Alfred IRTA: TILT (25)

Nici în prezent nu avea un răspuns la aceste dileme. Și, deși studiase pe rând un pic de sociologie, apoi, intens, vreme de ani și ani, cu tot cu specializarea aferentă, medicina, și încă, pe cont propriu, psihologie și psihiatrie cu toptanul, Mob nu găsise suficiente argumente nici de o parte, nici de alta, nici ici, nici colo.

Oamenii învață, în general, din motive diverse, se știe: unii vor recunoaștere și diplome, alții dintr-o sete dezinteresată de cunoaștere, din dorința de autoperfecționare, datorită stimulării lor cu bani și cu burse, pentru că li s-au promis poziții importante în societate… Dar Mob studiase mereu pentru că făcea parte din acea mică categorie de inși care vor să afle neapărat ce li se întâmplă, ce e cu ei, încotro se îndreaptă și de ce sunt așa cum sunt. Pentru el era vital să recupereze cu mintea ceea ce simțurile și sufletul îi transmiteau că ar fi o dereglare majoră – alcătuită dintr-o serie de dereglări minore, poate, dar sâcâitoare -, după hachițele căreia trebuia să își organizeze viața clipă de clipă.

Până să ajungă să aibă, ca atâta lume, preocupări așa-zicând neutre, de cunoaștere pură și dezinteresată, de exprimare de sine artistică sau sportivă din pura plăcere de a face ceva, el trebuia să rostogolească din greu un bolovan pe care îl purta pretutindeni cu sine, asupra lui; un pietroi strivitor, incomensurabil, când mai mic, când mai mare, însă mereu peste puterile lui, dându-l cu capul de toate suprafețele grunjoase și aspre întâlnite în cale, parcă.

Viața lui însemna, datorită acestor poveri uriașe, mai mult decât pentru alții un spital, un lagăr, o mizerie perpetuă și incredibil de inventivă, o alterare veșnică a condiției lui de aspirant la propria demnitate, egală cu a celorlalți. Și asta cu atât ami mult cu cât în exterior, lucrurile „mergeau bine”; făcuse, adică o școală cu regim normal de învățătură, și nu una „specială”, urmase o facultate, fără a avea dificultăți majore de trecut în studiul materiilor, obținuse o diplomă universitară (pe vremea aceea asemenea document mai însemna încă o valoare recompensabilă social prin poziție și respectabilitate, dar în primul rând printr-o slujbă).

Published in: on 12 iunie 2012 at 10:58 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , , ,

Alfred IRTA: Tilt (23)

De fiecare dată când venea la el fericirea, Mob o vizualiza cu maximă concretețe ca pe o umbrelă circulară din crengi și din frunze, cu neprețuitele cireșe ca niște rubine cărnoase și delicioase printre ele, promisiunea unui transfer de frumusețe, energie și prospețime dinspre copac înspre sine. În clipele grele – cele mai grele: cele ce păreau fără ieșire, un soi de tunel tot mai îngust în care, după o vreme, totul se îngusta în așa măsură, încât îți prindeai capul ca într-un clește în tubul pe care ajungeai să îl locuiești, împietrind, ca o larvă uitată – privirea interioară isca dintr-o dată, oriunde s-ar fi aflat, un copac ce se împlinea văzând cu ochii, într-o secundă. Era ca vrejul de fasole al lui Jack, era ca în desenele animate Pixar, unde creionul nu mai lăsa contururi împrejurul personajelor, ci totul părea real, numai culorile erau mai frumoase, mai vii și mai strălucitoare. Cireșul creștea pe loc, cu vigoare, înălțându-se până în cerul intelectului lui, acolo unde imaginația nu îi mai vedea spontan vârful, ci numai de la a doua sau a treia încercare, când ochiul care îl locuia urca într-o nacelă nevăzută până deasupra ultimelor frunze tremurânde în soare… Era falnic și rotund. Era mult mai mare decât se pot vedea, în general, cireșii pe care îi poți atinge cu mâna. Cireșul lui creștea pe un sol minunat și abstract, însă provenea din semințe cu adevărat fermecate, căci ele erau cel mai adeseori disponibile și nu dădeau greș; câte un copac pentru fiecare evadare în fericire și pentru orice producere de hormoni în care intensitatea poftei de viață putea exploda.

Era o bucurie nevinovată? Un paliativ? Refugiul în ficțiune sau realitatea necondiționată, singura care conta? Complicitatea lui Mob cu cireșele se traducea, în viața cotidiană, în perindări pe la tarabele din piețe în perioada de maximă recoltare a acestor fructe. Îi plăceau revărsările pe ziare ale fructelor aglomerate piramidal și frânate din cădere de codițele verzi, adevărate ancore… Nu îl deranja că pomii din care proveneau rămăseseră în livadă, așteptând rodul următor… Văzând cireșele, realitatea pomului din interiorul lui i se impunea, devenea aproape tangibilă.

(va urma)

Published in: on 10 iunie 2012 at 12:18 am  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , , ,

Alfred IRTA: TILT (22)

Pe măsură ce se apropia, oarecum intimidat de prezența tot mai acută a pomilor fructiferi ce se înălțau mai sus decât ar fi bănuit, văzându-i de la o anume distanță, se simțea tot mai straniu. Mai ales odată împins de mâna și de îndemnurile amicului care îl adusese acolo în umbra foșnitoare a coroanelor lor simțise o furnicătură din creștet până în tălpi. Era musafir într-o companie selectă, acele trunchiuri și acele legănări îi dădeau subit și fără ezitare certitudinea că stătea în fața unor ființe vii, a unor mândri înțelepți care îl întâmpinau cu fală, dar și binevoitori, strecurându-și printre mișcătoarele frunzișuri clătinate de o boare cordială câte o rază de soare care îl orbea, evidențiindu-le, în acest fel, puterea.

Celălalt omuleț era acasă și se purta ca atare. Pentru el pomii spuneau cu totul altceva. Se și apucase, de altfel, să rupă cleiul chihlimbariu de pe una dintre tulpini, vârându-l în gură și îmbiindu-l și pe el să îl guste, dând cu vârful pantofului, de mai multe ori, într-o mică scorbură de la baza altuia dintre copaci, făcând gesturi dezinvolte, tolerate de siluetele vegetale cu eleganță, de parcă nici n-ar fi fost.

Abia pe urmă se agățase cu ambele mâine de o creangă, săltându-și fundul deasupra ei, înălțându-se și căutând sprijin pentru a urca mai sus, și chemându-l de acolo, îmbiindu-l să facă același lucru cu oricare dintre pomii grădinii lor…

Micul Mob se apropiase cu precauție, la început pretextase că nici nu vrea cireșe, se gândea că va scăpa cu atât, poate, dar băiatul-gazdă amenința că va veni jos după el. Avea o înțelegere milităroasă a ospitalității… Mângâiase coaja cireșului înalt, apoi se sprijinise preventiv de el, până simțise cu antenele lui nelocalizabile că acolo era un ecou, și nu o respingere… Nici nu mai știa cum își făcuse vânt printre crengile de la baza coroanei, unde pomul e viguros și își ia avântul de a crește mai departe, de a-și desfășura coama și coarnele de cerb Alfa, stăpân al turmei…

Era dintr-o dată în bila de boare, de frunză și de bobițe roșii, podoabe râvnite și ciudate prin contrastul făcut cu cenușiul relativ al cojii lemnului, ca și cu verdele dezlănțuit în soare, răcoros și cald, totodată, al frunzișului. Era într-o sferă care se învârtea cu el stând pe loc, care nu îi provoca nici un vertij, decât sentimentul unei îmbrățișări protective și generoase… Era păzit bine acolo și, cumva, acolo rămăsese pentru totdeauna chiar dacă, urcând în fiecare an în coama câte unui cireș, primăvara, era mereu ceva proaspăt și înălțător, senzația copleșitoare a binelui momentan.

(va urma)

Published in: on 7 iunie 2012 at 11:56 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , , ,

Alfred IRTA: TILT (21)

Dar fericirea? Fericirea exista? Oricât ar părea de neașteptat, fericirea, pentru Mob, însemna ceva foarte precis și concret; ceva palpabil. Fericirea era la sfârșitul lui mai și începutul lui iunie, curând după exploziile vegetale. Era o epocă a anului când florile și trena lor odorifică se îndepărtau, lăsând verdele să pleznească în copaci, pe pământ, pretutindeni unde zeița Flora – de prezența căreia era plină poezia latină clasică – se lăsa întrezărită și adulmecată. Atunci era vremea primelor roade din copaci ale primăverii și, mai cu seamă, epoca cireșelor. Mob nu avea, în principiu, de ce să dezvolte o sensibilitate specială pentru livezi, erau unul dintre cetățenii pământeni care nu crescuse într-o ambianță rustică, nu regreta talăngile vacilor, senzația otăvii sau tânguirea unei mici turle de biserică dintre două coame de deal. Dar poate că tocmai din acest motiv pentru el fericirea deplină se concentrase într-o imagine din copilărie pe care, atunci când era posibil, o retrăia la modul cel mai propriu, nu doar cu ochii – mereu vigilenți – ai minții.

Era într-o vizită, două case mai în amonte de cea în care locuia, avea vreo zece ani pe atunci, și copilul pe care îl vizita, un zvăpăiat autentic, îl chemase, mai mult îl împinsese dincolo de prima curte, străjuită de un frăgar și de un oțetar. Trasersaseră o poartă improvizată rudimentar din lemne încrucișate peste o rețea de sârmă împletită, bătută grosolan, cu cuie mari, poate cu partea opusă tăișului a unei securi, pe cadrul de lemn ce aproxima fără îndemânare un patrulater, iar acolo găsise un pământ cu răsaduri de tot felul. Se strecuraseră pe o potecă îngustă către fundul acestei curți secunde, unde mai mulți pomi înveseleau atmosfera cu frunzișul lor crud și însorit. Observase încă de departe, înainte de orice, un cireș. Era și mai mare decât ceilalți, iar punctele roșii și lucioase ce se ițeau dintre ramuri, crengi și, mai ales, frunze, îl fascinaseră de parcă o baghetă fermecată lipise acolo, din loc în loc, pretutindeni în întinderea coroanei, nasturi de pe o livrea de lacheu pudrat de la curtea unui nobil cu tricorn de odinioară…

(va urma)

Published in: on 7 iunie 2012 at 11:26 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , ,

Alfred IRTA: TILT (19)

S-a deschis o poartă, un culoar de aer, un flux greu identificabil, dar prezent, între Mob și copilul de la masa terasei-bar unde se servesc tot felul de lucruri menite să astâmpere setea. Așa stau lucrurile și așa sunt înfățișate aici.

Mob nu a aflat încă. Mintea lui este absorbită în chiar acest moment într-un soi de Maelström în care bătăliile s-au întețit cu imaginile care vin să îl locuiască. Unele se mulțumesc să îl traverseze, altele pleacă și vin, într-o bizară transhumanță căreia nimeni nu îi poate preciza ritualurile, iar altele trecu cu atâta viteză, încât un seismograf ar înregistra asta ca o zguduire scurtă, dar fermă.

Mob și-a prins încheietura stângă la spate cu palma dreaptă, dar nu e conștient de gestul acesta mecanic de oprire a oricărui elan impulsiv tocmai pentru că, în mintea lui realitatea a devenit, din nou, uriașă și zvâcnitoare. Pentru el rămâne inexplicabil, în ciuda atâtor discuții cu psihologii și preoții, de-a lungul anilor, de unde urcă forța aceasta uriașă în el. E o forță cabrată mereu, gata să învârtă în marele cazan unde fierb sau fermentează marile și micile scenarii prin care se descifrează lumea și care, până la urmă, nu se rezumă să modeleze interiorul, ci, prin gesturi și atitudini diverse, ajunge să configureze și fragmentele fără continuitate ale vieții oricui.

Există, își spunea Mob, două continuități: cea pe care o instituie rațiunea, proiectând în avans acțiuni și ordonând altele, păstrate în memorie; și cele pe care le asigură animalicul și instinctualul din noi, aducându-ne la reacții similare – un repertoriu destul de simplist – în cele mai felurite situații. Rămânem, își mai spunea, precum sugarii care am fost, la orice vârstă: și dacă ne doare ceva, și dacă ne e foame, și dacă vrem la pieptul mamei, și dacă avem colici, reacționăm la fel: izbucnim în plâns…

Între aceste două certitudini însă se scurgea, clipă de clipă, ca între două maluri amenințate cu inundarea de neoprit, aluviunile, fluxurile, imaginile și desagii de sentimente purtați de acestea în spate, fiind la dispoziția lor fără putință, aproape, de scăpare.

(va urma)

Published in: on 4 iunie 2012 at 9:33 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , , ,

Alfred IRTA: TILT (18)

Ce se spune aici se verifică în chiar aceste pagini. Privirea celui care scrie decupează, capricioasă ori vigilentă, cum o fi, două singurătăți de facturi diferite. Una e a lui Mob, plimbărețul care dă ture câțiva pași mai încolo, alta, este clar, a băiatului de la masa apropiată, așteptând în fața unui pahar cu răcoritoare sosit pe neașteptate.

Nimic nu s-a petrecut, în fapt, pe bulevardul Eroilor, în intervalul de câteva secunde pe care narațiunea îl dilată, alergând în toate părțile. A trecut pe deasupra Clujului o cursă aeriană, împrăștiind sub formă de pulbere fină o ploaie de kerosen, e adevărat. Ea se va depune în oasele locuitorilor pe nesimțite, unii vor trece peste asta, alții nu, căci sunt și alte toxine care îi cutreieră și se adună undeva, dar deocamdată locuitorii lucizi ai orașului constată cu satisfacție doar că aeroportul internațional de aici nu stă degeaba, ci este o poartă spre lume.

Există însă și alte porți, mai puțin poluante și poate mult mai puțin frecventate. Dar asta nu poate fi o problemă pentru nimeni. Este ca și cum s-ar reproșa capitalelor lumii occidentale că au câte unul sau chiar mai multe arcuri de triumf pe sub care, se secole, nu mai trece nimeni. Faptul că pașii ostașilor, sandalele sau bocancii acestora, au încetat să traverseze pe sub boltirea aceea simbolică nu este, în nici un caz, dovada că porțile pe care le reprezintă și-au pierdut orice rol și că nu mai folosesc la nimic. Să fie așa, în epoca cinică și pragmatică în care mulți dintre noi trăiesc, construcțiile respective ar cădea, fără drept de apel, una câte una, pradă edililor întreprinzători, gata să procure noi spații intra-urbane cetățenilor veșnic nemulțumiți de aglomerația pe care o adoră. Cu toate că zilnic sunt suprimate diverse clădiri și chiar spații verzi, nimeni nu se atinge de nodulii sacri pe care îi reprezintă arcurile de triumf. Destul de ciudat, nu?

Chiar dacă ar fi așa, un lucru este evident: există porți și porți, după cum există funcționalități și funcționalități.

(va urma)

Published in: on 3 iunie 2012 at 11:49 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , , ,

Alfred IRTA: TILT (17)

 Așa cum stătea cuminte la masă, arborând o figură bine reliefată, cu „bujori” în obrăjori și cu buzele frumos arcuite înafară, peste bărbia voluntară, dar rotundă, cu năsucul lui o idee turtit și ochii deschiși la culoare – să fi fost albaștri? verzi? căprui cu luminițe? greu de spus, fiindcă soarele bătea cu putere și nu era deloc la îndemână să distingi exact nuanțele în lumina străzii -, băiatul părea bag îmbufnat, deși era atent la „clipă”. Asta vrea să însemne că nu urmărea cu privirea cutare sau cutare detaliu din dinamica de alături, nu își întorcea capul după glasurile sonore și vesele cât trebuia ale ospătarelor, nici după hohoteala celor trei liceeni de la a treia masă… Nu se lăsa sedus nici de înjurăturile cordiale, deschise și răgușite ale prietenilor berii locale, care își ciocneau zgomotos paharele înalte, cu „guler”, la câțiva pași în dreapta chiulăilor de la activitățile liceului… Nici nu se încerca în arta de a reține numere de mașină sau de a vedea al câtelea șofer din șir e femeie. O secundă păru cu adevărat interesat de ceva în clipa când un clopot mai îndepărtat, poate cel de la biserica Sfântul Petru, poate de la vreo altă biserică din aceeași parte a orașului, își trimise ecoul vibrant peste hărmălaia relativă din centru… Dar, altminteri, s-ar fi zis că nimic ca atare nu îl capta, cât ambianța de ansamblu, contextul, totalitatea momentului, dacă se poate spune așa…

Ar fi putut părea ciudat, dar nu era cine să privească în direcția respectivă, la masa lui. Oricât ar suna de straniu, oamenii văd în fiecare moment mai cu seamă ceea ce așteaptă să vadă, nu ceea ce văd toți ceilalți. Fiindcă văzul este, cu adevărat, o chestiune individuală. Nu e mai puțin adevărat însă că văzul care nu este colectiv, nu poate fi omologat ca văz. Adevărul se năștea însă în fiecare clipă la intersecția dintre aceste două tendințe atestabile istoric și demonstrate științific ca valide, dar asta nu supăra pe nimeni. La urma urmei, e treaba fiecăruia să vadă ce vrea sau poate vedea…

(va urma)

Published in: on 3 iunie 2012 at 9:57 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , , ,

Alfred IRTA: TILT (15)

Nu departe de perimetrul banalelor evoluții ale lui Mob, în zona plină de umbreluțe colorate cu mărci de bere și de sucuri ascunzând mai multe rânduri de mese și scaune, imediat după un chioșc plin de ziare și reviste colorate, strecurate în pungi cu cadouri ori expuse în vânt, cu paginile deschise la cele mai atractive fotografii și articole, două fete alergau să ia comenzile trecătorilor așezați pentru o cafea sau o limonadă, cu ochii la spectacolul străzii… Firește, domnișoarele cu pricina erau angajatele cafenelei pe care, să fi vrut să o frecventeze, clientela aflată în acel moment pe terasă nu ar fi încăput nici pe un sfert, într-atâta era de mică. Din acest punct de vedere, lucrurile stăteau la fel de interesant ca și cu imperiul colonial al Belgiei, unde coloniile depășeau cu mult teritoriul metropolei. Dar asta, firește, nu a împiedicat cu nimic înstăpânirea și punerea la treabă, în bune și profitabile condiții, a coloniilor…

Nu erau ocupate toate mesele, dar nici nu s-ar fi putut spune că terasa întinsă pe un perimetru de câteva zeci de metri lungime în josul pietonalei, la destul de mică distanță de „dansul ritualic” al lui Mob, era deșartă. Nici vorbă, după cum nici tocmai plină nu era. Ca un făcut, lumea se trăsese mai cu seamă la mesele din marginea care se afla în direcția Operei, a Teatrului Național, mă rog… Mai era câte o masă pleoștită sub umbrela protectoare și populată de câte o prezență sau două și în direcția cealaltă, către monumentul-ghilotină, al Memorandiștilor, dar în mod clar centrul de greutate al dinamicii le trimitea pe cele două ospătărițe joviale și rutiniere mai ales către colțul opus, obligându-le să parcurgă de fiecare dată când interceptau câte un semn, în partea opusă.

La una dintre mesele respective își făcu apariția pe neașteptate un copil de vreo zece sau unsprezece ani, cu capul ca o bilă prevăzută cu ochișori negri intenși, breton și un năsuc un pic turtit, hazliu. Câteva minute după ce el se așezase pe scaun, în față îi apăru, ca din senin, un pahar înalt cu pai, înăuntrul căruia se zbăteau firișoare de lămâie încă înturbinate concentric în jurul unei lingurițe.

(va urma)

Published in: on 2 iunie 2012 at 8:52 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , , ,

Alfred IRTA: TILT (13)

Între timp, însă, clipele se scurgeau, se prelingeau din ceasurile leneşe, cu limbile pleoştite, ale lui Dali, închipuite, probabil, tocmai pentru asemenea situaţii în care, cum se spune cu un gust care datorează mult picturii unui naiv faimos, Rousseau Vameşul, afară e vopsit gardul, iar înăuntru – leopardul… Căci în vreme ce furnicarul îşi vedea de păşitul pe caldarâm, iar Mob părea, dintr-un punct de vedere exterior, că păşeşte într-un pătrat circular sau într-un cerc înscxris într-un patrulater cu laturi mai mult sau mai puţin egale, ceasornicele interioare ale domnului Mihai Orlando Beran alergau cu o viteză ameţitoare.

Este, fără îndoială, o ciudăţenie această dualitate a timpului fizic, măsurabil, şi a celui subiectiv, dificil de estimat după un etalon propriu (poate doar electrocardiogramele şi tensiometrele ar putea suprinde nişte urme ale lui, dar, oricum, procedura ar rămâne mărturisitoare mai curând pentru „umbra” timpului interior). Totuşi, ea nu este singura legată de plasarea bietului om – oricare ar fi el – la răscrucea fluxurilor temporale. Fiindcă, nu doar că tempo-ul evenimentelor subiective, ferite de privirea celorlalţi, este fluctuant, capricios, sălbatic, chiar, dar, mai mult decât atât, el este şi circular sau stagnant, băltitor sau indecis, ezitant.

Probabil că asta este una dintre marile libertăţi ale omului, pe care de obicei o trece cu vedere sau o percepe de-a dreptul greşit: curgerea meandratică, abracadabrantă, şerpuitoare, imprevizibilă, a timpului inimii. (Fireşte, nu a inimii în sens precis şi anatomic; mai degrabă a inimii şi a creierului, împreună sau separat oarecum, căci se ştie prea bine că în ceea ce ar trebui să fie marşul lor oarecum în acord, la unison, cot la cot, când inima, când creierul o iau, în competiţie, una împotriva celuilalt, sau invers…)

Dacă am fi cu adevărat liberi în noi înşine, şi dacă am fi antrenaţi în a proceda astfel, se prea poate ca măcar unii dintre noi, oamenii, să ne oprim din când în când la marginea amazonului interior pentru a-i contempla curgerea, căci timpul acesta ofidian, asemeni şarpelui care se mai ridică, la răstimpuri, pe coadă, scrutând zările, ne-ar permite să privim, pe o rază anume, a „vizibilităţii care nu vede”, chipul în care ritmurile noastre nevăzute, dar adevărate pe cât de adevăraţi suntem şi noi, îşi ţin respiraţia sau aleargă, fac bucle şi se întorc, ori înaintează maiestuos şi rectiliniu.

(va urma)

Published in: on 26 mai 2012 at 12:16 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , ,

Alfred IRTA: TILT (12)

Mob însemna, așadar, pentru unul Mihai, pentru altul Orlando, iar pentru al treilea Beran, numele lui întreg putând fi reconstituit, astfel, de către oricine. Adevărul adevărat este însă că pe nimeni nu interesa în acel moment fizionomia întreagă a acestui nume, fiecare mulțumindu-se cu un cap, un picior sau un tors de statuie, exact conform dialecticii care a împins lumea modernă să adore fragmente de statui grecești și romane aproape mai mult – și în mod autonom – decât întregurile lor reconstituibile. Domnul Mihai Orlando Beran din actele oficiale era însă pentru cunoscuții lui, mai apropiați sau mai îndepărtați, pe scurt și cu maximă simplitate, Mob. De ce așa și nu invers, de ce nu Bom, era o poveste pe care câțiva, puțini, nu o ignorau, dar majoritatea nu se gândea la ea. Dacă l-ar fi masionat bombele sau bombardamentele, Mob ar fi putut fi, eventual, strigat Bom. Dar inițialele lui se întâlneau mai curând cu bucuria deținerii unui telefon mobil. Nu e vorba, se mai credea că Mob are de a face cu mobilitatea, frenezia greu de stăpânit, incapacitatea de oprire într-un loc, pentru mai mult timp (cel puțin în spațiul public) a acestui om. Dar cunoscătorii de engleză preferau să vadă în asta însemnul – stigmatul? – mulțimii. Și într-un fel, până și aceștia aveau dreptate. Nu se află Mob, chiar în acest moment, în mulțimea, nu foarte densă, dar nici rarefiată, care brăzdează în toate părțile, bulevardul Eroilor?

(Licența nu îmi aparține mie, ci municipalității: o curiozitate a Clujului este că una dintre străzile centrale cele mai scurte – și nu foarte late – a fost proclamată, din nevoi de reprezentare, pesemne, drept… bulevard, fiind, cine știe, cel mai scurt bulevard din geografia urbană a țării… Un record demn de înregistrat în Guiness Book, dar la care nimeni nu se gândește ca la ceva premiabil.)

Scurt sau lung, pe moment bulevardul numit al Eroilor îl avea în mijloc, ca pe un punct dinamic, dar oarecum stabil, totuși, pe numitul Mob, prins într-o mecanică a umbletului lui ezitant, fără preocupări de coreografie geometrică, dar mișcându-se într-o cvadratură a cercului pe care numai cineva dotat cu un binoclu și urcat într-o turlă ar fi putut-o intui…

(va urma)

Published in: on 23 mai 2012 at 9:05 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , , ,