTODOXIA

34. Istorici la Oradea în secolele al XIII-lea – al XIV-lea: ambianţă ideatică şi raporturi româno-maghiare

35. Istoriografie, context documentar şi istorie în Transilvania la mijlocul secolului al XIV-lea

36. O pledoarie pentru unitate creştină în faţa avansului otoman: Hronicul bulgăresc

 

VII. UN MARAMUREŞ CAVALERESC  

 37. Literatura “cavalerească” în Maramureşul românesc (secolul al XIV-lea) …

38. Lecturile nobililor maramureşeni (sec. al XIV-lea – al XV-lea)  

39. Legenda originii maramureşenilor – un program al luptei românilor din Maramureş pentru păstrarea autonomiilor (circa 1343 – 1362),

40. Ianuarie – februarie 1360: tulburări în Moldova

41. Regina Elisabeta a Ungariei şi românii din Bereg (1361 – 1364)

 

VIII. UN IZVOR ISTORIC MAGHIAR PIERDUT

42. La izvoarele unui mit istoriografic: Georgios Pachymeres şi migraţia românilor la nordul Dunării

43. Legende medievale defavorabile despre originea românilor

44. Letopiseţul Unguresc: catolicismul magnaţilor maghiari în alertă antiromânească

45. Dragoş de Giuleşti şi Balc, fiul lui Sas. Între Maramureş şi Moldova …

46. Cine a scris Letopiseţul unguresc? Ideologi ai îngrădirii autonomiilor româneşti în vremea lui Ludovic de Anjou

Anexe

1. Până în 1300, biserica catolică maramureşeană ţinea de dieceza de Transilvania

În 6 ianuarie 1300, un document arată că episcopul de Agria, deşi cunoştea canoanele sacre, nu le-a respectat, cerând pentru biserica de Agria dreptul de zeciuială şi jurisdicţia asupra Maramureşului, „care este o părticică a diecezei de Transilvania atât prin legea diecezană, cât şi prin legea jurisdicţiei, respectivele drepturi sunt recunoscute a ţine de biserica Transilvaniei”. În pofida acestei situaţii, prin decizie regală – deci laică – episcopul de Agria a obţinut ceea ce dorea.

Se contestă situaţia de facto, care îi dădea episcopului de Agria Maramureşul, menţionându-se că Maramureşul din acel moment „se găseşte între hotarele şi marginile diecezei Transilvaniei” (vezi Dr. Ioan Mihalyi de Apşa, Diplome maramureşene din secolele XIV şi XV, ed. a IV-a, Cluj-Napoca, Ed. Dragoş Vodă, 2009, ed. de Vasile Iuga de Sălişte şi Vasile Rus, p. 2).

Rezultă din cele de mai sus că la 1300 existau deja comunităţi de romano-catolici în Maramureş, prin urmare ultimii regi arpadieni începuseră deja să îi instaleze acolo pe oaspeţii occidentali aduşi în regiune. Dreptul de jurisdicţie asupra lor era disputat acum de biserica Transilvaniei, care obţinea, în virtutea obiceiului statornicit şi a împărţirii de până atunci în diecezane, zeciuiala cuvenită, şi de biserica din Agria susţinută de noua regalitate în condiţiile modificărilor survenite în ţară.

Dinastia arpadiană ajunsese, odată cu Andrei al III-lea „Veneţianul”(1290 – 1301), la ultimul ei reprezentant, rege care nu a fost niciodată sprijinit de întreaga aristocraţie a ţării ci, dimpotrivă, şi-a văzut mereu contestate drepturile de moştenitor. Părţi întinse ale regatului erau în stăpânirea puternicilor baroni Miklós (Nicolae) Kőszegi, Maté (Matei) Csák şi László (Ladislau) Kán. Ultimul dintre cei trei a condus în deplină autonomie voievodatul Transilvaniei între 1297 şi 1314, fiind recunoscut ca partizan al regelui. Cel puţin aşa interpretează istoricii prezenţa lui la adunarea convocată de suveran în Buda, în 1298, şi prezenţa lui în consiliul regal în cursul anului 1299. Poziţia lui în anturajul regelui a fost un prilej de întărire a propriei autorităţi în ţară, aşa încât reafirmarea drepturilor bisericii din Transilvania asupra Maramureşului catolic trebuia să însemne, implicit, şi o păstrare a autorităţii voievodului ardelean asupra Ţării Maramureşului. Disputa cu Agria pentru jurisdicţie trebuie, pesemne, înţeleasă ca o confruntare de natură politică între Ladislau Kán şi Amadeus Aba, ambii fiind printre apropiaţii ultimului dinast arpadian, al cărei scop era întărirea propriului teritoriu controlat.

Decesul regelui la 10 iulie 1301 a modificat jocurile de putere, Amadeus Aba devenind suporter al pretendentului Wenceslaus de Boemia. În schimb, Ladislau Kán s-a mulţumit să încerce să îşi întărească poziţia, neparticipând la confruntările militare dintre clanurile baroniale.

Ceea ce pare să mărturisească actul este că anterior anului 1300, măcar începând cu afirmarea lui Ladislau Kán ca voievod al Transilvaniei, în 1297, dar probabil şi mai devreme de acest an, dieceza de Transilvania avea jurisdicţie asupra Maramureşului catolic, atâta cât era acesta (în 26 aprilie 1329 saşi şi maghiari se găseau doar la Visk, Hust, Teceu şi Câmpulung la Tisa (ibidem, doc. 4, p. 10-14); documentul nu menţionează şi Sighetul). Se poate atribui acest fapt voinţei politice şi acţiunii puternicului feudal care era Ladislau Kán, fireşte. Dar poate că la origini se afla o precedenţă istorică mai îndelungată, primii misionari catolici din Maramureş provenind, cine ştie, din Transilvania. Numai un asemenea caz, fără legătură cu iniţiativele laice, ar justifica deplin formula neechivocă a documentului, după care Maramureşul, „… este o părticică a diecezei de Transilvania atât prin legea diecezană, cât şi prin legea jurisdicţiei, [drept care – n. O.P:] respectivele drepturi [= zeciuiala; n. O.P.] sunt recunoscute a ţine de biserica Transilvaniei”.

CĂRŢILE MELE (11): Poarta leilor

Poarta leilor. Istoriografia tânără din Transilvania (1990 – 2005)

vol. I

monografie istorică de Ovidiu Pecican

Cluj-Napoca, Ed. Grinta, 2005

coperta: Alexandru Pecican

Cartea lui Ovidiu Pecican traversează „tranziţia” românească, urmărind poziţionarea istoriei şi istoricilor într-o lume cu lumini şi umbre: ea ne vorbeşte despre solidarităţi şi prietenii, scandaluri, compromisuri, împliniri şi neajunsuri. Dovedeşte un discurs lucid, bine construit din punct de vedere stilistic, accesibil lecturii, incitant. Nu se adresează doar istoricilor, care se pot privi ca-ntr-o oglindă (autorul nu este un păcală care vinde oglinzi în satul lui), ci tuturor celor frămîntaţi de interogaţii privind cultura romanească recentă. De asemenea, cartea dinamitează peceţile de la poarta istoriografiei clujene, etalând ca-ntr-un spectacol, coagularea cercetărilor asupra unor teme predilecte şi noile sugestii metodologice. Sub pana lui Ovidiu Pecican laboratorul istoricului devine transparent publicului cercetător.

 Ionuţ Costea

Cititorul are în faţă „portretul” unei generaţii de istorici aflată sub presiunea tranziţiei spre o lume pe care mulţi dintre componenţii grupului nici nu o credeau tangibilă în momentul formării lor universitare, o generaţie ce şi-a găsit în Ovidiu Pecican un inspirat şi competent exeget.

 Ovidiu Ghitta