10. Mărcheluş, comite de Ugocea şi de Maramureş?

Dacă români de felul comitelui Mărcheluş şi cei trei fii ai lui au luptat pentru regele Ştefan al V-lea în 1271, după cum mărturiseşte documentul lui Andrei al III-lea din 1300, cronicile latine înregistrează, după cum s-a putut vedea, prezenţa unor contingente războinice româneşti şi în coaliţia creată în jurul tatălui acestui suveran, Bela al IV-lea, în momentul bătăliei de la Kroissenbrunn (12 iulie 1260). Ei puteau veni – şi foarte probabil au venit – sub drapele din mai multe ţinuturi aflate sub suzeranitate maghiară: din Ugocea şi Bereg, dar şi din Banat, din ţinuturile de câmpie ale vestului României de astăzi, pe care le numim Parţiu, şi din Transilvania.

Revenind însă la împrejurările conturate trei decenii după bătălia care l-a înălţat pe comitele Mărcheluş în ochii regelui său, se constată că Andrei al III-lea doreşte să retragă – fie şi cu consimţământul feudalilor care o deţin – proprietatea asupra moşiei conţinând castrul şi satul Visk, „necesară nouă şi domniei noastre, mai ales întru ajutorul oamenilor sau oaspeţilor noştri <…> adunaţi în <ţara> noastră a Maramureşului (subl. O.P.)…”.

Din formularea aceasta rezultă că la 1300, oaspeţii regali se aşezaseră deja în Maramureş, pe care regele îl socotea acum „<terra> nostra Maramurus”, Maramureşul nostru. (Femininul lui „nostra” pare să ceară, cu necesitate, completarea „terra”, după modelul altor acte de cancelarie ungureşti, ceea ce nu înseamnă însă neapărat că vechea „pădure”/ silva dobândise între timp statutul de ţară intrată în orizontul politic al regatului. Ar putea fi, aşadar, încă, şi „<silva> nostra Maramurus”.)

Deşi sosiţi deja prin partea locului, coloniştii nu aveau încă, după toate aparenţele, un centru reprezentativ, drept care regele dorea să le rezerve moşia Visk protejată de castrul existent deasupra satului. Se prea poate ca Viskul să fi fost centrul colonizării cu străini a Maramureşului, locul de unde ei au plecat mai departe, urmând să se stabilească şi în alte câteva locaţii (Hust, Teceu şi Câmpulung la Tisa, cum se va vedea mai încolo).

Faptul poate explica şi de ce vama de la Rogoz era în declin, ca şi pustiirea satului cu acelaşi nume. Foarte probabil, destui dintre locuitorii săi trecuseră munţii în Maramureşul care, deşi posesiune regală, nu era încă integrat sistemului coroanei maghiare. Sensul politic al unei asemenea dinamici prezumate transpare mai clar din precizarea unui document din 26 aprilie 1329, unde se spune neechivoc că „pământul Maramureşului este neroditor, greu de lucrat şi este renumit pentru că este greu de locuit” (doc. 4 din Dr. Ioan Mihalyi de Apşa, Diplome maramureşene din secolele XIV şi XV, ed. a IV-a, Cluj-Napoca, Ed. Dragoş Vodă, 2009, ed. de Vasile Rus, p. 10), „datorită lipsei bucatelor” (ibidem, p. 12). Dacă locuirea era atât de dificilă, singurul motiv pentru care puteau alege oamenii să se mute în Maramureş erau, necesarmente, înlesnirile regale, securitatea relativă pe care o oferea relieful înalt al locului şi regimul politic al acestei regiuni.

Tot acum, în 26 aprilie 1329, se precizează clar localităţile maramureşene unde se găseau locuitori saşi şi maghiari. Ele erau Visk – după cum ştim, stabilirea lor aici a avut loc în 1300 şi după aceea -, Hust, Teceu şi Câmpulung-la-Tisa.

Mutarea comitelui Mărcheluş şi a fiilor lui de la Visk în cele trei sate ugocene Rogoz, Ardăul Negru şi Nyirtelek îşi dezvăluie mai bine semnificaţia luând seama la un citat din Ioan Moga: “La început… – spune istoricul clujean într-un loc din Voievodatul Maramureşului (p. 10) – rostul comiţilor de Ugocea a fost să sprijinească pe … oaspeţi în activitatea lor pe teritoriul Maramureşului şi în acest scop ei au primit şi sarcina de comiţi maramureşeni”. Regele Andrei al III-lea formulase efectiv şi expres, în documentul referitor la dizlocarea familiei comitelui, dorinţa regală de a le facilita oaspeţilor regali aşezarea în părţile Maramureşului. Confirmarea documentară a acestei teze istoriografice există, deci. Dar dacă lucrurile stau într-adevăr cum observa I. Moga, atunci înseamnă că Mărcheluş ar putea fi primul comite de Ugocea devenit şi comite de Maramureş. Ori, cel puţin, că prin acţiunea lui – rămasă nouă necunoscută, din păcate -, el a arătat în ce măsură era legată exercitarea atribuţiilor în Ugocea şi de necesitatea coordonării Maramureşului.

3. O luptă din 1270 – 1271 şi corespondenţele dintre stilul istoriografic şi cel al documentelor oficiale

Documentul emis de cancelaria lui Andrei al III-lea al Ungariei în 1300, referitor la proprietăţile lui Mărcheluş şi ale fiilor săi Micu şi Chepan, se referă la împroprietărirea lor de către regele Ştefan al V-lea (1270 – 1272). Dania s-a făcut în mod clar după decesul regelui anterior, Bela al IV-lea, în 3 mai 1270, şi înainte de 6 august 1271, când murea regele Ştefan, spre a răsplăti moartea magistrului Achileu, fratele lor, care a pierit ucis în luptă, cu prilejul confruntării armate dintre regele maghiar şi Ottokar al II-lea Přemysl al Boemiei, între râurile Raba şi Rabcha.

După cum se ştie, în august 1270, curând după încoronarea lui, Ştefan al V-lea a încheiat la Cracovia o alianţă cu cumnatul său, prinţul Bolesław al V-lea al Poloniei, îndreptată împotriva regelui Boemiei. Suveranul maghiar s-a întâlnit şi cu regele Otakar II în 16 septembrie, pe o insulă de pe Dunăre, nu departe de Pojon (Bratislava), unde au încheiat un armistiţiu de doi ani. În pofida acestui act diplomatic, hărţuielile izbucnite curând la frontieră au dus la reluarea războiului, regele Boemiei preluând iniţiativa. Ştefan a fost înfrânt în două bătălii mai mărunte, dar până la urmă a câştigat o victorie hotărâtoare în 21 mai 1271, înfrângându-i pe cehii şi austriecii lui Otakar al II-lea. Prin pacea care s-a încheiat în urma acestor evoluţii, regele Boemiei a restituit fortăreţele ocupate în timpul ostilităţilor, iar Ştefan, în revanşă, a renunţat să mai ceară restituirea către tezaurul maghiar a valorilor duse de sora lui Anna la Praga după moartea tatălui lor.

Bătălia în care a murit Achileu, fiul lui Mărcheluş, a fost una din cursul acestei campanii, precedând finalul războiului. Din punct de vedere istoriografic este însă interesant de constatat că formularea localizării confruntării aducătoare de moarte pentru al treilea fiu al comitelui “in conflictu, quem idem dominus rex Stephanus inter fluvios Raba et Rabcha habuit…” aminteşte de formula din Chronicon Budense „Hungari ergo, qui erant cum Cesare, et Petrum rege, duxerunt exercitum tota nocte equitantes sursum iuxta fluvium Raba, et Rabcha, quos illucescentesole facile transientum” referitoare, la confruntarea dintre Henric şi Aba în anul 1044. Să fie oare o simplă potrivire întâmplătoare, sau se dezvăluie aici posibilitatea de a ne afla în faţa unei uzanţe istoriografice, a unui mod de a evoca evenimente istorice similare – în cazul de faţă bătălii – prin recursul la o stilistică ce conţine elemente recurente? Către ultima concluzie par să îndrume observaţiile lui Raimund Friedrich Kaindl din Studien zu den ungarischen Geschichtsquellen (Viena, 1899), cercetător care evidenţia similitudinile dintre analistica timpurie şi cronica lui Simon de Keza, aşezând în paralel cu fragmentele din primele două texte şi un al treilea, preluat din Cronica de la Buda. Astfel, în Annales Altahenses, S. 35 textul sună astfel: „A.[nno] 1044 … tota nocte equitando sursum per ripam crepusculo facili vado transit”. În Keza, S. 82: „… tota nocte equitando orto sole facili vado transierunt”. În fine, în Chr. Budense, S. 84: „… tota nocte equitantes sursum iuxta fluvios Raba et Rabcha, quos illucescente sole facile transierunt” (op. cit., p. 12). Savantul constata astfel, cu mai bine de un secol în urmă, elementele comune, recurenţele existete de la un text la altul, corespondenţele stabilite între istoricii medievali. Ceea ce se adaugă astăzi observaţiilor lui este că aceste oglindiri nu funcţionau doar în interiorul analisticii şi cronisticii, ci şi între genurile istoriografice, pe de o parte, şi stilul chartelor eliberate de cancelaria regală, pe de alta.