Recunosc, am o slăbiciune față de albastru, mai cu seamă când îl asociez arhitecturii tradiționale românești. Odinioară, la noi în Ardeal, el avea conotații politice. Dominatorii din vremea principatului și, mai apoi cei din timpul imperiului bicefal, țineau ca românii să își „semneze” exterioarele caselor cu un soi de albastru. Unii îi spuneau vânăt, alții îl numeau mneriu, dar suprafețele de zid sau lipitura de pământ ce ținea pereții caselor acoperite cu stuf ori șindrilă își spuneau de la distanță povestea etnică până și pentru cel care nu avea habar despre cei care proiectaseră, înălțându-le cu propriile lor mâini, căsuțele înguste, cu acoperișuri abrupte – să nu țină ploaia – și cu tindă sau cerdac de lemn…
Este, cum s-ar zice, în povestea albastrului „meu”, o parte de istorie și o parte de tradiție. Dar ambele vin abia după senzația dintâi: descifrarea uimită a privitorului în cheie afectivă. După cum bine spunea tânărul Pleșu în poate unica lui carte memorabilă, peisajul deschide calea spre interioritate, mediind o întâlnire între ochiul celui care a pictat și vederea celui care privește. Iată niște posibile drumuri, trasee „peste haturi”, ce devin, sub penelul energic și sensibil, ardent, al artistei care este Cristina Țurlea, pete neconcesive de culoare ce transgresează uimirea imediată a complementarităților cromatice savante abia de la trei pași mai încolo, ducând spre zări obscure, însă imperative. E o frumusețe greu de explicat, însă al cărei impact se dovedește instantaneu, solicitând și creierul, și inima, și celelalte viscere…
Pe fereastra interioară a artistei norii pe care îi reflectă lacurile nu trec degeaba, așa cum ne traversează, nouă, celorlalți, clipa efemeră pe care am uitat să o locuim. Bucuria momentanului, a clipei spontan cristalizate în peisaje paradisiace, care păstrează parcă forme cunoscute din imediat, dar și din filosofia culturii noastre, se alcătuiește fără ezitări din siluetele ghicite ale unor copaci ordonați într-un pâlc, din unduirea coapsei pământului și din apele pe care cine poate le deslușește în ritmurile unei respirații intense. Există parcă, în pictura Cristinei Țurlea, ceva nipon, deși prin conținuturile ei – și vaporoase, și viguroase – ea se recomandă într-o măsură mai mare decât s-ar crede, ca fiind foarte de acasă. Este un fel de a spune că, pornind de la concretețea unor forme familiare, printr-un exercițiu de meditație și de decantare interioară, ca și printr-un travaliu concentrat în efortul lui de a se desprinde de contingent și a reflecta numai cristalizărila unei interiorități zvelte, se poate ajunge la esențial în maniere ce frizează universalul.
Ritmurile esențiale se lasă descoperite ca de la sine. Ici înserarea, colo o dimineață glorioasă în anonimatul ei, în care norii bucolici anihilează praful ridicat de pe vreun drumeag – ori poate soarele îl umple, pur și simplu, de lumină -, momentele unei zile, ale oricărei sau fiecărei zile, te regăsesc socțându-te de sub imperiul ritmării existenței prin orologii mecanice și azvârlindu-te iar către un natural care nu păstrează, totuși, nimic din elementarul nespiritualizat al instinctivității și animalicului, ci trimite mai degrabă către o redescoperire naivă, perplexantă și reconfortantă a simplității vieții.
Nici spațiile plecărilor nu scapă observației artistei, atât de predispusă să întrezărească trasee, chemări energetice către departe ca și către aproape, deschideri și perspective… Trase la debarcader, bărcile nu mai impun atât prin adăstarea lor orizontală, ci prin verticalitatea ofensivă a catargelor, care traduce o aspirație către ascensiune, o presimțire a altui fel de înaintări pe apele albastre ale mărilor potențiale. Dincolo de ce se vede, descoperi uimit latențele odiseicului ce face, în arhetipal, din homo europaeus, o ipostază recurentă în care ne instalăm, purtați de opțiuni foarte personale ori, dimpotrivă, prin legea unei transmisibilități genetic-metafizice, de destin.
Nu e de mirare că, în asemenea elanuri discrete, developate în retorte de alchimist și protejate de indiscreții prin caracterul net, tranșant și lipsit de ezitări al tușei pictoriței, te vei afla, într-un final de călătorie sublimată, în drum spre capătul lumii. Va fi fiind pământul rotund și se vor fi învârtind planetele în jurul soarelui, dar asta nu înseamnă cu niciun chip că lumea noastră nu s-ar termina și începe undeva. Că este vorba de „punctele” încărcate de spiritualitate ale lui Alfa și Omega, sau că vorbim de hăuri joase, de Hades, și altitudini purificate de zăpezile intangibile ale vreunei Himalaye rămâne mai puțin important decât să constați, odată cu Cristina Țurlea, existența traseelor, a drumurilor necesare, jalonând aventura unei interiorități și strădania ieșirii la suprafața decantărilor de sine, prin alb, verde și, mai cu seamă, albastră, într-o zonă a purității pe care și filosofia timpurilor moderne, în unele ipostaze fericite ale ei, o căuta pe culmi cețoase de Alpi sau Carpați.
Cristina Gabriela Țurlea este licențiată în arhitectură și urbanism la Universitatea „Ion Mincu” (1990) și în drept administrativ (2003) la Universitatea Creștină „Dimitrie Cantemir”. A urmat cursuri de specializare la București și Rotterdam. Din 1990 a lucrat ca arhitect în cadrul mai multor firme, iar din 2005, în cadrul Băncii Naționale a României. Este doctor în arhitectură și a publicat volumele „Arhitectura și spațiile publice” și „Cronica restaurării Palatului vechi al B.N.R.”, ambele la Editura Cadmos.
Picturile sunt reproduse dintr-un mic album de prezentare în care sunt însoțite de câte un vers din mari poeți români. Sunt lucrări în general de dimensiuni mici sau medii ce reușesc să surprindă un moment al zilei, o anume lumină în care culorile prind viață și palpită. Lumina pare a fi esențială în aceste picturi.
Reproduceri obținute prin intermediul scriitorului Stelian Țurlea și prin bunăvoința autoarei.
Ovidiu PECICAN 
Ovidiupecican's Blog 
