ÎN CONTRA DIRECȚIEI DE ASTĂZI ÎN FILOSOFIA ROMÂNEASCĂ. XVI: CULTUL TRADIȚIEI ȘI REFUZUL MODERNITĂȚII

Umberto Eco are dreptate: „Ur-fascismul este încă în jurul nostru, uneori în haine civile. (…) Ur-Fascismul poate încă să se întoarcă sub cele mai nevinovate înfățișări. Datoria noastră e de a-l da în vileag și de a-l arăta cu degetul indiferent sub ce formă nouă s-ar arăta, în fiecare zi, în orice parte a lumii” (p. 47). Nu trebuie să fii, exact ca în povestea de ură dintre Capuleți sau Montague spusă de Shakespeare, comunist pentru a te raporta critic și antitetic la fascism. După Ernst Nolte, apariția fascismului se cuvine înțeleasă ca o reacție la modernitate, în general și ca un răspuns la liberalism, comunism, capitalism și la burghezie. Prin urmare, antifascismul poate veni din oricare dintre direcțiile repudiate de fenomenul fascist: dinspre comunism, fără îndoială; dar și dinspre liberalism, dinspre convingerea că economia de piață reprezintă un mediu favorabil liberei dezvoltări, prin competiție, a individului și comunităților, ca și dinspre viziunea „burgheză” asupra lumii (citadină, constructivă social în spiritul liberei competiții și a afirmării nestingherite a valorilor).

În această ordine de idei, dar într-o lectură triadică de tip hegelian, Nolte socotea mișcarea Action Française teza, fascismul italian antiteza, iar nazismul sinteza. În schema lui interpretativă intrau, după cum se vede, numai expresiile așa-zicând „clasice” ale fascismelor europene, neputându-se afla nimic despre originala dezvoltare extremistă de dreapta din gândirea interbelică românească. Faptul nu împiedică însă ca precizările privind dictatura de operetă a lui Carol al II-lea, legionarismul și fascismul de expresie militară al lui Antonescu (insuficient studiat încă din punct de vedere doctrinar) să fie aprofundate și înțelese mai bine. Același cercetător german atribuia fascismului trei niveluri: unul politic, constând în opoziția la marxism, unul sociologic, materializat în refuzul valorilor burgheze, și unul metapolitic, înțeles ca rezistență la transcendență (și la spiritul modernității).

Nolte, ca și Viereck, este privit de unii dintre comentatorii săi ca înrădăcinându-se în tradiția germană a filosofiei istoriei interesate să descopere dimensiunea metapolitică a istoriei, adică să retraseze marile idei care au acționat ca forțe spirituale profunde, capabile să penetreze în toate straturile unei societăți. În orice caz, și Nolte – ca și Umberto Eco, a cărui gândire este situabilă mai degrabă către stânga spectrului ideologic și politic, deși vine din direcția opusă – este de părere, cum se vede, că ideile-forță se răspândesc cu putere în diversele straturi ale societății. Cu alte cuvinte, nu se epuizează în cadrele organizatoric bine controlate ale unei mișcări politice. Din acest punct de vedere, și din partea lui Ernst Nolte se poate socoti cu temei că vine o confirmare a ideii că fascismul rămâne prezent, în chip mai mult sau mai puțin difuz, ca tendință sau aspirație incomplet exprimată și chiar nu destul de articulată, în timpuri și societăți ce par, prin tendințele lor majoritare, destul de îndepărtate de asemenea dezvoltări.

În ce îl privește pe Umberto Eco, acesta enumeră, după cum s-a văzut deja, mai multe leit-motive, teme recurente sau motive ale gândirii fasciste a căror prezență simultană în interiorul aceluiași program nu este obligatorie, dar care, în diverse combinații și variabile, cu adaosuri sau omisiuni ce depind de contextul cultural-istoric național, se regăsesc în discursul public al diverselor societăți europene contemporane. Odată aflați în posesia acestui îndreptar tematic, nu ne mai rămâne decât să privim în jur pentru a observa unde anume se configurează tratarea temelor respective.

1. Cultul tradiției nu trebuie înțeles în maniera retrictivă – și eronată – care ar face din iubitorii dansului și cântecului popular românesc niște oameni cu porniri retrograde, chiar dacă, de pildă, Căpitanul își regiza, de la o vreme, ieșirile electorale îmbrăcat în straie rurale românești, călărind un cal alb. (La drept vorbind, tot îmbrăcat țărănește se înfățișa în diversele circumstanțe publice și Ion Mihalache, liderul PNȚ interbelic, deși partidul lui a fost perceput, cel puițin un timp, ca fiind mai degrabă de centru-stânga.) „Tradiționalismul e mai vechi decât fascismul. N-a fost tipic numai pentru gândirea contrarevoluționară catolică ulterioară Revoluției franceze, de vreme ce s-a născut în perioada elenistă târzie ca o reacție la raționalismul grec clasic” (U. Eco, op. cit., p. 39). Tradiționalismul poate trimite la vremurile unui trecut prezumat a fi fost aureolat, la „vârste de aur” din devenirea unor societăți; la illo tempore prestigios. Atunci când, din toată plaja problematică a unei întregi istorii a filosofiei, socotești – de ce? – că numai începuturile îndepărtate și, la urma urmei, destul de rudimentare (măcar la nivelul articulării discursului sau la cel al transmiterii lui către noi), sunt cheia adevăratei înțelegeri a problemelor care, nu-i așa, de atunci și până astăzi au rămas aceleași, neschimbate, te situezi, că o știi, ori ba, pe poziții tradiționaliste. Opțiunea lui Martin Heidegger pentru iscodirea presocraticilor, ca și transmiterea acestei opțiuni, ca dogmă indiscutabilă, către urmașii lui liber atașați de gândirea acestui maestru este o asemenea alegere, repertorizabilă în contul tradiționalismului.

2. Refuzul modernismului, al avansului tehnologic, al adâncirii cunoașterii experimentale și științifice – măcar pentru că ar fi, pasămite, legate exclusiv de diavolesc și că ar aduce numai ponoase, punând valorile omului în criză – este văzut ca element definitoriu pentru înclinația către o interpretare a „semnelor” lumii opusă radical acesteia. Conform aceleia, adevărurile au fost revelate, odată pentru totdeauna, în zorii omenirii, într-o „vârstă de aur” care rămâne misterioasă, dar nu mai puțin valoroasă ca reper. Adevărata cunoaștere se transmite, de la o epocă la alta, prin intermediul inițiaților, în chip tainic, și nu se adresează tuturor. Iluminismul, raționalismul, democrația, liberalismul, stânga democrată – spiritul Revoluției Franceze din 1789 -, ca și atenția mai recentă, lansată în ambianța civică și intelectuală nord-americană, față de minoritățile de orice fel (etnice, rasiale, sexuale și de gen), sunt privite ca o degradare prin modernizare, o pierdere a sensului primordial, inițial, al destinului uman.

Nici Martin Heidegger nu face notă aparte de această tendință. În paginile filosofiei sale, presocraticii – filosofii începutului – sunt înconjurați de o atenție înfiorată. Filosofia însăși „este o formă originară (Urform), cu un statut aparte, a viziunii despre lume” (Problemele fundamentale ale fenomenologiei, București, Ed. Humanitas, 2006, trad. de Bogdan Mincă și Sorin Lavric, p. 34). Accentul, aici, cade pe „formă originară” și „statut aparte”, fiindcă, altminteri, aproximările heideggeriene continuă, evoluând spre considerarea mai complexă a filosofiei. Dar aici rețin numai pretenția de prestigiu al vechimii și de excepție de la cunoașterea în regim de normalitate exprimată pe seama filosofiei. La Heidegger, „Nu tehnica este elementul periculos. Nu există o demonie a tehnicii. Există în schimb misterul esenței ei. Ca un destin al scoaterii din ascundere, esenţa tehnicii reprezintă pericolul”. Din fragmentul citat rezultă destul de clar asocierea dintre demonie și esența tehnicii, dintre aceasta din urmă și mister. Toate acestea definesc un orizont al pericolului pe care Dasein-ul bine ar face să nu îl provoace, evitându-l mai degrabă. Îndemnul la precauție în fața tehnicii este transparent, dar el nu definește orizontul cotidianului, fiind recomandat să se evite cutare sau cutare aspect al manifestării sale, ci vizează întregul orizont, esența fenomenului discutat.

În cultura română postdecembristă, adevăratul manifest al antimodernismului a venit, în mod cu totul neașteptat, din partea unui autor care apucase să se afirme, cu un anume radicalism publicistic, ca fiind un spirit liberal și iconoclast. H.-R. Patapievici a publicat însă, după Politice (1996), volumul Omul recent. O critică a modernității din perspectiva întrebării «Ce se pierde atunci când ceva se câștigă?» (2001). Deși am scris, la vremea apariției lui, despre acest volum surprinzător pentru devenirea autorului și pentru propunerile făcute culturii române actuale, discuția de față îmi va oferi prilejul de a reveni asupra programului ideologic pe care îl degajă.

Critica modernismului nu este însă doar privilegiul lui Patapievici, chiar dacă el rămâne cel mai articulat autor român actual în privința temei despre care este aici vorba.

Solul lui Basarab la Carol Robert

Miniatură înscrisă într-o iniţială din cuprinsul Cronicii Pictate (Chronicon Pictum; Kepes Kronika)

autor: Mark Kalti

datare: cca. 1358 – 1370

reproducere alb-negru (originalul este color)

Pavel Chihaia vorbeşte despre această miniatură după cum urmează: „O miniatură înscrisă într-o iniţială urmăreşte să ilustreze momentul în care solul lui Basarab prezintă lui Carol Robert propunerile de pace. Solul lui Basarab apare în ţinută de război, dar fără armură, care în versiunea cronicarului putea aparţine numai cavalerilor maghiari. Atunci când îl reprezintă pe rege tronând, înconjurat de curte, miniaturistul înfăţişează în dreapta regelui pe cavalerii înzăoaţi, iar de cealaltă parte pe conducătorii celorlalte neamuri (cumanii, secuii etc.) fără armură, cu caftane lungi. În scenele de bătălie aceştia sunt reprezentaţi cu arcuri, nu cu lăncii. Solul lui Basarab nu e înveşmântat cu caftan, dar nici cu armură: în realitate, el poartă o surcotă, încinsă cu o centură cavalerească, iar în mâna stângă ţine un bazinet, indiciu că venea de pe câmpul de luptă. În dreapta vedem scrisoarea pecetluită.

În schimb, regele în ţinută de campanie este înfăţişat cu o cămaşă de zale, având deasupra o cotă de arme din piele ramburată (umplută cu câlţi), protejată de două benzi verticale. Pe şolduri el apare încins cu centura cavalerească, de care atârnă o spadă „pentru două mâini” (deci regele coborâse sau urma să se urce pe cal). Suveranul poartă coroana cu fleuronii casei de Anjou. Plasat într-un plan ceva mai îndepărtat de privitor decât solul, regele îl depăşeşte cu un cap. Ţinuta maiestuoasă accentuează atitudinea lui rigidă, în vreme ce trimisul lui Basarab este înfăţişat ca privindu-l pe rege de jos în sus – o poziţie de protocol – dar în realitate cei doi se află faţă în faţă. Capul solului apare de asemenea mai mic decât al regelui, pe care îl amplifică atât coroana, cât şi pletele abundente. Miniaturistul a urmărit, în chip evident, să sublinieze deosebirea de rang şi de prestigiu a celor două personaje, avantajându-şi stăpânul.

Maria Holban observă că întregul episod legat de oferta de pace a lui Basarab nu pare a fi preluat din tradiţia orală anonimă, ci din mediul simpatizanţilor celui care apare într-o lumină deosebită în acest episod, şi anume comitele Donoch de Zvolen. (În cronică „Zolyon”.) Într-adevăr, comitele Donoch încearcă să tempereze trufia lui Carol Robert în faţa solului lui Basarab, iar în descrierea luptei care va avea loc, comitele, împreună cu fiul său Ladislav, este prezentat ca făcând „un zid de piatră” împrejurul regelui ameninţat. Maria Holban se întreabă dacă această versiune nu este legată de interesele familiei de Zvolen şi dacă întregul episod se afla cumva în cronica de la Buda (pe care a preluat-o compilatorul Mark Kalti), daca prin urmare oferta de pace a lui Basarab a existat în realitate sau este numai o improvizaţie cronicărească mult ulterioară anului 1330, ea nemaifiind menţionată în nici un alt izvor.

Prin urmare, miniatura pe care am prezentat-o este legată de naraţiunea din Chronicon Pictum, dar episodul pe care ea îl ilustrează este pus sub semnul întrebării, deşi este posibil ca el să fi avut într-adevăr loc” („1. Trei miniaturi din Chronicon Pictum”, în Tradiţii răsăritene şi influenţe occidentale în Ţara Românească, Ed. Sfintei Arhiepiscopii a Bucureştilor, 1993,  p. 9-11).

Impresionanta descriere a miniaturii de către Pavel Chihaia impune. Şi totuşi: să fie oare solul lui Basarab în ţinută de război? Din comentariul isoricului aşa rezultă. Dacă el este asimilat cu „celelalte neamuri”, atunci caftanul – straiul lung – pe care îl poartă, şi care îi coboară până la glezne, poate fi socotit astfel, o ţinută de campanie militară. Desigur, coincidenţa vestimentară din ilustraţia invocată cu popoarele aliate în mod tradiţional Ungariei secolului al XIV-lea sugerează că, din punctul de vedere al lui Mark Kalti, Basarab şi oamenii săi erau una dintre aceste populaţii aflate în sfera puterii politice a Ungariei, dar care nu se confunda cu masa supuşilor socotiţi a fi maghiarii înşişi. Faptul aminteşte de teza identităţii cumane a lui Basarab (enunţată de Nicolae Iorga şi argumentată amplu, mai recent, de Neagu Djuvara). Însă el poate arăta că, în reprezentarea ilustratorului cronicii maghiare, boierimea Valahiei avea veşminte similare cu ale cumanilor, secuilor etc. Se observă acest lucru contemplând atât straiul stacojiu în care este reprezentat Ladislau al IV-lea Cumanul (1272 – 1290), cât şi sfetnicii care ocupă stânga regelui (dreapta privitorului) în imaginea de pe frontispiciul paginii care reprezintă anturajul regal al suveranului Ungariei.

Important de observat este însă că, în reprezentarea lui Svatopluk – vezi detaliul alăturat -, unde respectivul se închină în faţa regelui, ţinându-şi calul de dârlogi şi recunoscându-se vasal, acesta apare în acelaşi tip de caftan, dar pe cap poartă o cuşmă. Acoperământul capului său – nescos în faţa regelui, privilegiu al marilor aristocraţi – aduce a cuşmă şi trimite la reprezentările românilor din cele două scene de luptă care evocă episoadele dramaticelor confruntări din septembrie 1330, din Ţara Românească.

Revenind la solul lui Basarab, ceea ce ţine el în mâna stângă, în timp ce dreapta întinde către suveranul maghiar o scrisoare – amănunt demn de atenţie: tratativele nu sunt lăsate integral pe seama trimisului, Basarab preferă să se adreseze în scris suzeranului său angevin, persuadându-l, probabil, după tipicul vremii, într-o epistolă care trebuia să conţină propunerile consemnate de cronică (plata tributului etc.) -, este, … un coif, o chivără.

Rezultă de aici că solul venea – ca şi regele, a cărui spadă nu lasă îndoieli – de pe câmpul de luptă, ambasada survenind în plină campanie. Este, probabil, un moment din prima aprte a descinderii lui Carol Robert în Valahia, când încă totul părea încununat de succes, încurajându-l pe rege în atitudinea lui trufaşă faţă de inamic.

Îmbrăcămintea solului, ca şi casca pe care o ţine în mână, par să fie ale unui aristocrat valah, cum era şi firesc. Contrastul între modul în care este el îmbrăcat şi costumaţia luptătorilor români din munţi, aşa cum o înfăţişează pe aceasta din urmă episodul atacului în defileu surprins de două imagini diferite ale Cronicii pictate, este vizibil. Lipseşte ţundra sau şuba, lipseşte şi cuşma acelora.

Cine putea fi solul? Dacă nu un boier din proximitatea lui Basarab, poate că era chiar prinţul Nicolae Alexandru, fiul celui pe cale să devină domnitor de sine stătător. El pare tânăr, nu are barbă, iar părul lui, despărţit pe la mijloc, cade de o parte şi de cealaltă a feţei.

Este de presupus în mod rezonabil că Mark Kalti, elaborându-şi reprezentările cu o atenţie pentru detaliile de modă vestimentară şi de fizionomie – vizibile mai ales în galeria regilor Ungariei realizată de el în forma miniaturilor incluse în iniţiale -, s-a putut inspira din relatări ale unor participanţi la evenimente care erau încă în viaţă. Finalizându-şi lucrarea, atâta câtă este, prin 1370, el se situa într-un moment istoric separat de numai patru decenii de atacul asupra lui Basarab. Merită deci privit cu toată atenţia modul în care Kalti îmbogăţeşte informaţia istorică din text, deşi aparent el nu face decât să o ilustreze şi să o comenteze pe aceasta.

Să mai adaug câteva detalii interesante, ce nu merită trecute cu vederea: întâi de toate, contemplarea locului pe care îl ocupă în succesiunea imaginilor cronicii înfăţişarea întrevederii dintre Carol Robert şi solul valah. Amplasarea miniaturii cu ambasada este între cele două reprezentări ale bătăliei nimicitoare din munţi (de la N. Iorga încoace îi spunem „Posada”, deşi niciun rând din cronică şi nici un document de epocă nu o numeşte astfel!). Aceasta înseamnă că solia a survenit după ce o primă confruntare cu pierderi pentru maghiari a făcut-o posibilă, netezind întrucâtva terenul diplomaţiei şi făcând posibil, fie şi în principiu, dialogul.

Felul în care apar protagoniştii întâlnirii nu lasă dubii asupra faptului. Locul – generic reprezentat de Mark Kalti – este unul improvizat, o stâncă în regiunea alpină. Întâlnirea survine într-o clipă de răgaz dintr-o succesiune de încleştări, căci regele poartă spada şi este echipat de război, iar solul tocmai şi-a dat jos, în semn de respect faţă de suveranul maghiar, coiful, pe care îndată după întâlnire urmează să îl pună înapoi pe cap, participând din nou la campanie.

Totodată, s-a considerat în mod greşit că imaginile din campania lui Carol Robert în Valahia, surprinzând zdrobirea cavalerilor maghiari înzăuaţi în defileu, ar privi aceeaşi confruntare. Chiar dacă ilustrează acelaşi tip de atac prin surprindere şi ambuscadă, una este anterioară soliei, iar cea de a doua (cea din cadrul căreia capetele cailor se iţesc înafară) reprezintă eşecul soliei, ca şi al proiectului regal de înlocuire a lui Basarab, marcând un alt moment din succesiunea campaniei din toamna lui 1330.

Presupunând că lucrurile stau într-adevăr astfel, înseamnă că au existat mai multe solii, nu doar una singură. Regele însuşi a beneficiat de slujba asiduă a propriilor diplomaţi, după cum rezultă din documentul eliberat de el în 11 noiembrie 1336 pe seama vicecancelarului transilvănean Thatamer şi a fratelui acestuia Bako: „Când noi împreună cu întreaga putere a armatei noastre am cercetat Ţara Românească, acesta [Bako], din porunca măritului bărbat Toma, voievodul Transilvaniei, stăpânul său, s-a grăbit în urma noastră şi a stăpânului său cu puţini oameni, în nişte solii şi treburi tainice [subl. O.P.], apărându-se de duşmani şi de primejdia morţii prin iscusinţa sa isteaţă şi mântuindu-se printr-un noroc şi o întâmplare vrednică de mirare, ne-a ajuns chiar sub cetatea Argeş, unde ne-am minunat, împreună cu toată oastea, de venirea sa neaşteptată.”

Succesul lui Thatamer s-ar putea să se fi dovedit posibil nu doar datorită iscusinţei şi curajului acestuia, ci şi rudelor şi prietenilor săi din Valahia. Atrage atenţia însuşi numele celui răsplătit, căci Thatamer aminteşte de Tochomer(us), numele tatălui lui Basarab. Există, de altfel, şi o formă românească a acestui nume, Tatomir, ceea ce nu poate fi doar o simplă coincidenţă onomastică.

 

Pentru originile turcice ale lui Thocomerius a se vedea studiul lui Denis CĂPRĂROIU  http://arpv.files.wordpress.com/2011/11/asupra-inceputurilor-orasului-campulung-final1.pdf

ANIVERSARE: POMPILIU TEODOR – 8 decenii de la naştere

 În vara aceasta se împlinesc 80 de ani de la naşterea istoricului, profesorului universitar clujean, membru corespondent al Academiei Române, Pompiliu Teodor (19 iulie 1930 – septembrie 2001). În amintirea excelentului dascăl şi om de suflet transcriu de pe casetă înregistrarea până acum inedită pe care am făcut-o în 19 iulie 1990, în patio-ul Casei Universitarilor din Cluj, unde mă aflam, printre alţii, ca invitat al dascălului meu, cu ocazia celebrării împlinirii a şase decenii de viaţă. Adevărată profesiune de credinţă umană şi profesională, scurta alocuţiune a distinsului magistru merită adusă la lumină în acest moment aniversar (O.P.)

Aş vrea să spun şi eu câteva cuvinte şi aş vrea să fiu foarte scurt, cum am să şi fiu. Vă rog să mă credeţi că părerea mea despre mine nu este dintre cele mai confortabile. Pentru că anii au trecut şi m-am pomenit cu ei în acest moment. Sigur că colegul şi prietenul meu [Nicolae] Edroiu a spus foarte multe lucruri şi sigur că nu am nimic de adăugat. De aceea, v-aş spune doar că despre ceea ce noi facem, să ]i lăsăm pe alţii să observe sau să lăsăm timpul să confirme câte ceva, dacă este de confirmat.

Aş vrea să vă spun însă câteva lucruri – repet, foarte succint -, şi anume că am venit spre această disciplină, pe care m-am străduit să o onorez (şi acesta a fost gândul meu), dintr-un respect faţă de un trecut cu care m-am simţit solidar şi care mi-a venit de acasă.

Am ajuns la această universitate în nişte momente destul de complexe şi, aşa cum o pot confirma destui dintre cei prezenţi aicea, foarte complicate chiar, şi care nu erau uşor de traversat. Totuşi, această universitate, cu care m-am simţit mereu solidar, peste timp, prin cei mai buni dintre profesori, s-a consolidat. M-am străduit, fireşte – atunci când mi-am început o carieră, după vreo zece ani, la universitate -, gândind să fiu, înainte de toate, profesor şi să continuu respectul pentru trecut şi pentru reconstituirea lui corectă. Este, poate, o opţiune legitimă, pentru că am socotit că mă reprezintă în cea mai mare măsură.

Ca cercetător, sigur, omul îşi propune să facă multe, dar până la urmă face mai puţin decât a vrut. În orice caz, am văzut în trecut nu o modalitate de afirmare proprie, ci o modalitate de afirmare a unei culturi; a unei culturi istorice, a unei culturi în general.

Am plecat către şi m-am străduit de la această catedră – lucru care este bine ştiut – să-i fac pe studenţii mei să creadă în valorile lor, care erau acelea ale românilor, indiferent de profesiunea căreia îi aparţineau şi confesiunea pe care o profesează.

Sigur că, acum, în acest moment, să zicem, dar care este – oricum – unul de bilanţ, m-am întrebat dacă sunt mulţumit.

În mare măsură, fireşte că nu. Dar tot în mare măsură, şi da, pentru că am încercat, spuneam, să fiu eu însumi, şi din acest punct de vedere aceasta cred că este o supremă, să zicem, mângâiere pentru un profesor sau un cercetător.

Mă întreb dacă am fost, dacă sunt fericit. Fireşte că aicea pot să spun cu mai multă tărie că da, pentru că mi-am găsit, să zicem, satisfacţie în lucrurile aparent mărunte: într-o carte, în tot ce reprezenta meseria pe care am profesat-o şi pe care o profesez. Sigur că fericirile sunt relative, dar cred că anii ăştia pe care i-am împlinit acum (sau îi împlinesc mâine) coincid cu un moment de deschidere, de satisfacţie pentru mine, pentru că există, să zicem, în tot ceea ce trăim în aceste momente, poate, un prilej reconfortant, nădejdi de viitor. Să sperăm împreună că intelectualitatea românească, căreia noi îi aparţinem, nu va întârzia să profite de acest moment pentru a ne integra acolo unde, de fapt, culturii româneşti i-a fost întotdeauna locul.

Eu ţin să vă mulţumesc. Ţin să mulţumesc profesorilor mei, dumneavoastră tuturor, foştilor mei studenţi, pentru că de activitatea lor se leagă, poate, una din speranţele mele pentru tot ceea ce ar putea să reprezinte cândva o istoriografie pe care noi o dorim, în respectul tradiţiilor noastre şi a tradiţiilor general europene şi universale.

Eu vă mulţumesc şi vă rămân îndatorat.

Cluj-Napoca, 18 iulie 1990, ora 17.15  – 17.20

Fotografii obţinute prin bunăvoinţa istoricului Ovidiu Ghitta din arhiva familiei.

Elogiul istoricului timişorean Victor Neumann la adresa profesorului Pompiliu Teodor în revista Observator cultural:

http://www.observatorcultural.ro/Profesorul-Pompiliu-Teodor*articleID_2709-articles_details.html