ISTORIA (ADIȚIONALĂ) A MUZICII TIMIȘORENE TINERE. (ANII 1960-1970)

Apariția cărții lui Johnny Bota, Istoria jazzului. Breviar, Sighetu Marmației, Ed. Valea Verde, 2011 constituie o surpriză plăcută pentru cunoașterea peisajului muzical din anii comunismului, în partea de vest a țării, prin detaliile pe care le reține din succesiunea prezențelor artistice din Timișoara și împrejurimi (Băile Herculane, de pildă). Nu degeaba cartea a fost de curând premiată cu Premiul pentru publicistică pe anul 2011, în cadrul Galei Premiilor de Jazz, organizată în 6 aprilie la Bucureşti, de către fundaţia Muzza şi Uniunea Compozitorilor.

Cu toate acestea rămân destule omisiuni și, implicit, erori în reconstituirea istoriei acelor ani, care la o ediție ulterioară ar trebui îndreptate. Profitând de faptul că am privilegiul de a fi fratele unuia dintre protagoniștii acelor momente speciale, de neuitat, l-am contactat pe Cszászár Constantin pentru a-mi împrospăta memoria (mie) și pentru a-l ajuta pe Johnny Bota să își completeze informațiile în eventualitatea ediției ce va veni, îmbogățite.

Astfel, rămâne întristător că, pe lângă atmosfera începuturilor muzicii beat, rock, pop și jazz prezente în memoriile lui Nicu Covaci (Phoenix, însă eu) și ale lui Béla Kamocsa (Blues de Timișoara. O autobiografie), ceea ce aduce nou Johnny Bota rămâne parțial și capricios informat. Pentru cunoașterea mai exactă a celei de a doua jumătăți a anilor 60 este de menționat că mai multe tinere personalități ale muzicii timișorene – provenind din Arad – au animat atmosfera studențească a momentului în orașul de pe Bega. Astfel, în 1967 la medicină, la cantina studenților, într-o formulă cu Speeders, cu Laly Miltaller (voce, muzicuță, fluier, chitară armonie), Stelian Crișan (tobe) și Tibi Căpraș (bas). În același an, la Casa Studenților și la Facultatea de Medicină, cu Radu Opincaru (bas), Traian Lupu (tobe), la Festivalul Artei și Creației studențești.

Anii 70 au însemnat o profesionalizare și trecerea de la cluburile underground în showbusiness.

În decembrie 1971 formația Mini Max, compusă din Cszaszar Constantin (chitară solo), Gabi Debreczeni (șeful trupei, clape), Edi Kiss (tobe) și Mircea Cruceanu-Birlic (bas și voce), a cântat la barul de noapte al Hotelului Continental. Barul beneficia, în mod excepțional, de aprobare pentru program până la 5 dimineața – vremurile erau de control polițienesc -, existând și o colaborare cu Opera din Timișoara (Francisc Valkay etc.). Sus, în restaurant, erau Sandi Tatarici (trompetă, voce) și Tony Kühn (chitară, voce), împreună cu ceilalți componenți ai formației prezente acolo, amintiți în volum.

După petrecerea sezonului estival la mare, pe litoral, trupa s-a întors, în 1972, la același bar timișorean, de astă dată cu Ady Șerban în locul lui Gabi Debreczeni (plecat cu contract să cânte în Finlanda), ceea ce a dus și la schimbarea numelui trupei. În restaurant, acum cânta trupa Stelele, cu frații Crăciunescu.

A urmat, desigur, un nou episod la mare, în vară, iar în 1973, și vara, și iarna, aceiași muzicieni menționați mai sus și-au continuat activitatea muzicală la barul Continental.

Pe parcursul anilor care au urmat, Costy, cum îl știa și îl știe lumea muzicală pe Cszászár Constantin, a făcut parte din mai multe formații vizibile în Timișoara. A existat, prin 1974-1975, după separarea lui Ilie Stepan de Progresiv TV, și un proiect nou, Pro Musica, care îi includea pe Ilie Stepan, Cszászár Constantin și Miși Farcaș. Neavând bani, Costy a trecut la Hotel Central – cu o trupă profilată pe jazz și modern – cu Tubi Holcz la pian, fostul interpret la clape al lui Sandi Tatarici, la tobe Puiu Ursulescu și Ștefi (aruncătorul de cuțite de la circ) la saxofon. Prin 1975, după ce a terminat armata, și a venit în formație Mircea Marcovici – Ciulică. Toamna, la motelul Pădurea Verde, Cszászár Constantin a cântat cu Ady Șerban, Puiu Popa (tobe), Țucu Rădescu (suflător, clape)… Prin 1976 același Costy a cântat cu Clasic XX.

Asemenea prestații muzicale, artistice, nu pot fi trecute cu vederea într-o carte cu ambiții recapitulative, istorice, fie și succintă, concepută ca breviar. Pentru o mai bună cunoaștere a complexității peisajului muzical timișorean, a protagoniștilor lui și o mai exigentă informare a publicului, asemenea informații se cuvin aduse la cunoștință, și chiar completate cu cele venind din partea altor cunoscători ai epocii. Sper să pot veni în curând însprijinul celor spuse și cu imagini rare, păstrate în arhiva personală a fratelui meu.

ÎN CONTRA DIRECȚIEI DE ASTĂZI ÎN FILOSOFIA ROMÂNEASCĂ. XX: STÂLPII BRUCANIENI AI NOII ROMÂNII

6. Apelul către clasele de mijloc frustrate are loc, în cazul fascismului, destul de sonor. Când însă asumarea unei asemenea poziționări nu este distinctă, fiind formulată cu voce tare, acest apel se produce într-o manieră mai degrabă insidioasă. „Frustrarea individuală sau socială” care subîntinde se exprimă, astfel, uneori țintit, direct, alte ori „oblic”. Se pot profera deci multe împotriva dictaturii proletariatului, a comunismului și a extremismului de stânga, dar se cuvine distins între tirurile sosite din banca orientărilor de tip social-democrat, democrat-creștin sau liberal, și între mitraliile cu alonjă fascistoidă, exprimând opțiuni de factura celor de dreaptă radicală. Cum suntem, astăzi, în România, la puține decenii după o succesiune de dictaturi de stânga – cele mai recente, fiindcă, altminteri, lor le-au precedat altele, opune, venind dinspre extrema dreaptă -, discursul dominant este anticomunist. Numai că, repet, nu toți anticomuniștii vorbesc în numele democrației.

Același fenomen se poate petrece și în direcția inversă. Nu lipsesc discursurile în care comuniștii, foști sau prezenți, își exprimă radicala dezaprobare față de fascism, socotind ca atâta îi absolvă automat de propriile opțiuni totalitare. Formula a ajuns aproape un clișeu, dar este departe de a avea efectele scontate. Ea nu poate șterge deosebirea între poziționările antifasciste venite dinspre adepții democrației și cele proferate de extremiști.

În contextul prezentei treceri în revistă, însă, interesant este dacă în România actuală avem vreun recurs la clasele de mijloc de natură să mobilizeze în jurul unei posibile reconstrucții de extremă dreaptă. Ar fi, deci, de văzut ce anume a însemnat, după 1989, la noi „clasă de mijloc”, dacă au existat manifeste care să se refere la aceasta și în ce sens s-a făcut apelul, de pe ce poziții.

Voi trece pe lângă fornăielile patriotard-intolerante ale extremei drepte politice (PRM, anterior și PUNR), nu fără a aminti că în preziua înregistrării lor ca partide, purtătorii acestor tendințe au fost oameni de cultură (Radu Ciontea, C. Vadim Tudor ș.a.) și societăți cu pretenții culturale („Vatra Românească”) sau publicații așa-zicând de cultură (România Mare, Europa etc.). Ele au caracterizat mai ales primul deceniu postcomunist, iar posteritatea elanurilor de până în anul 2000 s-a dovedit drastică pentru cele mai multe dintre ele. După 2000, purtătorii de voce ai acestor direcții s-au recrutat mai ales dintre jurnaliști (frații Roncea, grupul din jurul revistei Rost condus de Claudiu Târziu și Răzvan Codrescu) și discursurile au luat mai ales o turnură culturală.

În acest nou trend se încadrează și tentativa unei drepte culturale socotite mult timp ca militantă pentru democrație și liberalism în viața publică, alcătuită și impulsionată de oameni cu un aparent prestigiu democrat.

În 1996, Silviu Brucan, stalinist dejist convertit – din aversiune față de soții Ceaușescu și din, probabil, inteligență pragmatică – la reformism în ultimii ani comuniști, devenit sfetnic de prima mână în primul regim Iliescu, a publicat analiza Stâlpii noii puteri in România (1996). În 4 martie 2005, însă, cu un an înaintea aniversării unui deceniu de la apariția cărții, Brucan publica o analiză a schimbărilor sociale menite să susțină evoluțiile românești către formarea unei clase de mijloc. El a constatat cu acest prilej că „România întâmpina evenimentele din decembrie 1989 cu o structură socială destinată a menține status-quo. Și, din acest punct de vedere, așa-numita revoluție din decembrie nu a schimbat deloc structura socială a țării. 1990 și 1991 au fost ani de încremenire a structurii sociale” („Evoluția bazei sociale a partidelor și polarizarea socială”, în revista 22, 4 martie 2005). Problema reprezenta o rămânere în urmă și un handicap serios în raport cu Europa Centrală căci, „În timp ce în Cehoslovacia, Ungaria și Polonia, în urma Primăverii de la Praga și, respectiv, a reformei lui Kadar și a valului reformist încurajat de Rakowski, se formase chiar în perioada finală a comunismului un puternic strat social intermediar cu un nivel material și cultural de viață tipic clasei mijlocii (casă în proprietate, automobil, cheltuieli culturale semnificative, vacanțe în străinătate)”, România nu putea etala evoluții sociale cât de cât apropiate. Așa se face că la noi „ponderea unei categorii sociale mai înstărite, exceptând nomenclatura de partid, reprezenta doar 4-5% din populația activă”. Revoluția română a fost, credea Brucan, din acest punct de vedere, „o revoluție fără dislocări sociale”. În interpretarea de istorie socială recentă propusă de Brucan, primele mineriade erau „o reacție violentă a unui detașament privilegiat al clasei muncitoare în comunism, care a simțit instinctiv amenințarea de a-și pierde privilegiile, ca urmare a măsurilor reformiste inițiate de guvernul Petre Roman”, iar „alegerile din toamna lui 1992 marcau faza în care vechile structuri sociale rămâneau dominante și deci dispuneau de capacitatea de a se opune reformei”. După alegerile din 1996, când a învins în alegeri Convenția Democrată, capitalismul a rămas impopular în rândurile populației, dar presiunea spre dreapta a mediului politico-economic occidental a condus, spune Brucan, către o schimbare a situației. „În campania electorală din 1996 se face simțită pentru prima dată prezența în societatea noastră a noilor clase sociale. Clasa mijlocie (de ordinul sutelor de mii) și capitaliștii (zeci de mii) colorau o parte a spectrului politic, determinând afirmări mai cutezătoare în programele partidelor politice, oscilații semnificative în sânul puterii, deplasând spre centru-dreapta punctul de atracție al mediului politic. Dispunând de ziare, posturi de radio și TV, marii capitaliști deveneau un factor important de influențare a opiniei publice și electoratului. Cum a luat naștere la noi clasa mijlocie? Cu forcepsul. Economia de piață nu prinde viață și nu poate funcționa numai cu muncitori și țărani. Ea are nevoie de negustori și intermediari, antreprenori și patroni, vânzători și afaceriști, chiaburi și agronomi. De aceea, formarea acestei clase este vitală și urgentă. Ea nu poate urma ritmul lent de decenii din Occident. Am fost martorii unei apariții sociale abrupte, forțate, accelerate, în care scopul scuză mijloacele. Dat fiind că în societatea comunistă acumularea de capital privat era prost văzută și condamnată de lege, dupa ’89, clasa capitaliștilor s-a format în principal pe socoteala statului administrator al tuturor bogățiilor, prin rapt din valorile imobilare, din fondurile fixe și chiar din capitalul social al intreprinderilor de stat. Bineînțeles, în primele rânduri ale acestui rapt pe scară largă s-au aflat nomenclatura de partid și birocrații de stat, inclusiv, și aș spune cei mai eficienți, securiștii aflați în poziții strategice care le permiteau să opereze în grabă și cu cea mai mare eficacitate”.

Silviu Brucan are temeiuri sigure de sondare a realităților sociale, atât de natură științifică, cât și ca participant la noul tip de redistribuire a valorilor naționale și capacităților de producție românești, ca unul dintre sfetnicii efectivi ai regimului dominant până în 1996 și ca observator bine situat al schimbării după această dată. Analiza lui, urnită dintr-o perspectivă de stânga, cu conceptele ușor recognoscibile ale marxismului, stă în picioare, în pofida premiselor ei teoretice care pot părea contestabile. Exista, în 1990, o minimală pătură de mijloc românească, ea a dobândit consistență abia după 1995 – datorită întârzierii deliberate a efectuării reformelor -, iar îmbogățirea ei a fost abruptă, abuzivă și întreprinsă de profitorii vechiului regim comunist care au izbutit să se dovedească acomodanți cu noul regim iliescan.

Datorită acestui complex de împrejurări, noii capitaliști erau, în același timp, vechii susținători ai și profitori ceaușismului, fiind, pe de o parte, învingători în noua situație economico-socială și politică, dar și expuși criticilor moraliștilor calificați sau improvizați din noua Românie. Rămâne de observat doar că primul care li s-a adresat direct acestora, încă din vremea când erau legați de regimul proaspăt căzut și viitoarea prosperitate li se înfîțișa ca o simplă potențialitate, a fost Gabriel Liiceanu, în Apel către lichele.

Vladimir Tismăneanu susține că „«Apelul către lichele” al lui Gabriel Liiceanu a fost scris sub imperiul unei legitime, irepresibile indignări etice. (…) … Este un document al regăsirii onoarei în timpuri atât de tulburi, o invitație plină de bun simț la claritate morală. În aceeași perioadă, Octavian Paler a scris în România Liberă un articol intitulat «Nevoia de franchețe», ripostând imposturii feseniste întruchipate de trio-ul Iliescu-Brucan-Roman. A venit apoi Proclamația de la Timișoara (martie 1990), tot atunci (și deloc accidental, a fost înființat SRI), în iunie au fost aduși să distrugă societatea civilă și partidele democratice purtătorii de lanțuri minerești ghidați de lichelele securiste. «Apelul», apărut pe 30 decembrie 1989, în ajun de An Nou, era o tentativă de exorcizare, propunea o metodă de regenerare a țesutului moral prin redobândirea încrederii, liantul capitalului social într-o democrație. Au urmat calomniile imunde din Azi, Dimineața, Adevărul lui Novăceanu, România Mare și nu mai puțin oribila foaie antifrastic numită Europa (și-o mai amintește cineva pe «publicista» Angela Băcescu, specializată în reabilitarea lacheilor dictaturii?) Cei care își permit să minimalizeze astăzi curajul unor Gabriel Liiceanu ori Ana Blandiana ar face bine să recitească abjecțiile publicate atunci, în 1990, în oficioasele puterii, împotriva acestor intelectuali critici. La televiziunea ce-și spunea «liberă» se intonau aceleași coruri ale urii, se dădea glas acelorași exhortații ale resentimentului” (Vladimir Tismăneanu, „Actualitatea «Apelului catre lichele»: Recurs la memorie”, joi 24 februarie 2011, hotnews).

Vladimir Tismăneanu contextualizează în chip binevenit, reamintind atmosfera în care se năștea nu doar textul despre care vorbește, ci și dezbaterea liberă din noua Românie, cea eliberată – formal – de comunism și situată, fără a o ști încă, sub zodia perestroikăi iliescane fără prea mult glastnost. El poate cu îndreptățire vedea în textul apelului liicenian o tentativă de exorcizare – simbolică, firește, ca orice exorcism dinafara bisericii -, însă nu neapărat și când îl interpretează ca „metodă de regenerare a țesutului moral prin redobândirea încrederii”. Nimeni nu se putea gândi cu seriozitate, în 30 decembrie 1989, când încă haosul era în toi, la redobândirea încrederii în vechii dirigenți (ierarhia PCR, Securitatea, Miliția și Armata care abia trăsese în manifestanți), când încă nimeni nu fusese acuzat pentru distrugerea țării și a organismului social românesc, măcar pentru a putea fi absolvit în bună regulă de asemenea acuze. Dimpotrivă, ca majoritatea liderilor de opinie, în acel moment toată suflarea românească plebiscita conducerea nouă, Frontul Salvării Naționale, unde alături de Iliescu, Brucan, Bârlădeanu, Mazilu și alți veterani ai comunismului se regăseau anumiți disidenți precum Dinescu, Blandiana, Doina Cornea și Caramitru. Gabriel Liiceanu însuși scria, în 30 decembrie 1989, un text care, datorită acestei împrejurări, nu îi viza pe artizanii de mai apoi ai preluării puterii pe durata anilor 1990 – 1996, foștii comuniști ex-staliniști din bătrâna gardă sau rândul doi al comunismului ceaușist (Iliescu, Adrian Năstase etc.), cei ce urmau să își înalțe imperii de hârtie în economia anilor de după alegerile din 1996. „Lichelele” pe care le viza erau, mai probabil, funcționarii și birocrații de partid și de stat, de la Mihai Dulea, șeful cenzurii, până la secretarii de județ și de municipii ai PCR de până la căderea ceaușismului (cu abia o săptămână în urmă!).

Asistând la asasinarea unor anonimi din mulțime, la incendierea Bibliotecii Centrale de Stat din București, la alte omoruri săvârșite între 21 și 25 decembrie 1989 în destule orașe ale țării, G. Liiceanu nu putea ignora forța redutabilă fidelă regimului, gata de mobilizare, și nu putea să ignore nici sensul chemării la împăcare și al promisiunii de absolvire lansate de Ion Iliescu către cei ce se împotriviseră până atunci schimbării. Iată o nouă explicație, parțială și ea, a tonului marcat de destule precauții și ambiguități, pătruns de un vizibil duh al blândeții, al auorului. Era prea devreme pentru a se ști cu precizie spre ce se înainta, și până la sfârșitul lui ianuaire 1990, nici nu a putut fi vorba despre un pluralism politic real (asedierea și distrugerea sediilor partidelor așa-zis istorice a avut loc, întâia oară, prin 8 ianuarie, apoi prin 15 ianuarie, apoi prin 28, dacă îmi amintesc cu suficientă acuratețe). Tot ce putea spera Liiceanu era, cum rezultă și din text, o retragere rușinată din prim-plan a celor care, fără a fi desemnați cu precizie, se recunoșteau în descrierea lui ca „lichele” și mai aveau suficient bun simț pentru a face un pas îndărăt. (Iluzie vană!)

Privirea evaluativă a lui Vladimir Tismăneanu îmbrățișează însă și anii care au urmat. „Spre deosebire de Polonia, Ungaria sau Cehoslovacia, disidenţa din România nu a încetat să existe în 1989. Ea a continuat în noul regim autoritar, o combinație barocă de comunism rezidual și tribalism fascistoid. Apelul către lichele este, din punctul meu de vedere, un document esențial al disidenţei românești din perioada neo-comunistă. Privind în jur, luând măsura acestui timp al bulversării valorilor despre care scrie Dan Tapalagă, nu putem să nu fim uimiți de actualitatea acestui Apel. Nu vorbesc neapărat despre o actualitate imediată, ci despre una în planul mai adânc a ceea ce se cheamă calitatea, credibilitatea și șansele unei culturi politice democratice” (ibidem).

http://www.hotnews.ro/stiri-opinii-8333189-actualitatea-apelului-catre-lichele-recurs-memorie.htm

Un document grăitor al disidenței românești este Apelul către lichele. Dar el rămâne destul de strict legat de epoca și contextul mediat, cu aspirațiile și cu limitele acestor aspirații, pe care le-a presupus clipa istorică a schimbării lente, ezitante, incomplete, exasperante din 1989 – 1990. Teza că disidența ar fi continuat și după 1989 trebuie verificate pe alte persoane, cred. Ele sunt cele care nu au devenit, aproape îndată, beneficiarele regimului nou instalat la cârma României. De disidență nu poate fi, cred, suspectat, în noile condiții, Stelian Tănase, care a obținut de la Silviu Brucan, încă la începutul lui ianuarie 1990, opulentul sediu de pe Calea Victoriei 122 pentru Grupul pentru Dialog Social și revista 22, mai cu seamă că scriitorul și istoricul care era, fiu rebel al unei mame din nomenklatură, s-a integrat rapid și în viața politică, intrând în alcătuirea Partidului Alianței Civice (1991). Nici Andrei Pleșu nu se poate presupune că ar fi rămas disident, prezența lui în guvernul Roman (1990 – 1991), ca ministru al Culturii, transformându-l în personaj exponențial pentru ideea de oficialitate. Nici Gabriel Liiceanu nu a fost plasat înafara jocurilor, domnia sa intrând, cum se știe, în posesia Ed. Politicii transformate cu mare promptitudine în Ed. Humanitas. Retrasă din CPUN, Ana Blandiana a devenit lidera Alianței Civice, organism al societății civile de mare vizibilitate a PEN Clubului România și inițiatoarea Memorialului de la Sighet. Doina Cornea a revenit, și domnia sa, înapoi la Cluj, în fundalul scenei publice. Mircea Dinescu, în schimb, a devenit președintele Uniunii Scriitorilor din România, de unde s-a retras ulterior în postura de moșier, jurnalist și comentator media. Ion Caramitru s-a regăsit în conducerea PNȚCD și, ulterior, a devenit ministru al Culturii (după 1996). Unii dintre disidenți și-au continuat, deci, pe cont propriu, evoluțiile publice, dar nu toți au rămas în disidență față cu puterea sau rezistând noilor tentații. Desigur, se cuvine distins între cei angajați în slujba puterii, oricare ar fi fost ea de atunci încoace, și cei care s-au manifestat liber, neoficializat, pe mai departe. Aceștia din urmă sunt singurii ce pot fi luați în considerare ca păstrători ai condiției active a disidenței după 1989, dar nu este menirea mea să îi numesc, misiunea aceasta revenindu-i lui Vladimir Tismăneanu, cel care le-a menționat existența. Ceilalți, personaje din sfera instituțiilor statului sau neocapitaliști prosperi, au putut câștiga relief și avere, importanță și vizibilitate, dar… și-au pierdut calitatea de disidenți.

APEL PENTRU SOLIDARITATE ŞI ACŢIUNE ÎMPOTRIVA PROIECTULUI PRIMĂRIEI CLUJENE: „LOCUINŢE SOCIALE” ÎN PATA RÂT

Cluj, 10.01.2011.

 Semnatarii acestui APEL se alătură demersurilor organizaţiilor civice pentru drepturile omului începute din martie 2010, atunci când au devenit publice Hotărârile Consiliului Local privind mutarea familiilor de romi din zona Cantonului, Coastei şi Pata Rât în apropierea rămpii de gunoi a Clujului (Referatul Direcţiei Patrimoniului Municipiului şi Evidenţa Proprietăţii cu Nr. 64778/451.1 din 25.03.2010, Hotărârile nr. 127 din 30.03.2010, nr. 197 din 11.05.2010). Aceste demersuri au inclus petiţii adresate autorităţile publice locale şi centrale, precum şi organizarea unei mese rotunde (şi) cu participarea reprezentanţilor primăriei municipiului nostru ( ; http://www.causes.com/causes/471269>; sau documentul „Referatul de constatare cu privire la situaţia locuirii a comunităţilor de romi din zona Pata Rât” depus la Primăria şi Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca, Instituţia Prefectului Judeţului Cluj, Ministerul Administraţiei şi Internelor, Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului, Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, şi Preşedinţia României; sau Comunicatul din 21.12.2010,).

Scopul principal al demersurile noastre a fost şi rămâne oprirea proiectului primăriei de a muta familii de romi evacuate din alte părţi ale oraşului în aşa-numitele „locuinţe sociale” din zona Pata Rât. Toată lumea trebuie să recunoască faptul că aceasta este o măsură administrativă prin care nu se soluţionează problemele social-economice ale unor familii de romi nevoiaşe, ci le agravează datorită mutării/ evacuării lor într-o zonă izolată la marginea oraşului. Am repetat de nenumărate ori: crearea unei astfel de zone rezidenţiale în apropierea unor deşeuri toxice înseamnă ghetoizare, înseamnă stigmatizarea comunităţilor care ar urma să trăiască acolo drept „ţigănie”, periclitează sănătatea oamenilor şi incluziunea lor socială şi pune sub semnul întrebării credibilitatea politicii de integrare asumate de guvernul României. Cu ocazia mai multor emisiuni ale programului TVR Cluj „Transilvania Policromă”, am arătat: fără o strategie pe termen scurt, mediu şi lung privind pachetul de probleme locuire-locuri de muncă-acces la şcoală-sănătate, primăria se aventurează în experimente periculoase. Şi de fiecare dată am revendicat încheierea unui Protocol de colaborare între primărie şi organizaţii civice, pe baza căreia să se identifice soluţii care să evite segregarea rezidenţială şi să asigure dreptul la locuire adecvată, fiind în conformitate cu legislaţia internaţională cu privire la o locuinţă decentă, precum şi cu reglementările internaţionale şi naţionale privind obligativitatea menţinerii unei distanţe sigure între o zonă rezidenţială şi o sursă de poluare.

Dacă până pe 14-17 decembrie 2010 demersurile noastre păreau în ochii unora nişte problematizări exagerate (nefiind luate, de fapt, în considerare) şi primăria liniştea opinia publică afirmând că lucrurile sunt în ordine (şi că ea face un gest umanitar faţă de romi mutându-i din barăci ilegale în case contractate, cu geamuri de termopan), evenimentele din acele zile au demascat ilegalitatea şi manipulările practicate de autorităţile locale în raport cu această chestiune. Procedurile de evacuare a oamenilor de pe strada Coastei din casele lor fără a fi anunţaţi despre acest lucru din timp; demolarea rapidă a acestor case fără ordin judecătoresc şi/sau hotărâre (publică) a Consiliului local şi fără nicio despăgubire; şi mutarea lor în „locuinţele sociale”, finalizate şi predate în grabă chiar în acele zile, denunţă mai multe lucruri:

 – chiar dacă de-a lungul a două decenii (inclusiv în decembrie 2010) primăria a încasat chiria de la aceşti locatari, din 2009 nu le-a mai prelungit contractele (luându-le, deci, bani pe ceva ce nu avea temei legal, ea însăşi aflându-se, astfel, în ilegalitate);

 – în cazul copiilor care împlineau 14 ani şi erau obligaţi să-şi facă acte de identitate, în ultima vreme primăria le-a făcut aceste acte pe adresele de pe Coastei în măsura în care părintele renunţa la actul său de pe această adresă şi accepta să primească un „buletin provizoriu”, fără domiciliu (negocierea era, desigur, tacită şi nu avea consecințe legale);

– chiar dacă pe vremuri le-au fost repartizate acolo locuinţe de la locul de muncă (cum s-a întâmplat înainte de 1990) sau de la stat, de o vreme încoace oamenii s-au acomodat să trăiască cu zvonurile privind posibila lor mutare (hărţuirea lor prin aceste zvonuri şi ţinerea lor în stare de nesiguranţă au degradat starea psihică şi fizică a multora, dar neadeverirea lor timp de 20 de ani i-a făcut să spere că ele până la urmă nu se vor împlini);

 – mulţi dintre locuitorii de pe strada Coastei şi-au depus în mod repetat dosare pentru locuinţe sociale distribuite pe baza unor criterii (cum ar fi studiile superioare) pe care ei nu le puteau satisface (aceasta fiind o manifestare a discriminării directe, dar şi indirecte, în măsura în care printre cei care se auto-identifică drept romi foarte puţini au studii superioare);

 – celor care erau cu chiria şi utilităţile plătite la zi nu le venea să creadă că, după o viaţă marcată de dorinţa de „integrare în societate” (cu locuri de muncă şi cu copiii la şcoală), or să ajungă să fie alungaţi în afara societăţii, pe rampa de gunoi (lucru care s-a întâmplat prin mutarea lor forţată în modularele din Pata Rât); acest act sfidează în mod grav politicile de integrare asumate de guvern, ba merg împotriva lor: nu îi integrează pe cei marginali, ci îi dez-integrează pe cei integraţi şi îi împinge în marginalitate;

– în loc să fie notificate despre evacuare, mutare sau chiar despre locaţia în care urmau să fie duşi, pe 15 decembrie, familiile în cauză au primit o înştiinţare prin care li se impunea ca a doua zi să depună o cerere pentru o locuinţă socială la primărie; mulţi dintre cei vizaţi (chiar dacă toţi au fost definiţi aşa în înştiinţarea cu pricina) nu erau „fără adăpost” şi nici nu aveau de unde să ştie unde şi cum vor fi locuinţele cerute de ei „de bună voie”;

– pe lângă înştiinţarea în scris toţi au fost intimidaţi verbal prin ameninţarea că dacă nu fac acest lucru cu siguranţă vor rămâne fără adăpost, căci casele de pe Coastei se vor demola;

– cei care nu avea contracte (stând în căsuţe sau barăci improvizate) se bucurau poate de propunerea de a se muta într-o locuinţă cu contract, oriunde ar fi fost ea, dar cei care aveau contract pe Coastei sperau să primească ceva mai bun sau ceva asemănător; primăria însă i-a luat pe toţi într-un singur val, lucru care denotă că nu avea deloc de gând să analizeze şi să soluţioneze cazurile în particularităţile lor, ci urmărea cu orice preţ să elibereze întreg terenul de pe Coastei cu scopuri financiare precise, dar ne-explicitate, desigur;

– în dimineaţa zilei evacuării din casele vechi, după ce li s-au tăiat utilităţile, contractele pe casele noi încă nu erau gata; timp de mai multe ore, cu reprezenţii primăriei, jandarmii şi mascaţii în jurul lor, după ce a devenit clar că nu pot să rămână acolo, oamenii aşteptau să vadă aceste contracte din care trebuia să reiasă locaţia nouă unde vor fi fost mutaţi şi repartizarea lor; această perioadă de aşteptare, precum şi modul aleator în care au fost împărţiți în apartamentele din modulare denotă faptul că, până în ultima clipă (când buldozerele erau deja la faţa locului), primăria nu avea nici o strategie clară cu privire la repartizarea familiilor (avea în schimb o evidenţă nominală a persoanelor, lucru care reflectă încă o dată că ştia despre „ilegalitatea” locuirii lor acolo);

 – în contractele pe care le-au primit când au ajuns în Pata Rât, li se specifica că vor primi câte un apartament de două camere de 15 sau 18 metri pătraţi şi erau menţionate familiile care urmau să împartă aceste apartamente; lăsând la o parte faptul că apartamentele sunt de câte o cameră şi că patru apartamente care formează un modul au o singură baie, chiar şi din lista persoanelor ce urmează să locuiască împreună a reieşit că aceste locuinţe sunt mai degrabă locuinţe de necesitate şi nu satisfac criteriul privind minimul de spaţiu de care trebuie să dispună o persoană pentru ca locuinţa în care trăieşte să fie considerată adecvată;

– celor care nu au primit loc în noile „case modulare” (deci au fost mutate în timp de iarnă din vechile lor locuinţe, fără să li se asigure un loc unde să stea, lucru, din nou, ilegal, aceștia fiind îndemnați să se adăpostească la neamuri) primăria le-a trasat câte un spaţiu de 20 metri pătraţi, sugerându-le să-şi construiască acolo ceva; trecerea lor pe un tabel nu este însă un act de proprietate şi nimeni nu îndrăzneşte să mai construiască acolo în „ilegalitate”, chiar dacă, încă o dată, această „soluţie” a fost tacit propusă de reprezentanţii primăriei;

 – în situaţia în care sunt circa 4-9 persoane într-o cameră (în unele cazuri şi mai multe) și între 20 și 40 de persoane pentru o singură baie (câteodată şi mai mulţi), cu pereţii umeziţi, podeaua care trage apă şi tavane udate (ceea ce denotă calitatea proastă a construcţiei şi pune în pericol sănătatea), cu problemele ivite în legătură cu accesul la transportul în comun (cel mai apropiat la aproximativ 2-3 kilometri) şi implicit la locurile de muncă şi la şcoli, cu mobilele depozitate la nimereală, oamenii se vor simţi forţaţi să se bucure şi să fie recunoscători dacă primăria le va acorda dreptul de a mai construi ceva în acea zonă, cu toate că sunt speriaţi, printre altele, de mirosul puternic ce se simte seara venind dinspre depozitul toxic al fabricii de medicamente sau, când este mai cald, dinspre groapa de gunoi.

Atragem atenţia asupra pericolului că, astfel, primăria nu va trebui să creeze şi să legitimeze ghetoul izolat, căci oamenii vor „cere” acest lucru şi mereu mai multe familii evacuate din alte locuinţe din oraş se vor muta acolo „de bună voie.” Autorităţile locale vor veni, poate, din când în când şi vor constata, ca și cum nu ele ar fi orchestrat acest proces, că „ţiganii din nou trăiesc în sărăcie şi în ilegalitate, căci asta este stilul lor de viaţă.”

Invităm toate forţele civice şi politice responsabile, locale, naţionale şi internaţionale, ca măcar acum, după ce răul a început să se întâmple, să se solidarizeze pentru a determina primăria să caute și să găsească alte soluţii pentru aceşti oameni evacuaţi, pentru a-i asista cu ajutoare în această perioadă de tranziţie şi pentru a-i despăgubi moral şi financiar pentru pierderile lor.

Dincolo de aceasta, miza invitaţiei noastre la o solidaritate civică care transcede graniţele etnice este stoparea categorică a mutărilor forţate în această zonă, chemarea autorităţilor locale la moderație și înțelepciune pentru a pune capăt cel puţin segregării rezidenţiale produse prin acte administrative, pentru a introduce în planul urbanistic al Clujului un plan de desegrare şi pentru a-i convinge să accepte asistența proiectelor europene dedicate soluţionării problemei locuirii, în strânsă legătură cu rezolvarea celorlalte aspecte ale excluziunii sociale.

Asociația Amare Prhala, Cluj, Pavel Doghi, Preşedinte;

Fundaţia Desire, Cluj, prof. univ. dr. Enikő Vincze, Preşedintă;

European Roma Rights Centre, Budapesta, Isabela Mihalache, Deputy director;

Alianța Civică a Romilor din România, David Mark, Președinte;

Centrul Romilor de Intervenţie Socială şi Studii „Romani Criss” Bucureşti, Magda Matache, Directoare Executivă;

Fundaţia Ruhama Oradea, Marian Daragiu, Preşedinte;

Alianţa pentru Unitatea Romilor – Filiala Brailă, Săndel Grosu, Preşedinte;

Asociaţia „Roma Access” Constanţa, Ion Nicu Stoica, Director Executiv;

Asociaţia “Romii Romascani” Neamţ, Liviu Daraban, Preşedinte;

Asociaţia Romii Ursari Iaşi, Viorel Motaş, Preşedinte;

Asociaţia „Șanse Egale pentru Femei şi Copii” Sălaj, Faitaş Mirela, Directoare Executivă;

Asociaţia „Şanse Egale” Sălaj, Vaszi Robert Janos, Preşedinte;

Asociaţia pentru Apărarea Drepturilor Omului „Şanse Egale pentru Romi şi Sinti ADOSERS” Sălaj, Marcosan Andrei, Preşedinte;

Asociaţia Thumende Hunedoara, Cristinela Ionescu, Preşedintă;

Centrul Cultural „O Del Amenca” Prahova , Ganea Daniel, Director Executiv;

Agenţia de Dezvoltare Comunitară „INTER-ACTIVA” Botoşani, Semiramida Bălan, Preşedintă;

Asociaţia „Divano Romano” Botoşani, Ferariu Rubina, Preşedintă;

Asociaţia „Parudimos” Timişoara, Leonard Bebi, Preşedinte;

Asociaţia Jurnaliştilor Rromi, Bucureşti, Lacatuş Georgică, Director Executiv;

Asociaţia T.R.U.S.T. – Tinerii Romi pentru Unitate, Solidaritate şi Transparenţă Craiova, Alin Banu, Director Executiv;

Asociaţia Rhoma Heart Ilo Rom, Brasov, Dan Raea, Director Executiv;

Asociaţia Nevo Parudimos Caras Severin , Daniel Grebeldinger, Preşedinte;

Asociația Romano Suno Cluj, Norbert Iounas, Director Executiv;

Asociatia Florarilor Bucuresti, Florin Costel Georgescu, Presedinte;

Alianta pentru Unitatea Romilor Romania Bucuresti, Alecu Ionel, Presedinte;

Uniunea Democratica Culturala a Romilor Valea Jiului Hunedoara, Rad Marcel, Presedinte;

Fundatia Wassdas Cluj, Ildi Otvos, Coordonator programme;

Prof. univ. dr. Maria Roth,Universitatea Babeș-Bolyai;

Lector univ. dr. Cristina Raț, Universitatea Babeș-Bolyai;

Adam Dinu, scriitor, București;

Marius Vlad, profesor, Hunedoara;

Asociația Divers, Târgu Mureș, Maria Koreck, Președinte;

Ovidiu Pecican, profesor univ. dr., Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca

Prof. univ. dr. Maria Roth,Universitatea Babeș-Bolyai;

Lector univ. dr. Cristina Raț, Universitatea Babeș-Bolyai;

Adam Dinu, scriitor, București;

Marius Vlad, profesor, Hunedoara;

Asociația Divers, Târgu Mureș, Maria Koreck, Președinte;

Prof. univ.dr. Michael Shafir, Universitatea Babes-Bolyai, Cluj;

Conf. univ. dr. Smaranda Vultur, Universitatea de Vest, Timișoara;

Alin Necula, doctorand,  Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj;

Prof. univ. dr. Liviu Ornea, Universitatea din Bucuresti;

Carmen Marcu, realizator programe, TVR Timișoara; 

Ion Vianu, scriitor, București;

Ion Zubascu, scriitor, Bucuresti, membru al Uniunii Scriitorilor din România;

Alina Silea, antropolog, Cluj-Napoca;  

Călin Goina, doctorand în sociologie, University of California Los Angeles

Mariana Goina, dr. în istorie, Central European University, Budapest

Gheorghe Nicolae, activist rom, București, fost Senior Adviser la OSCE

Ruxandra Costescu, cercetător, București

Grupul pentru Acțiune Socială, Cluj, Adrian Dohotaru, Secretar;

Andrea Ghita, redactor de televiziune, Cluj

Prof. univ. dr. Gabriel Bădescu, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj

Szilárd Miklós, Asociatia Proiect-Protokoll, Cluj

Roma Organization on Migration, Comitetul de conducere, București: Viorel Zaharia – președinte,  Gheorghe Răducanu  – vicepreședinte, Vasile Ionescu – director general.

Alex Cistelecan, Asociatia Proiect-Protokoll, Cluj

Mihaela Gheorghe, asistent social, Budapesta

Asociaţia Pentru Promovarea Incluziunii Sociale, Câmpia Turzii, Zoltan Kovacs

Lorena Doghi, Cluj/ Varşovia

Dana Stoica, doctorand, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj

Anca Gheaus, cercetătoare în filosofie, Munchen

Lect. dr. Könczei Csilla, Universitatea Babes-Bolyai

Raluca Petcuţ, coordonator proiect, Fundația Dezvoltarea Popoarelor, Bucureşti

Boróka Parászka, jurnalistă, Tg. Mures

Crina Marina Morteanu, coordonator regional Fundatia ERSTE

Asist univ. dr. Maria-Carmen Pantea, Universitatea Babeș-Bolyai Cluj Napoca

Core Maria, Asociatia ,,Gi Rromano”- Harghita

Kinga Pakucs, doctorandă, Universitatea Babeș-Bolyai 

Alexandra Jivan, antropolog, Montreal

Veronica Szabo, sociolog, University of Pittsburgh

Laura Georgescu, doctorand, Universitatea Babeş-Bolyai 

 

Lect. univ. dr. Ana-Maria Palimariu, Universitatea Alexandru Ioan Cuza, Iaşi 

 

Conf. univ. dr. Alexandru Florian, Universitatea Dimitrie Cantemir, Institutul National pentru Studierea Holocaustului din RomâniaElie Wiesel 

 

Laura Panait, doctorandă, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj 

 

G. M. Tamás, filosof, preşedintele Stîngii ecologice, Budapesta 

 

Hajnalka Harbula, doctorandă, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj 

 

Theodora-Eliza Văcărescu, asistent universitar, Universitatea din București 

 

Conf. univ. dr. Liviu Chelcea, Universitatea din București 

 

Noémi Magyari, PR, Fundația Desire, Cluj 

 

Ioana Bursan, asistent proiect ClujEst – Punct de cercetare vizuală 

 

Teodora Takacs, Cluj-Napoca

 

Prof. univ. dr. Mihai Dinu Gheorghiu, Universitatea Alexandru Ioan Cuza, Iaşi 

 

Alis Costescu, doctorandă, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj 

 

Lect. univ. dr. Selyem Zsuzsa, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj 

 

Andreea Lazăr, doctorandă, Universitatea Babeș-Bolyai, traducătoare, Cluj  

 

Diana Ureche, psiholog, președintă de onoare DiversEtica, … 

 

Conf. univ. dr. Marius Lazăr, sociolog, Universitatea Babeș-Bolyai 

 

Lect. univ. dr. Geambasu Reka, Universitatea Babeș-Bolyai 

 

Viorela Ducu-Foamete, doctorandă, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj 

 

Loredana Peca, biolog, Institutul de Cercetări Biologice, Cluj-Napoca

 

Timotei Nădășan, redactor șef, revista Idea artă + societate, Cluj

 

Lect. univ. dr. Imola Antal, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj

 

Jobb Boróka, masterand, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj

 

Mihaela Panaite, director Sala Mica teatru independent, Centrul Cultural Independent Fabrica de Pensule, Cluj  

 

Lorena Văetiși, doctorandă, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj

 

Júlia Szilágyi, critic literar, Cluj

 

 

Tudorina Mihai, Centrul FILIA, Bucuresti

 

 

Emil Moise, Președinte Colegiul Director, Asociația Solidaritatea pentru Libertatea de Conștiință, București

 

 

Ovidiu Anemţoaicei, Doctorand, Gender Studies Department, Central European University, Budapest

 

 

Iulia Pascu,

 

 

Maria  Bucur, Indiana University

 

 

Bakk-Dávid Tímea, TRansindex, Cluj

 

 

Balázsi-Pál Előd, Transindex, Cluj

 

 

Dunai László István, Transindex, Cluj

 

 

Fülöp Noémi, Transindex, Cluj

 

 

Kudor Emese, Transindex, Cluj

 

 

Kertész Melinda, Transindex, Cluj

 

 

Rácz Tímea, Transindex, Cluj

 

 

Irina Sorescu, Președintă Executivă, CPE – Centrul Parteneriat pentru Egalitate, București

 

 

Cristina Neculcea, Asociația ASPER, București 

 

 

Ovidiu Țichindeleanu, Editor, IDEA arta + societate, Cluj

 

 

Sorin Tita-Calin, sociolog, Constanța

 

 

Doina Doru, scriitor

 

 

Ioana Florin Tala, mediator școlar, Cluj

 

Elena Cesar von Sachse, scriitoare, Germania

Published in: on 12 ianuarie 2011 at 11:48 am  Comments (5)  
Tags: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

CAFENEAUA CRITICĂ: Scurtă istorie instituţională (2008 – 2010, deocamdată)

Afiş Cafeneaua critică

Ajunsă la peste a 40-a ediţie, Cafeneaua critică iniţiată de poetul, criticul şi omul de televiziune care este – prin vocaţie – universitarul Ion Bogdan Lefter are deja în spate o istorie. Ea este un proiect de dezbateri culturale iniţiat în prima parte a anilor 1990 de către Lefter la Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti. Seria a 2-a a a fost inaugurată în noiembrie 2008, la noul club TSC de la Casa studenţilor din Bucureşti. De la ediţia a 6-a, s-a desfăşurat la Club A. Seria a 3-a este găzduită de Club Control. La Cafeneaua critică sunt invitate personalităţi artistice şi se dezbat evenimente culturale şi teme fierbinţi ale actualităţii. Ideea ca atare putea fi întâlnită şi ca titlu al unei cărţi de Luca Piţu, La cafeneaua hermeneutică. Fireşte, ideea de a folosi cafeneaua ca spaţiu pentru schimbul de idei vine din secolul lui Voltaire şi a rămas până astăzi asociată cu un anume spirit burghez, deschis la înnoiri, specific Europei. De aceea, de mai mulţi ani, Centrul Cultural Francez organizează – la Cluj, de pildă – o manifestare cu locaţii diverse, în localuri publice care servesc cafea, frecventate intens de studenţi – Primăvara cafenelelor, propunând, la rându-i, o agendă de discuţii incitantă.

În felul ei, însă, Cafeneaua critică asumă şi continuă continuă – într-un spirit mai larg cultural şi civic – discuţiile de relevanţă actuală în peisajul creativităţii româneşti întâmpinate critic, „pe viu”, pe care, în ultimul deceniu de dictatură comunistă în România, îl întruchipau, la Bucureşti, Cenaclul de Luni al lui Nicolae Manolescu, Cenaclul Universitas al lui Mircea Martin, Cenaclul Junimea al lui Ovid S. Crohmălniceanu, iar în provincie, Cenaclul Echinox şi Cenaclul Napoca Universitară (la Cluj), cercurile informale de discuţii din preajma revistelor Opinia studenţească şi Dialog (la Iaşi), Cenaclul Pavel Dan, Cenaclul H. G. Wells şi Cenaclul Helion (la Timişoara). Mai recent, cu doar câţiva ani în urmă, Cenaclul Orfeu al Uniunii Scriitorilor a fost animat cu maximă implicare personală şi cu devotament de criticul Marin Mincu, în acelaşi spirit al dezbaterilor fertile. Toate acestea însă au avut în vedere mai ales, când nu exclusiv, autori, texte şi teme literare, în timp ce Cafeneaua critică preferă să alăture scriitorilor oameni de teatru,  oameni de ştiinţă etc.

Invitaţii ediţiilor 2008-2011 ale Cafenelei critice: Nicolae Manolescu, G. Dimisianu, Costi Rogozanu (prima ediţie), Vladimir Epstein, Romelo Pervolovici, Oana Boca, Vasile Ernu, Bogdan-Alexandru Stănescu (ediţia a 2-a), Şerban Foarţă (ediţia a 3-a), Adrian Iorgulescu şi Virgil-Ştefan Niţulescu (ediţia a 4-a), Augustin Buzura (ediţia a 5-a), Solomon Marcus (ediţia a 6-a), Alice Georgescu, Marius Stănescu, Coca Bloos, Diana Cavaliotti, Ioana Anastasia Anton, Sorin Dobrin (din echipa spectacolului Hamlet de la Teatrul Metropolis) (ediţia a 7-a), Sorin şi Nicu Ilfoveanu (ediţia a 8-a), Cătălina Buzoianu, Rodica Negrea, Mihai Dinvale, Papil Panduru, Petre Moraru, Ion Lupu, Irina Rădulescu, Alin Mihalache, Ştefan Lupu (din echipele spectacolelor Furtuna după William Shakespeare de la Teatrul Mic şi Ioana şi focul după Matei Vişniec de la Teatrul de Comedie) (ediţia a 9-a), Ioana Nicolaie şi Cecilia Ştefănescu (ediţia a 10-a), Marlena Braester, Cosana Nicolae, Bogdan Ghiu, Nicolae Tzone (ediţia a 11-a), Nora Iuga (ediţia a 12-a), regizorul Alexandru Dabija, actorii Mihai Calotă, Ana Ciontea, Ioan Coman, Ioan Andrei Ionescu, Vlad Ivanov, Florentina Năstase, Răzvan Oprea, Ada Simionică, scenografii Cosmin Ardeleanu şi Laura Paraschiv şi Lucian Sabados, directorul Teatrului „Toma Caragiu” din Ploieşti (ediţia a 13-a), Alexandru Solomon (ediţia a 14-a), Matei Vişniec, Serge Basso şi echipa de actori româno-luxembourghezo-franco-finlandeză a spectacolului Mansardă la Paris de Radu Afrim, după un text de Matei Vişniec (ediţia a 15-a), Marius Oprea (ediţia a 16-a), Gabriel Andreescu (ediţia a 17-a), Ruxandra Garofeanu, Liliana Corobca, Vladimir Bulat, Vasile Ernu, Igor Mocanu (ediţia a 18-a), Adriana Grand, Virginia Mirea, Florin Dobrovici, George Costin şi Andreea Samson (din echipa spectacolului Cîntăreaţa cheală & Lecţia de la Teatrul de Comedie) (ediţia a 19-a),  Monica Spiridon, Costi Rogozanu, Nicolae Marinescu, Xenia Karo, Luminiţa Corneanu (despre Adrian Marino) (ediţia a 20-a), Mihaela Miroiu, Otilia Dragomir, Sofia Văcărescu, Laura Grünberg, Ana Bulai, Daniela Palade Teodorescu (co-autoare ale volumului Naşterea. Istorii trăite, 2010) şi Olivia Niţiş, Karin Cervenka, Liliana Popescu, Marilena Preda Sânc, Doris Mayer, Simona Vilău (organizatoare şi autoare ale expoziţiei româno-austriece Idila/Idyll, 2010) (ediţia a 21-a), Mihai Oroveanu, Şerban Sturdza, Virgil Scripcariu (ediţia a 22-a), Ioan Groşan, Constantin Stan, Cristian Teodorescu (ediţia a 23-a), Mircea Martin (ediţia a 24-a), Mircea Cărtărescu (ediţia a 25-a), Magda Cârneci, Cătălin Davidescu, Tudor Octavian, Pavel Şuşară, Cristian-Robert Velescu, Ioana Vlasiu, Ruxandra Garofeanu (ediţia a 26-a, la Centenarul naşterii lui Ion Ţuculescu), George Mihăiţă, Corina Constantinescu, Ileana Lucaciu, Sanda Manu, Victor Ioan Frunză, Ludmila Patlanjoglu, Cornelia Maria Savu (ediţia a 27-a, bilanţ festCO 2010), Constantin Chiriac, Lavinia Alexe, Adrian Tibu, Ludmila Patlanjoglu, Mircea Ghiţulescu (ediţia a 28-a, bilanţ al Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu 2010), Principele Radu al României (ediţia a 29-a), Romelo Pervolovici, Mica Gherghescu, Adrian Guţă, Teodor Graur, Nicu Ilfoveanu, organizatori şi participanţi la Bienala Tinerilor Artişti de la Bucureşti (ediţia a 30-a), Livius Ciocârlie (ediţia a 31-a), David Esrig (ediţia a 32-a), Cristina Modreanu, Aura Corbeanu, Maria Morar, Bogdan Georgescu, Ludmila Patlanjoglu, Anca Eugenia Rotescu, Mihaela Michailov, David Schwartz, organizatori şi participanţi la Festivalul Naţional de Teatru 2010 (ediţia a 33-a), Norman Manea (ediţia a 34-a), Dinu Flămând (ediţia a 35-a), Florin Manolescu (ediţia a 36-a), Ciprian Ciuclea, Olivia Niţiş, Andreea Micu (staff IEEB4), Marilena Preda-Sânc, Valeriu Şchiau, Mihai Zgondoiu (expozanţi IEEB4), Magda Cârneci, Liliana Barborică (eseiste, critici de artă) (ediţia a 37-a), Ion Mureşan, Gavril Ţărmure, Luigi Bambulea (ediţia a 38-a), Petru Lucaci şi Magda Cârneci, Cătălin Davidescu, Diana Dochia, Teodor Graur, Adriana Oprea şi Aurel Vlad (despre relansarea revistei Arta) (ediţia a 39-a), Constantin Abăluţă, Constantin Stan, Florin Toma, Daniela Zeca, Cosmin Ciotloş (ediţia a 40-a), Octavian Soviany şi Sorin Gherguţ (ediţia a 41-a), Mircea Anghelescu (ediţia a 42-a), Victor Ioan Frunză, Adriana Grand, Ioana Barbu, George Costin, Alexandru Ion, Sorin Miron, Octav Ştefan (echipa spectacolului Furtuna, produs de Centrul Cultural „Nicolae Bălceascu” din Bucureşti) şi Cătălina Buzoianu, Ileana Lucaciu, Ludmila Patlanjoglu, Crenguţa Manea, Nicolae Prelipceanu, Mircea M. Ionescu, George Volceanov (ediţia a 43-a).

Spiritul rector al Cafenelei critice este şi continuă să fie acelaşi Ion Bogdan Lefter, iniţiatorul şi conducătorul revistei A(l)titudini, dovedind un spirit constructor şi o tenacitate apreciabile, cu bune rezultate în coagularea unei atmosfere propice analizelor de pe poziţiile unui liberalism flexibil şi neîngrădit.

Published in: on 20 martie 2010 at 12:43 am  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

6. Quaestio pentru MIRA MĂRINCAŞ

Dragă Mira, această prelungire a braţului tău care este camera fotografică este mai mult braţ sau mai mult ochi? Cum poate deveni fotografia acţiune, când e cercetare şi când e autocunoaştere? Ce câştigi atunci când priveşti prin aparatul de fotografiat şi ce atunci când prelucrezi pe suport material sau virtual rezultatul declicurilor?

– Ochiul vede. Îmi place să cred că aş fi ochiul, iar aparatul în sine – doar braţul care face posibilă înregistrarea, interconectate şi inseparabile. Fotografia este o acţiune, o vânătoare şi o sete de a cerceta, de a identifica, de a vedea frumosul, realul, suferinţa, lucrurile ne-la-locul-lor. Este o fuziune între realul ce ne înconjoară şi de care luăm act în mod personal, diferit, luăm atitudine şi decontextualizăm un fragment, într-o singură imagine. Adesea gândurile şi intenţiile noastre, sau ale mele ca şi fotograf, nu sunt percepute. Mesajul devine diferit în funcţie de privitor. Această independenţă a imaginii în sine, această detaşare de cel care a apăsat pe declanşator mă fascinează.

Privind prin aparatul de fotografiat câştigi o fotografie, în cazul fericit, o incursiune într-un mod de a percepe, o viziune necompensată de gânduri sau sinteze spaţiale, iar adesea renunţi să faci o fotografie din considerente morale, sau din teama şi sfiala de a invada intimitatea celuilalt, din motive diverse pe care nu ţi le asumi, din neşansă tehnică sau conjuncturală. Privind într-un aparat de fotografiat ţi se relevă mereu ceva nou. Ce se întâmplă azi se întâmplă doar azi. Este ceva unic şi irepetabil. Sunt teorii ale convergenţei în ce priveşte o generaţie, pot să existe similitudini, dar nu poţi repeta clipa ce a trecut. Încă nu s-a inventat călătoria în timp, am avea imagini în mişcare sau o singură imagine însumând o viaţă întreagă. Ar fi ciudat, dar am intrat în sfera sf-ului, ciberspaţiului şi nu a fotografiei tradiţionale, a imaginii surprinse, a instantaneului. Cercetarea cred că se face prin autocunoaştere, inevitabil identifici, raportezi, compari. Nu vorbesc despre narcisism sau egocentrism, fără –isme fotografia se rezumă la tine şi ce faci cu ce există în interiorul tău. Acel ceva numai al tău face ca imaginile să capete stil, amprentă personală, fac posibilă o atitudine.

Prelucrarea declicurilor este confirmarea instinctului, a momentului trăit în care ceva spunea că toate sunt la locul lor sau nu.

Nevoia suportului material poate este o reminiscenţă, poate este o voluptate egoistă a palpabilului. Este, contrar aşteptărilor, o consecinţă a unei palpări, în prealabil, vizuale. Virtualul ne acaparează, avem prieteni virtuali, grădini virtuale, poate de aceea în această lume schizoidă unii se mai agaţă de obiecte, de materialitatea palpabilă: să-şi confirme că nu au fost şterşi, nu au fost formataţi, că exită. Totul este doar o fabrică (absolută) de invizibil şi iluzie.

Fotografia mă determină zilnic să fiu mai realistă, să mă închid mai mult în mine ca să încerc să văd pentru alţii. Acţiunea de a fotografia, de a încadra în ramele invizibile, dar atât de constrângătoare al cadrului, este în primul rând renunţare. Renunţi la tine cu fiecare clişeu expus. Odată expusă imaginea nu-ţi mai aparţine. Renunţ zilnic la mine şi mă înfrupt cu acea voluptate al palpabilului, un timp frugal, până acea fotografie ajunge pe un perete, pe un pavaj, pe undeva.

Doctorandă la Universitatea de Artă şi Design Cluj, coordonator prof. univ. Radu Solovăstru. Expoziţii personale: 2010 – Orange Acces, Galeria ArtInterior, Cluj; 2009 – “EU.ROAD.CONFORM”, Insomnia, Cluj; “Parafraze”, Iulius Mall, Cluj; 2008 – „Banalul optim”, Galeria Barabas Miklos Ceh, octombrie, Cluj; –  „Maramureş”, expoziţie de fotografie, Neubrandenburg, Germania; 2006    – „Tăceri interioare”, Casa Matei, noiembrie, Cluj. Expoziţii de grup: 2009 –  “Art in Arboretum”, Harcourt Arboretum, Oxford, Anglia; – “Inter-Art International Exhibition”, Galeria Time, Vienna, Austria; 2008 – „Giuseppe Garibaldi… man of freedom, man of humanity…”, Muzeul istoric din Bergamo (Italy) si Uruguay; – „Eclectique – Transfer”, Galeria Helios, Timişoara, iulie; Muzeul de Artă Satu Mare, Festivalul Internaţional Poesis, august; Galeria Pod Pogor, Iaşi, februarie; Muzeul de Artă Galaţi; 2007 – „Detours, Histoires, Memoires et Strategies”, Tour de Crest, Drome, Franţa – „tendinţe actuale în fotografie”, Cetatea Buda Vár, Budapesta

CĂRŢILE MELE (20): Poveşti de umbră şi poveşti de soare

Poveşti de umbră şi poveşti de soare

parabole

Timişoara, Ed. Bastion, 2008

coperta: Amalia Lumei

Raportate la debordantele desfăşurări narativ-analitice ale prozatorului/ eseistului Ovidiu Pecican, miniaturile propuse … par un fel de discrete poeme în proză. Sunt, mai curând, meditaţiile fulgurante ale unui spirit călit prin arhivele colbuite ale istoriei, descumpănit însă de fragilitatea condiţiei umane in actu.
Delicate parabole, precedate de un motto din Ezra Pound (referitor la condiţia creatorului ajuns la mijlocul vieţii), dar care ar putea corespunde, în egală măsură, unui adagiu din Fernando Pessoa: ‘O mundo nao e verdadeiro, mas e real’ (Lumea nu e adevărată, ci e reală).

Published in: on 21 februarie 2010 at 10:56 am  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , ,

CĂRŢILE MELE (18): Dicţionarul celor mai bune cărţi de istorie românească

Dicţionarul celor mai bune cărţi de istorie românească

Ovidiu Pecican

Timişoara, Ed. Bastion, 2008

coperta: Alexandru Pecican

Dotat cu trimiteri bibliografice de mare utilitate, ordonat cronologic, dar beneficiind şi de un indice alfabetic al textelor, volumul se dovedeşte indispensabil profesorilor din învăţământul mediu şi superior, elevilor şi studentilor, tuturor amatorilor de istorie, recomandându-se ca un instrument de lucru indispensabil.

Published in: on 21 februarie 2010 at 10:17 am  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , ,

2. Quaestio pentru ANDRADA DAMIANOVSKAIA

– Dragă Andrada, ce cai verzi pe pereţi cauţi tu în fotografie? Mie mi se pare că umbli după misterul desenat între umbră şi lumină, dar asta e treaba mea. De fapt, ce e fotografia pentru tine şi ce încerci să faci în acest mediu, al imaginii obţinute cu o cameră fotografică?

– Dragă Ovidiu, după cum vezi, „caii” aceştia pe care îi (caut şi îi) găsesc, nu sunt verzi deloc. Sunt nişte „cai” din altă lume, o lume în care culoarea este înlocuită cu alburi, negruri şi griuri. Un mare pictor francez spunea că ne servim de culori, dar pictăm cu sufletul. Pot să afirm că acest lucru este perfect valabil şi în cazul fotografiei (pictura cu lumină), şi chiar în cazul fotografiei alb – negru. Chiar dacă în teorie acestea sunt numite nonculori, pentru mine sunt cu adevărat nişte culori, prin ele reuşesc să exprim ceea ce nu aş reuşi prin alte mijloace.

Ai intuit foarte bine, caut misterul, de fapt caut să-l construiesc şi să-l redau, iar acest lucru nu cred că aş putea să-l realizez la fel de eficient în culori. Acum gândindu-mă, îmi dau seama de un lucru foarte ciudat, pe care nu mi-l explic. Când las aparatul de fotografiat deoparte şi trec la metode mai clasice de expresie o fac într-un sens total diferit, pictez în culori vii, strălucitoare.

Înainte să apuc să pun mâna pe un aparat fotografic, am descoperit „fotografia imaginară”, aşa o numeam eu. Atunci făceam mai mult fotografii color. Pe drumul de la şcoală spre casă, îmi plăcea să „caut” fotografii, mai ales abstracte… un gard vechi de lemn văzut pe fundalul colorat şi ţipător al unei case, sau un balcon cu o formă bizară, văzut de jos în sus, delimitat pe cer alături de ritmurile cablurilor de electricitate.

Şi atunci, ca şi acum, preferam să îmi construiesc eu imaginea, nu aşteptam un anumit moment decisiv. Cred că de aici a început totul.

Apoi am primit cadou o „săpunieră” pe film foarte simpatică, aşa că m-am lăsat de fotografiile imaginare şi am trecut la cele concrete, chiar foarte concrete, dacă mă gândesc la fotografia digitală de azi (de fapt era şi atunci, dar era inaccesibilă pentru mine şi cred că nici nu ştiam că există).

A urmat o lungă perioadă în care mă căutam pe mine ca fotograf. Mi-am dat seama că nimic din ceea ce face un fotograf obişnuit care surprinde realitatea (obiectuală) nu-mi dă satisfacţie şi nu-mi împlineşte năzuinţele de creator (surprinderea unui peisaj, a unei clădiri sau unui eveniment). Căutam o anumită atmosferă pe care o găseam în jurul meu destul de rar, aşa că încet încet am început să mi-o creez eu.

Cred că ar trebui inventată o denumire mai precisă fotografului poet, fotografului care pe lângă că surprinde „o realitate”, realitatea suftetului său, încarnează o emoţie personală, asemenea unui pictor sau unui poet. Fotograful poet născoceşte ceva din nimic. Sigur, un fotograf poet mai poate fi asemănat cu un regizor, care cu ajutorul luminii, decorului, personajelor, îşi pune „în scenă” piesa sufletului său, cu diferenţa că aceasta va rămane întipărită palpabil şi va putea fi revăzută la nesfârşit de oricine (vrea fotograful).

Fotografiile mele sunt un fel de alegorii, ele redau frânturi de idei şi cugetări inexprimabile, care nu s-ar putea concretiza în altă manieră, şi chiar mai mult de atât, ele dezvăluie sentimente şi impresii intime, ca în orice altă creaţie artistică. De aceea îmi este şi foarte greu să vorbesc despre ele (nu le pot da nici măcar titluri), dacă aş putea să mă exprim mai bine în scris, aş face-o cu siguranţă şi m-aş lăsa de fotografiat. Aşa că, dragă Ovidiu, sa lăsăm fotografiile să spună ce m-aş chinui eu să fac acum în scris şi n-aş reuşi.

Născută în Arad, în 1986, Andrada Damian – pseudonim artistic: Damianovskaia – este absolventă a Liceului de Artă Sabin Drăgoi, secţiadesign grafic, Arad, licenţiată în design grafic la Facultatea de Artă, Universitatea de Vest Timişoara.

Membră a Photo Clubului Iris din cadrul Casei de Cultură a Studenţilor Timişoara. Expoziţii de grup şi personale în Arad, Timişoara, Cluj-Napoca, Sibiu, Aiud, Ungaria şi alte locuri pe care nu şi le aminteşte.

Published in: on 13 februarie 2010 at 12:52 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , ,