ÎN CONTRA DIRECȚIEI DE ASTĂZI ÎN FILOSOFIA ROMÂNEASCĂ. XX: STÂLPII BRUCANIENI AI NOII ROMÂNII

6. Apelul către clasele de mijloc frustrate are loc, în cazul fascismului, destul de sonor. Când însă asumarea unei asemenea poziționări nu este distinctă, fiind formulată cu voce tare, acest apel se produce într-o manieră mai degrabă insidioasă. „Frustrarea individuală sau socială” care subîntinde se exprimă, astfel, uneori țintit, direct, alte ori „oblic”. Se pot profera deci multe împotriva dictaturii proletariatului, a comunismului și a extremismului de stânga, dar se cuvine distins între tirurile sosite din banca orientărilor de tip social-democrat, democrat-creștin sau liberal, și între mitraliile cu alonjă fascistoidă, exprimând opțiuni de factura celor de dreaptă radicală. Cum suntem, astăzi, în România, la puține decenii după o succesiune de dictaturi de stânga – cele mai recente, fiindcă, altminteri, lor le-au precedat altele, opune, venind dinspre extrema dreaptă -, discursul dominant este anticomunist. Numai că, repet, nu toți anticomuniștii vorbesc în numele democrației.

Același fenomen se poate petrece și în direcția inversă. Nu lipsesc discursurile în care comuniștii, foști sau prezenți, își exprimă radicala dezaprobare față de fascism, socotind ca atâta îi absolvă automat de propriile opțiuni totalitare. Formula a ajuns aproape un clișeu, dar este departe de a avea efectele scontate. Ea nu poate șterge deosebirea între poziționările antifasciste venite dinspre adepții democrației și cele proferate de extremiști.

În contextul prezentei treceri în revistă, însă, interesant este dacă în România actuală avem vreun recurs la clasele de mijloc de natură să mobilizeze în jurul unei posibile reconstrucții de extremă dreaptă. Ar fi, deci, de văzut ce anume a însemnat, după 1989, la noi „clasă de mijloc”, dacă au existat manifeste care să se refere la aceasta și în ce sens s-a făcut apelul, de pe ce poziții.

Voi trece pe lângă fornăielile patriotard-intolerante ale extremei drepte politice (PRM, anterior și PUNR), nu fără a aminti că în preziua înregistrării lor ca partide, purtătorii acestor tendințe au fost oameni de cultură (Radu Ciontea, C. Vadim Tudor ș.a.) și societăți cu pretenții culturale („Vatra Românească”) sau publicații așa-zicând de cultură (România Mare, Europa etc.). Ele au caracterizat mai ales primul deceniu postcomunist, iar posteritatea elanurilor de până în anul 2000 s-a dovedit drastică pentru cele mai multe dintre ele. După 2000, purtătorii de voce ai acestor direcții s-au recrutat mai ales dintre jurnaliști (frații Roncea, grupul din jurul revistei Rost condus de Claudiu Târziu și Răzvan Codrescu) și discursurile au luat mai ales o turnură culturală.

În acest nou trend se încadrează și tentativa unei drepte culturale socotite mult timp ca militantă pentru democrație și liberalism în viața publică, alcătuită și impulsionată de oameni cu un aparent prestigiu democrat.

În 1996, Silviu Brucan, stalinist dejist convertit – din aversiune față de soții Ceaușescu și din, probabil, inteligență pragmatică – la reformism în ultimii ani comuniști, devenit sfetnic de prima mână în primul regim Iliescu, a publicat analiza Stâlpii noii puteri in România (1996). În 4 martie 2005, însă, cu un an înaintea aniversării unui deceniu de la apariția cărții, Brucan publica o analiză a schimbărilor sociale menite să susțină evoluțiile românești către formarea unei clase de mijloc. El a constatat cu acest prilej că „România întâmpina evenimentele din decembrie 1989 cu o structură socială destinată a menține status-quo. Și, din acest punct de vedere, așa-numita revoluție din decembrie nu a schimbat deloc structura socială a țării. 1990 și 1991 au fost ani de încremenire a structurii sociale” („Evoluția bazei sociale a partidelor și polarizarea socială”, în revista 22, 4 martie 2005). Problema reprezenta o rămânere în urmă și un handicap serios în raport cu Europa Centrală căci, „În timp ce în Cehoslovacia, Ungaria și Polonia, în urma Primăverii de la Praga și, respectiv, a reformei lui Kadar și a valului reformist încurajat de Rakowski, se formase chiar în perioada finală a comunismului un puternic strat social intermediar cu un nivel material și cultural de viață tipic clasei mijlocii (casă în proprietate, automobil, cheltuieli culturale semnificative, vacanțe în străinătate)”, România nu putea etala evoluții sociale cât de cât apropiate. Așa se face că la noi „ponderea unei categorii sociale mai înstărite, exceptând nomenclatura de partid, reprezenta doar 4-5% din populația activă”. Revoluția română a fost, credea Brucan, din acest punct de vedere, „o revoluție fără dislocări sociale”. În interpretarea de istorie socială recentă propusă de Brucan, primele mineriade erau „o reacție violentă a unui detașament privilegiat al clasei muncitoare în comunism, care a simțit instinctiv amenințarea de a-și pierde privilegiile, ca urmare a măsurilor reformiste inițiate de guvernul Petre Roman”, iar „alegerile din toamna lui 1992 marcau faza în care vechile structuri sociale rămâneau dominante și deci dispuneau de capacitatea de a se opune reformei”. După alegerile din 1996, când a învins în alegeri Convenția Democrată, capitalismul a rămas impopular în rândurile populației, dar presiunea spre dreapta a mediului politico-economic occidental a condus, spune Brucan, către o schimbare a situației. „În campania electorală din 1996 se face simțită pentru prima dată prezența în societatea noastră a noilor clase sociale. Clasa mijlocie (de ordinul sutelor de mii) și capitaliștii (zeci de mii) colorau o parte a spectrului politic, determinând afirmări mai cutezătoare în programele partidelor politice, oscilații semnificative în sânul puterii, deplasând spre centru-dreapta punctul de atracție al mediului politic. Dispunând de ziare, posturi de radio și TV, marii capitaliști deveneau un factor important de influențare a opiniei publice și electoratului. Cum a luat naștere la noi clasa mijlocie? Cu forcepsul. Economia de piață nu prinde viață și nu poate funcționa numai cu muncitori și țărani. Ea are nevoie de negustori și intermediari, antreprenori și patroni, vânzători și afaceriști, chiaburi și agronomi. De aceea, formarea acestei clase este vitală și urgentă. Ea nu poate urma ritmul lent de decenii din Occident. Am fost martorii unei apariții sociale abrupte, forțate, accelerate, în care scopul scuză mijloacele. Dat fiind că în societatea comunistă acumularea de capital privat era prost văzută și condamnată de lege, dupa ’89, clasa capitaliștilor s-a format în principal pe socoteala statului administrator al tuturor bogățiilor, prin rapt din valorile imobilare, din fondurile fixe și chiar din capitalul social al intreprinderilor de stat. Bineînțeles, în primele rânduri ale acestui rapt pe scară largă s-au aflat nomenclatura de partid și birocrații de stat, inclusiv, și aș spune cei mai eficienți, securiștii aflați în poziții strategice care le permiteau să opereze în grabă și cu cea mai mare eficacitate”.

Silviu Brucan are temeiuri sigure de sondare a realităților sociale, atât de natură științifică, cât și ca participant la noul tip de redistribuire a valorilor naționale și capacităților de producție românești, ca unul dintre sfetnicii efectivi ai regimului dominant până în 1996 și ca observator bine situat al schimbării după această dată. Analiza lui, urnită dintr-o perspectivă de stânga, cu conceptele ușor recognoscibile ale marxismului, stă în picioare, în pofida premiselor ei teoretice care pot părea contestabile. Exista, în 1990, o minimală pătură de mijloc românească, ea a dobândit consistență abia după 1995 – datorită întârzierii deliberate a efectuării reformelor -, iar îmbogățirea ei a fost abruptă, abuzivă și întreprinsă de profitorii vechiului regim comunist care au izbutit să se dovedească acomodanți cu noul regim iliescan.

Datorită acestui complex de împrejurări, noii capitaliști erau, în același timp, vechii susținători ai și profitori ceaușismului, fiind, pe de o parte, învingători în noua situație economico-socială și politică, dar și expuși criticilor moraliștilor calificați sau improvizați din noua Românie. Rămâne de observat doar că primul care li s-a adresat direct acestora, încă din vremea când erau legați de regimul proaspăt căzut și viitoarea prosperitate li se înfîțișa ca o simplă potențialitate, a fost Gabriel Liiceanu, în Apel către lichele.

Vladimir Tismăneanu susține că „«Apelul către lichele” al lui Gabriel Liiceanu a fost scris sub imperiul unei legitime, irepresibile indignări etice. (…) … Este un document al regăsirii onoarei în timpuri atât de tulburi, o invitație plină de bun simț la claritate morală. În aceeași perioadă, Octavian Paler a scris în România Liberă un articol intitulat «Nevoia de franchețe», ripostând imposturii feseniste întruchipate de trio-ul Iliescu-Brucan-Roman. A venit apoi Proclamația de la Timișoara (martie 1990), tot atunci (și deloc accidental, a fost înființat SRI), în iunie au fost aduși să distrugă societatea civilă și partidele democratice purtătorii de lanțuri minerești ghidați de lichelele securiste. «Apelul», apărut pe 30 decembrie 1989, în ajun de An Nou, era o tentativă de exorcizare, propunea o metodă de regenerare a țesutului moral prin redobândirea încrederii, liantul capitalului social într-o democrație. Au urmat calomniile imunde din Azi, Dimineața, Adevărul lui Novăceanu, România Mare și nu mai puțin oribila foaie antifrastic numită Europa (și-o mai amintește cineva pe «publicista» Angela Băcescu, specializată în reabilitarea lacheilor dictaturii?) Cei care își permit să minimalizeze astăzi curajul unor Gabriel Liiceanu ori Ana Blandiana ar face bine să recitească abjecțiile publicate atunci, în 1990, în oficioasele puterii, împotriva acestor intelectuali critici. La televiziunea ce-și spunea «liberă» se intonau aceleași coruri ale urii, se dădea glas acelorași exhortații ale resentimentului” (Vladimir Tismăneanu, „Actualitatea «Apelului catre lichele»: Recurs la memorie”, joi 24 februarie 2011, hotnews).

Vladimir Tismăneanu contextualizează în chip binevenit, reamintind atmosfera în care se năștea nu doar textul despre care vorbește, ci și dezbaterea liberă din noua Românie, cea eliberată – formal – de comunism și situată, fără a o ști încă, sub zodia perestroikăi iliescane fără prea mult glastnost. El poate cu îndreptățire vedea în textul apelului liicenian o tentativă de exorcizare – simbolică, firește, ca orice exorcism dinafara bisericii -, însă nu neapărat și când îl interpretează ca „metodă de regenerare a țesutului moral prin redobândirea încrederii”. Nimeni nu se putea gândi cu seriozitate, în 30 decembrie 1989, când încă haosul era în toi, la redobândirea încrederii în vechii dirigenți (ierarhia PCR, Securitatea, Miliția și Armata care abia trăsese în manifestanți), când încă nimeni nu fusese acuzat pentru distrugerea țării și a organismului social românesc, măcar pentru a putea fi absolvit în bună regulă de asemenea acuze. Dimpotrivă, ca majoritatea liderilor de opinie, în acel moment toată suflarea românească plebiscita conducerea nouă, Frontul Salvării Naționale, unde alături de Iliescu, Brucan, Bârlădeanu, Mazilu și alți veterani ai comunismului se regăseau anumiți disidenți precum Dinescu, Blandiana, Doina Cornea și Caramitru. Gabriel Liiceanu însuși scria, în 30 decembrie 1989, un text care, datorită acestei împrejurări, nu îi viza pe artizanii de mai apoi ai preluării puterii pe durata anilor 1990 – 1996, foștii comuniști ex-staliniști din bătrâna gardă sau rândul doi al comunismului ceaușist (Iliescu, Adrian Năstase etc.), cei ce urmau să își înalțe imperii de hârtie în economia anilor de după alegerile din 1996. „Lichelele” pe care le viza erau, mai probabil, funcționarii și birocrații de partid și de stat, de la Mihai Dulea, șeful cenzurii, până la secretarii de județ și de municipii ai PCR de până la căderea ceaușismului (cu abia o săptămână în urmă!).

Asistând la asasinarea unor anonimi din mulțime, la incendierea Bibliotecii Centrale de Stat din București, la alte omoruri săvârșite între 21 și 25 decembrie 1989 în destule orașe ale țării, G. Liiceanu nu putea ignora forța redutabilă fidelă regimului, gata de mobilizare, și nu putea să ignore nici sensul chemării la împăcare și al promisiunii de absolvire lansate de Ion Iliescu către cei ce se împotriviseră până atunci schimbării. Iată o nouă explicație, parțială și ea, a tonului marcat de destule precauții și ambiguități, pătruns de un vizibil duh al blândeții, al auorului. Era prea devreme pentru a se ști cu precizie spre ce se înainta, și până la sfârșitul lui ianuaire 1990, nici nu a putut fi vorba despre un pluralism politic real (asedierea și distrugerea sediilor partidelor așa-zis istorice a avut loc, întâia oară, prin 8 ianuarie, apoi prin 15 ianuarie, apoi prin 28, dacă îmi amintesc cu suficientă acuratețe). Tot ce putea spera Liiceanu era, cum rezultă și din text, o retragere rușinată din prim-plan a celor care, fără a fi desemnați cu precizie, se recunoșteau în descrierea lui ca „lichele” și mai aveau suficient bun simț pentru a face un pas îndărăt. (Iluzie vană!)

Privirea evaluativă a lui Vladimir Tismăneanu îmbrățișează însă și anii care au urmat. „Spre deosebire de Polonia, Ungaria sau Cehoslovacia, disidenţa din România nu a încetat să existe în 1989. Ea a continuat în noul regim autoritar, o combinație barocă de comunism rezidual și tribalism fascistoid. Apelul către lichele este, din punctul meu de vedere, un document esențial al disidenţei românești din perioada neo-comunistă. Privind în jur, luând măsura acestui timp al bulversării valorilor despre care scrie Dan Tapalagă, nu putem să nu fim uimiți de actualitatea acestui Apel. Nu vorbesc neapărat despre o actualitate imediată, ci despre una în planul mai adânc a ceea ce se cheamă calitatea, credibilitatea și șansele unei culturi politice democratice” (ibidem).

http://www.hotnews.ro/stiri-opinii-8333189-actualitatea-apelului-catre-lichele-recurs-memorie.htm

Un document grăitor al disidenței românești este Apelul către lichele. Dar el rămâne destul de strict legat de epoca și contextul mediat, cu aspirațiile și cu limitele acestor aspirații, pe care le-a presupus clipa istorică a schimbării lente, ezitante, incomplete, exasperante din 1989 – 1990. Teza că disidența ar fi continuat și după 1989 trebuie verificate pe alte persoane, cred. Ele sunt cele care nu au devenit, aproape îndată, beneficiarele regimului nou instalat la cârma României. De disidență nu poate fi, cred, suspectat, în noile condiții, Stelian Tănase, care a obținut de la Silviu Brucan, încă la începutul lui ianuarie 1990, opulentul sediu de pe Calea Victoriei 122 pentru Grupul pentru Dialog Social și revista 22, mai cu seamă că scriitorul și istoricul care era, fiu rebel al unei mame din nomenklatură, s-a integrat rapid și în viața politică, intrând în alcătuirea Partidului Alianței Civice (1991). Nici Andrei Pleșu nu se poate presupune că ar fi rămas disident, prezența lui în guvernul Roman (1990 – 1991), ca ministru al Culturii, transformându-l în personaj exponențial pentru ideea de oficialitate. Nici Gabriel Liiceanu nu a fost plasat înafara jocurilor, domnia sa intrând, cum se știe, în posesia Ed. Politicii transformate cu mare promptitudine în Ed. Humanitas. Retrasă din CPUN, Ana Blandiana a devenit lidera Alianței Civice, organism al societății civile de mare vizibilitate a PEN Clubului România și inițiatoarea Memorialului de la Sighet. Doina Cornea a revenit, și domnia sa, înapoi la Cluj, în fundalul scenei publice. Mircea Dinescu, în schimb, a devenit președintele Uniunii Scriitorilor din România, de unde s-a retras ulterior în postura de moșier, jurnalist și comentator media. Ion Caramitru s-a regăsit în conducerea PNȚCD și, ulterior, a devenit ministru al Culturii (după 1996). Unii dintre disidenți și-au continuat, deci, pe cont propriu, evoluțiile publice, dar nu toți au rămas în disidență față cu puterea sau rezistând noilor tentații. Desigur, se cuvine distins între cei angajați în slujba puterii, oricare ar fi fost ea de atunci încoace, și cei care s-au manifestat liber, neoficializat, pe mai departe. Aceștia din urmă sunt singurii ce pot fi luați în considerare ca păstrători ai condiției active a disidenței după 1989, dar nu este menirea mea să îi numesc, misiunea aceasta revenindu-i lui Vladimir Tismăneanu, cel care le-a menționat existența. Ceilalți, personaje din sfera instituțiilor statului sau neocapitaliști prosperi, au putut câștiga relief și avere, importanță și vizibilitate, dar… și-au pierdut calitatea de disidenți.

ALIANȚE DE GRUP ȘI TERORISM INTELECTUAL. O PRIVIRE ÎN PROXIMITATE. I. CUMULUL DE PRESTIGIU PERSONAL

Am ezitat înainte de a decide cum ar fi mai potrivit de procedat, dacă să continuu șirul postărilor dinainte, departe de a-și fi dus la bun sfârșit tentativa de demonstrație, sau să inaugurez o nouă discuție (înrudită, dar totuși alta). În cele din urmă, libertățile pe care ți le îngăduie un blog, m-au determinat să optez pentru o soluție intermediară. Voi posta „în paralel” – de fapt, alternativ, după ritmul elaborării lor – noi episoade în dreptul ambelor texte: și a celui care continuă, și a celui care abia începe. (O.P.) 

Teoria despre acțiunea ca acțiune, urmărită în viața intelectuală, unde ea se poate converti în așa-numitul terorism intelectual observat și analizat de Jean Sévillia permite observarea anumitor forțe intelectuale românești postcomuniste, construite în jurul unor personalități și instituții, dar și a unor mituri-reper. În societatea românească a ultimelor două decenii s-au putut afirma grupuri interesate nu de competiția afirmării, ci de-a dreptul de supremație în spațiul cultural eliberat de cenzură și de dictatura ideologică a Partidului Unic. Unele au intrat în competiție unele cu altele, altele par să se ignore – cooperând, de fapt -, iar altele se sprijină prin acțiuni concentrice fără nici un fel de paravan. O călătorie prin aceste geografii mișcătoare se dovedește utilă pentru cei interesați de tema grupurilor de interese, fie că le-am identifica pe acestea cu grupări ale căror ține par (și poate chiar sunt) dezinteresate, orientate de un anume sublim idealism și focalizând pe viața și jocul ideației, fie că am vedea în ele alianțe cu pretext cultural al căror țel este mai degrabă promovarea disimulată a unei anumite orientări ideologice, situarea cât mai sus în ierarhiile sociale ale zilei și, nu în ultimul rând, anumite preocupări de natură pur materială.

Aici, deocamdată, voi aminti numai dispunerea de resurse din jurul prestigiosului cărturar care este dl. Gabriel Liiceanu, amintind mai mult în treacăt unele dintre alianțele acestuia, care merită analize de sine stătătoare, aparte. Ulterior, prin forța lucrurilor, vor surveni în discuție și alte grupări concurente sau complementare, într-o tentativă de a surprinde tensiunile concurențiale ale unor tentative de „terorism intelectual”, deci de luptă pentru puterea simbolică. Deoarece, însă, în contextul prezentului eseu ceea ce îmi reține atenția este mai cu seamă ceea ce am numit „direcția nouă în filozofie” – reprezentată de gruparea filosofică în fruntea căreia s-a erijat Gabriel Liiceanu -, aceasta va fi discutată cu mai multă luare aminte.

Dl. Gabriel Liiceanu a fost un cercetător în filosofie și un autor socotit filosof de-a lungul anilor 70-80 ai secolului trecut, deși pentru calitatea de filosof se cuvine probată consistența și strălucirea unei gândiri originale. Această calificare domnia sa a obținut-o în ochii publicului din România printr-un doctorat în filosofie, prin poziția de cercetător în domeniul filosofiei la un institut specializat și, mai ales, prin recunoașterea lui ca atare, în cadre informale (deci cu atât mai semnificative, în contextul monopolului filosofico-ideologic oficial al P.C.R.) de către autenticul gânditor care a fost Constantin Noica. Pe atunci atât era suficient, ba chiar susceptibil de a atrage o anumită glorie, ținând seama de faptul că orice rudiment de gândire originală neconvențională se confrunta în modul cel mai vizibil și mai direct cu înghețarea teoretică marxistoidă oficială. În 1987, când Noica a decedat, în virtutea unui mandat filosofic care părea nu numai transmis cu convingere către el și Andrei Pleșu de maestrul decedat, ci și liber asumat de către beneficiar(i), dl. Liiceanu a început să fie socotit succesorul într-ale magisteriatului filosofic underground al lui Noica, o linie de continuitate opusă traseelor oficiale controlate ideologic de către puterea comunistă.

Odată cu plecarea lui Noica în lumea celor drepți interesul dlui Liiceanu față de filosofia heideggeriană a continuat și s-a amplificat, devenind curând principala – dacă nu exclusiva – direcție a dezvoltării interesului autorului în materie de filosofie. Datorită însă tristului eveniment al expierii autorului Rostirii filosofice românești, și mai cu seamă pe urma zguduirii sociale, politice și culturale din decembrie 1989, și în cazul lui Gabriel Liiceanu s-a produs, se pare, o răsturnare a priorităților. Ambițiile cercetării filosofice pe cont propriu au părut să pălească în fața urgențelor – manifestele civice de tipul „Apelului către lichele”, manageriatul cultural și mai ales economic de la Ed. Humanitas, implicarea în activitatea Grupului pentru Dialog Social și a revistei 22, prioritatea intrării în contact cu marile nume disponibile din emigrație și a realizării unor reportaje-interviuri filmate cu aceștia (E.M. Cioran) –, liniștea și concentrarea pe care le solicita meditația filosofică diluându-se și risipindu-se în vânzoleala și agitația turbulentei tranziții românești. Practic, semnele alunecării înafara discursului filosofic propriu-zis s-a produs încă din anii 80, căci Jurnalul de la Păltiniș era o scriere literară, aparținând genului confesiv, iar Epistolarul – exercițiu dialogal între cărturarii neoficiali ai culturii alternative românești, privit, pe bună dreptate, ca o manifestare a libertății de opinie și de spirit și, totodată, ca mărturie a existenței active și lucide a unor nuclee de societate civilă în timpul dictaturii – înmănunchea eseuri elaborate de mai mulți autori în convenția epistolelor literare (strălucit reprezentată în Euroa încă din vremea clasicismului francez).

Una peste alta, după 1989, Gabriel Liiceanu a devenit o conștiință civică activă, un literat prețuit, inițiatorul unui program editorial răsunător prin readucerea în circuitul de idei românesc a unor autori interbelici și din exilul comunist, interziși și necunoscuți anterior. Tot atunci, în aceași perioadă aurorală, dl. Liiceanu a încercat să intre în parlamentul României – alături de dl. Pleșu, de Stelian Tănase, de Radu Filipescu și de alți membri ai GDS[1] -, manifestând un interes accentuat pentru implicarea în viața publică, în multiple posturi (ca moralist – Adam Michnik spunea „procuror” -, ca activist civic, în calitate de publicist, ca literat, ca eventual om politic, ca patron de editură, ca realizator de filme, ca universitar, ca actor al lecturilor pe CD-uri, ceva mai târziu). În relativ puțin timp a ajuns astfel să exercite o influență directă, prin aparițiile sale de impact la televiziunea publică din România și nu numai (de la însoțirea lui Bernard Henry-Lévy și André Glucksmann la TVR până la prezentarea socotită autorizată a unor puncte de vedere în emisiunea de 24 de ore dedicată României de teleastul Frédéric Mitterand pe canalul francez TV 5). Formator de opinie s-a dovedit și prin cărțile editate; ale sale, ale prietenilor apropiați (de serii de autori beneficiază, dintre români, la Humanitas, Andrei Pleșu, H.-R. Patapievici, dintre „noicieni”, un istoric precum L. Boia, câțiva literați precum Mircea Cărtărescu, Dan C. Mihăilescu și Ana Blandiana). În interiorul GDS și în grupul care s-a exprimat în revista 22, dl. Liiceanu a asumat, tot mai vizibil, mai ales după plecarea lui Stelian Tănase de la cârma revistei, în 1991, rolul unui soi de eminență cenușie, ceea ce s-a văzut destul de curând, când cei care nu împărtășeau entuziasmul său față de „noicieni” au început să fie îndepărtați. Cazul cel mai flagrant a fost al opozantului la dictatură Gabriel Andreescu, pe la mijlocul anilor 90[2], dar ulterior, în urma unei polemici pe tema așa-zisei „Școli păltinișene”, însăși longeviv deținătoarea postului de redactor șef, prozatoarea și publicista Gabriela Adameșteanu, a fost înlăturată de la cârma revistei, concedându-i-se doar publicarea unor suplimente lunare pe teme culturale (Bucureștiul cultural)[3]. Numirea pe un post de conferențiar la Facultatea de Filozofie a Universității din București, în 1992, i-a adus lui Gabriel Liiceanu – bun cunoscător al filosofiei, de altfel – șansa de a-și exercita magisteriatul academic și de a face ca ideația lui să aibă impact asupra tinerei generații studioase. Așa s-a născut, treptat, voga postuniversitară pentru fenomenologie și, într-un mod special, pentru gândirea lui Martin Heidegger, în rândul unor absolvenți care, ulterior, ca masteranzi și apoi doctoranzi, și-au continuat studiile inițiate în preajma domniei sale, cei mai realizați dintre ei dobândind titlul de doctori în filozofie în țară sau la universități din Franța și Germania. Cei ale căror lucrări au recompensat prin natura preocupărilor și calitatea exegetică așteptările profesorului lor au fost editați în colecția „Academica” a Ed. Humanitas. După cum arată titlurile cărților acestora, cei mai mulți dintre ei au asumat cercetarea anumitor teme din gândirea heideggeriană, alți autori (2) s-au ocupat de filosofia lui C. Noica, iar alții – mai puțini decât heideggeriano-noicienii ce reprezintă opțiunile filosofice ale dlui Liiceanu însuși – incluși în aceeași colecție, fiind colegi ai profesorului la universitatea din capitală (precum logicianul Mircea Dumitru sau epistemologul, acum profesor consultant, Mircea Flonta), de la Universitatea Babeș-Bolyai (Virgil Ciomoș, Alexander Baumgarten, Gabriel Chindea) sau de la Universitatea din Iași (George Bondor). După anul 2000, împreună cu Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu a realizat un ciclu de emisiuni la postul privat Realitatea TV, iar din 2011 o nouă emisiune îi are drept protagoniști pe cei doi pe programul 1 al televiziunii naționale.

---

[1] http://www.jurnalul.ro/jurnalul-national/jurnalul-national/independentii-lui-1990-gabriel-liiceanu-stelian-tanase-radu-filipescu-mircea-dinescu-ion-caramitru-542400.html

[2] Pentru litigiul în justiție dintre Gabriel Andreescu și Andrei Pleșu, ambii colegi, inițial, în cadrul GDS, a se vedea hotărârea CEDO la http://www.euroavocatura.ro/print2.php?print2=lege&idItem=867

Despre îndepărtarea lui Gabriel Andreescu din GDS a se vedea articolul Sabinei Fati, „GDS și cazul Gabriel Liiceanu vs. Andrei Pleșu” la http://www.europalibera.org/content/article/2316930.html, text publicat în 22 februarie 2001.

Despre îndepărtarea anumitor nume de membri GDS din caseta redacțională se poate citi punctul de vedere publicat de Gabriel Andreescu la 14 februarie 2001, a se vedea Observator cultural, nr. 52, din februarie 2001: http://www.observatorcultural.ro/index.html/Replica*articleID_3596-articles_details.html?&articleID=3596&printPage=1&setWindowName=shEAPopUpWnd

[3] Pe pagina web a Internationales Literaturfestival Berlin, prezentarea autoarei include și următoarele referințe: „Having trained as a journalist in Berlin, Vienna and Brussels, she ran »22« (1991-2005) a political, social, economic and cultural weekly edited by the G.D.S. As a member of »Women’s Edition« (1998-2001), an international team of editors organised by the Population Reference Bureau, she championed women’s rights. For her commitment to the democratisation of Romania she was awarded the Hellmann Hammett Grant by Human Rights Watch (2002), and now manages a literary supplement, »Bucureştiul Cultural«”. În contrapartidă, în 2010, Evenimentul zilei dezvăluia că scriitoarea a fost „sursă D.I.E.” (vezi http://www.evz.ro/detalii/stiri/cnsas-gabriela-adamesteanu-a-fost-sursa-die-883051.html).

Un interviu recent rememorează momentul despărțirii de conducerea revistei 22 astfel: „AC: De ce ați renunțat să mai lucrați la Revista 22, unde ați fost mulți ani redactor-șef?

GA: Am fost 13 ani redactor-șef acolo. În momentul când am plecat, deja știam că independența e limitată, că în orice grup sunt interese diferite și apoi voiam să mă întorc la literatură. S-a întâmplat și ceva punctual, dar era, fără îndoială, consecința unor lucruri acumulate. A fost pur și simplu o ciocnire a mea cu ceea ce se cheamă editorul revistei. În clipa aceea nu mai reprezentam într-adevăr opinia grupului, așa cum era el” („Gabriela Adameșteanu: Nimeni nu trăise jurnalism adevărat”, 26 februarie 2011).

vezi: http://webcache.googleusercontent.com/search?q=cache:m1Ed7w30-FcJ:news.corect.com/arts/books/gabriela-adamesteanu-nimeni-nu-traise-jurnalism-adevarat+gabriela+adamesteanu&cd=36&hl=ro&ct=clnk&gl=ro&source=www.google.ro

ÎN CONTRA DIRECȚIEI DE ASTĂZI ÎN FILOSOFIA ROMÂNEASCĂ. III: METAPOLITICĂ HEIDEGGERIANĂ

Am fost, câteva decenii, unul dintre cei care au sperat mult din partea dlui Liiceanu (ca, de altfel, și din partea celuilalt păltinișean, dl. Andrei Pleșu). Am primit ceea ce a primit toată lumea. Cărțile deja menționate, contribuțiile pomenite mai sus. Un lucru ce părea îndelung anunțat de luările publice de poziții ale dlui Liiceanu a întârziat însă, inexplicabil pentru mine, până astăzi rămânând o pia desideria: o monografie Noica, o cartografiere-program a Școlii de la Păltiniș. Nu înțeleg de ce, în pofida aerului că ar fi asumat moștenirea noiciană în mod legitim, dl. Liiceanu nu a elaborat o asemenea carte lămuritoare și pentru sine, și pentru ereditatea sa culturală.

N-aș fi spus nimic în legătură cu acest subiect dacă poziționările publice ale domniei sale, reiterate din timp în timp, cu destulă zarvă, nu ne-ar fi amintit tuturor că memoria lui Noicai i se află în gestiune (fie ea exclusivă sau nu). Unul dintre momentele memorabile a fost cel care a marcat inaugurarea ediției de opere Constantin Noica (”Seria Noica” a demarat cu publicistica îngrijită de Marin Bucur în 2 volume, apărute 1994 și 1996). Un altul a fost intervenția drastică din revista 22, dominată de umbra lui G. Liiceanu (oare și în vremea lui Stelian Tănase, ori numai după aceea?), împotriva unei dezbateri nuanțate pe seama lui Noica.

Pe urma acestei energice puneri la punct, lidera revistei, prozatoarea și jurnalista Gabriela Adameșteanu – situată în prima ligă a literaturii noastre – a fost înlăturată de la conducerea publicației (ori poate „convinsă” că, de-acum, s-ar putea dispensa de poziția pe care o ocupase până atunci, mulțumindu-se cu Bucureștiul cultural). Chiar ei i se datorează vestea – secret al lui Polichinelle – despre „… ponderea covârșitoare a uneia dintre cele două tabere, … (grupul de la Păltiniș) în cercul editorial al revistei, ca și poziția mea, devenită vizibilă în ultimul an, după polemica din iulie trecut cu Gabriel Liiceanu pe tema Noica” („Amurgul zeilor”, în 22, 26 august 1994).

În fine, m-a nedumerit că, dintre relativ numeroasele exegeze pe seama filosofiei lui Noica (de la Ion Hirghiduș la Laura Pamfil) nici măcar una nu pare să îi fi atras atenția patronului Ed. Humanitas. Poate fiindcă nu meritau osteneala, domnia sa socotindu-le irelevante profesional, sau poate fiindcă nu încercau în mod expres să spele de păcate junețea maestrului de la Păltiniș.

Așa rezultă din interesul brusc față de exegeza încercată de unul dintre foștii studenți, devenit apropiat al dumnealui, dl. Sorin Lavric. Se prea poate ca dl. Lavric să fi scris cartea despre Noica în urma unor consultări cu fostul său profesor. Nu spun aceasta pentru că aș subestima capacitatea dlui Lavric de a-și alege singur subiectele, ci pentru că se întâmplă să știu chiar de la domnia sa că volumul de junețe dedicat prezentării Crăciunului l-a scris la propunerea directă și explicită a dlui Liiceanu. (E o ucenicie tipică la Humanitas. Și talentatul prozator Radu Paraschivescu a trebuit să treacă printr-o serie de compilații umoristice până a fi publicat de patron cu povestiri și romane proprii.) Indiferent însă de amestecul sau neamestecul dlui Liiceanu în orientarea lui Sorin Lavric pe direcția abordării episodului legionar din viața lui Noica cu intenția de a-l explica și înțelege – unii preferă expresia a-l „spăla” -, un lucru nu poate fi contestat: faptul s-a consumat înainte ca seria de opere Noica să includă publicistica explicit legionară. Cartea Noica și mișcarea legionară (2007) nu cuprinde, de altfel, nici citate din articolele la care mă refer, nici vreo Addenda care să reproducă respectivele articole, fie și fragmentar.

Meritul abordării pieptișe a respectivei etape din publicistica noiciană îi revine cercetătorului bucureștean, care este și conferențiar universitar la Craiova, Adrian Niță, autorul volumului Noica: o filozofie a individualității (București, Ed. Paideia, 2009, 239 p.). În capitolul al IV-lea, „Individualismul extrem”, subcapitolele 2 („Elogiul individualului excepțional”, pp. 144-158) și 3 („Adeziunea la legionarism: motivație versus justificare”, pp. 159-173) aspectele despre care vine vorba aici sunt tratate explicit, cu referințe bibliografice și cu curajul opiniei. Evident, cartea nu a beneficiat nici până în acest moment de o receptare critică adecvată, aplicându-i-se nu politica punerilor la punct (iată, eu beneficiez măcar de ea), ci regula mafiotă a unei autentice omertà, trecerea completă sub tăcere. În schimb, cartea dlui Lavric, disputată vehement, cu expunere de susțineri și contestări care au reverberat și pe plan internațional, a beneficiat de binecuvântarea Academiei Române, atribuindu-i-se un premiu.

Concluzia care se poate trage din aceste întâmplări este că pe dl. Liiceanu nu îl interesează incursiunile în opera lui Constantin Noica și nici editarea acesteia în întregul ei, în pofida numeroaselor reeditări care umplu pagina Ed. Humanitas. Domnia sa pare să prefere „exercițiile de admirație” și „declarațiile de iubire”, după cum spun și două dintre titlurile cărților sale. Ele definesc un soi de partizanat, care poate fi foarte bine acceptat ca formă de omagiere a celui căruia îi datorează atât de mult, cu condiția de a se recunoaște acest lucru deschis. Preluarea selectivă și foarte atent orientată a gândirii unui filosof poate fi programul unui autor/ editor și chiar al unui grup de autori/ editori apropiați prin opțiuni, metode, vederi și interese. Numai că această atitudine fundamentează un program de receptare cu parti-pris, și nu o echidistanță înțeleaptă. Rezultatele previzibile ale unei astfel de practici vor fi, în cele din urmă, lectura lacunară și înțelegerea deformantă a unei personalități date.

Am insistat asupra acestui procedeu pentru că el i se aplică și lui Mircea Eliade și chiar lui Heidegger, ambii editați mai mult sau mai puțin sistematic în intenție, de către Humanitas (id est: de către G. Liiceanu). Articolele pro-legionare ale primului au trebuit însă recuperate de Ed. Dacia, în timpul conducerii ei de către prozatorul Radu Mareș, în anii 90. Perioada cu pricina din scrisul eliadesc se regăsește în analizele mai multor autori, printre care câțiva clujeni (Mihaela Gligor, Traian Vedinaș). Blocată după înaintări și reveniri explicabile prin strategiile de marketing ale editurii, ediția critică la care se visa după 1989 a ajuns să fie denunțată ca un eșec răsunător (nu doar al Humanitas-ului) de către Eugen Ciurtin, într-un recent articol; ceea ce, deocamdată, nu a remediat nimic, dar cel puțin cartografiază ruinele de pe șantier cu precizie.

În schimb, asupra cochetăriilor lui Heidegger cu nazismul tăcerea este compactă. Încă nu am văzut vreo carte apărută din programul de cercetare al Grupului HAH ori dintre cele semnate de G. Liiceanu pe tema maestrului german care să conțină vreun avertisment de genul „Cercetarea/ Traducerea de față este rezultatul unui interes pur filosofic față de temele și rezolvările abordate de Martin Heidegger și nu reprezintă în nici un fel o adeziune față de poziția politică de care acesta s-a făcut vinovat în perioada interbelică”; semn că problema nici nu deranjează, dacă va fi fost, măcar, sesizată vreodată. Nu știu, pe de altă parte, să fi apărut, în toți anii de după 1989, la Humanitas – editura care îl promovează cu obstinație pe acest gânditor, prin traduceri și aporturi exegetice – vreo carte care să menționeze, măcar în treacăt, o distanțare față de postura oficială și de colaborarea lui Heidegger cu al III-lea Reich. Încă nu s-a tradus, pentru o corectă informare a cititorului român, măcar cartea lui Victor Farias despre Heidegger și nazism.

Asemenea atitudini – și, mai ales, faptul că nici unul dintre exegeții heideggerieni HAH nu a pus o cât de mică surdină entuziasmului lor filosofic față de Heidegger (notă proastă pentru spiritul critic al acestor autori și pentru scara valorilor morale și civice la care ei subscriu) – mă neliniștesc și îmi atrag atenția asupra specificului necritic al receptării autorului în cauză pregătite pentru români de către dl. Liiceanu și discipolii lui. Ceea ce a apărut, poate, ca o alternativă la monopolul filosofic marxist din vremea ceaușismului, astăzi se transfigurează într-o dorință de a impune în prim-planul agendei filosofice actuale din România un nume și o operă elaborate într-un context istoric ocultat, însă cel puțin discutabil. Când dl. Cristian Mladin îmi vorbea despre gafa lui Heidegger din 1933, acest mod – punctual și minimizant – de a aduce vorba despre prestația lui Heidegger ca rector nazist îmi dădea de gândit. Nu poți pune conduita oportunistă a lui Heidegger, din acel moment, pe seama accidentului istoric și a unui act manqué, a unei scăpări involuntare, decât dacă alternativa considerării lui cu seriozitate te sperie sau ți se pare neconvenabilă. Când Emmanuel Faye vorbește, în chiar titlul unei cărți semnate de el, despre Heidegger, l’introduction du nazisme dans la philosophie, nu face o metaforă sau vreo altă figură de stil, ci precizează cu claritate o situație dată. Iar mărturiile Hannei Arendt în această chestiune nu pot fi socotite, acum când corpusul corespondenței dintre ea și filosoful iubit a devenit cunoscut, o exersare a competenței critice față de filozofie, ci doar o mărturisire a dragostei.

Prima discuție referitoare la chestiunea relației lui Heidegger cu nazismul din bibliografia recentă – publicată pe când acest serial începuse deja, în revista clujeană Verso, an. 5, nr. 91, decembrie 2010, pp. 19-20 – îi aparține lui Vladimir Tismăneanu. „Cum poate deveni un mare filosof nazist? … Cum poate deveni un filosof autentic comunist?”, se întreabă autorul, răspunzând că „… național-socialismul a fost, în anii 20 și 30, o ispită… Tot astfel, comunismul a fost o tentație, o promisiune, o iluzie îmbrățișată de atâția gânditori și artiști, altminteri sofisticați…”. Cum se explică, totuși, că democrația nu a fost o ispită/ tentație similară pentru interbelicii noștri luați astăzi de model de o întreagă grupare filosofică? Hannah Arendt înțelegea adeziunea heideggeriană ca pe o dovadă de… naivitate politică a unui gânditor de excepție. Tismăneanu însă preferă – poate cu mai mult temei – formula explicativă a lui Pieter Viereck, autorul unei Metapolitici. „Ideea (= lui, n.O.P.) era că național-socialismul, cu ale sale rădăcini în mistica telurică de tip wagnerian, în cultul pământului, al sângelui, al nopții eroice, al aurorei redemptive, al comunității rasiale carismatice, simboliza o nouă formă de politică, o aventură ce ducea individul către zările îndepărtate (über sich selbst hinaus), în care cumpăna firească, aceea ce leagă destinul uman de comandamentele religiilor tradiționale, poate fi, ba chiar trebuie, abolită. În acest pariu metapolitic (subl. V.T.) găsim probabil punctul nevralgic, cauza a ceea ce s-ar putea numi «îndrăcirea» lui Martin Heidegger în acei ani tumultoși, chiar nebuni, anii 30”.

Acesta este orizontul pe care ni-l pregătesc exegezele tinerilor „boiernași ai heideggeriei”, cum am apucat să le spun într-un loc, autorilor din grupul HAH, în tumultoșii ani 2000 – 2011 (și mai departe)? Nemulțumiți de falimentul cadrului politic actual, însă situabil, totuși, în limitele democrației, asta ne pregătesc noii vizionari ai filosofiei românești, sub mantaua dlui Liiceanu și cu mandatul paideic al domniei sale? Este bine să ne întrebăm acest lucru, pentru a nu se mai invoca în viitor vreo atitudine naivă, parafrazată arendtian…