Imago mundi 4
de Ştefan Dorel Găină Gerendi
fotomontaj
7. Quaestio pentru ŞTEFAN DOREL GĂINĂ GERENDI
– Dragă Dorel, ce nu poate încăpea într-o fotografie, din cele văzute şi nevăzute? Ce-i este neapărat necesar fotografului măiastru care eşti pentru a socoti că s-a apropiat cât de tare se poate de poza pe care spera să o facă? Cum ai ajuns unde eşti şi ce-ţi mai lipseşte ca să ajungi unde vrei?
– Este adevărat! O fotografie, o imagine fotografică şi în general, aproape oricare imagine vizuală este o stare de restricţie şi de ultra rezumare faţă de pofta, lăcomia, dorinţa şi aşteptarea noastră întru a vedea cele văzute şi cele nevăzute, cele de văzut şi cele de nevăzut.
Doar că uriaşele teritorii ale neîncăperii într-o reprezentare vizuală sunt anunţate, printr-o ciudată şi complicată ceremonie a declinărilor de ştiut şi a declinărilor de bănuit, într-o ciudată şi complicată convenire la care participă propunerea de reprezentare a imaginii fotografice (cu toate calităţile şi defectele ei) cu toate semnalările şi incitările de rapel mnemonic de semn individual şi/ sau colectiv) în însoţire în/ întru (tentativă de) înţeles ataşată la o energică stare de dialog şi/ sau monolog dialogal cu sursele şi resursele noastre de la verificări şi autorizări mnemonice la închipuiri fantasmagorice) de şi întru întâmpinare, a unei veşti, poveşti, mărturisiri cu preponderenţă instalată în şi din/ întru şi dinspre vizualitate. Vizibil şi lizibil, revelat, desluşit sau bănuit, iată o stare de însoţire cu taina lumii, propusă, de (şi de) o imagine fotografică. Rezumând, cred, (se pare că) imaginea fotografică este un sol, o solie, un ambasador ce încearcă să-şi reprezinte, înspre (şi la) noi teritoriile sale cunoscute şi chiar şi pe cele necunoscute.
2. Săru’mâna pentru complimentarea cu întrucuvântul „maiestru”. Nu sunt aşa ceva! Poate doar par! E drept că sunt mai mult decât îndrăgostit de fotografie (şi de) şi probabil că asta îmi dă o stare de beţie ceva mai benefică, stare de beţie care în loc să emită obişnuitul şi (câte odată) simpaticul damf lasă loc, generată, emite (probabil) un „ce” de „aură” ce se pare că atinge simţirea celor din jurul meu. Revenind la întrebare, la întrebarea care se apleacă asupra ce-i este necesar fotografului ca să se poată apropia cât mai tare de poza pe care speră să o facă, cred că este nevoie în primul rând să ia act de anunţata/ anunţabila solie pe care o posibilă stare/ reperare de întru-imagine fotografică o semnalează dinspre/ dintru teritoriile ei de proximitate şi/ sau depărtare şi această luare de act să fie însoţită de perpetua stare de întru-iubire pe care o ai/ o avem (ar trebui să o avem) faţă de lumea ca lume, îngăduindu-i acesteia să existe în/ întru legea ei şi astfel să ne acceptăm şi să ne cunoaştem (să încercăm să ne cunoaştem) reciproc.
În sfârşit, încerc, la a treia întrebare, o tentativă de răspuns ceva mai scurt. Deci, la unde am ajuns ca şi însoţire cu şi întru fotografie, am ajuns pe nesimţite dar cotropit se pare de o neliniştită/ perpetuă simţire, iar ca să ajung unde vreau nu-mi lipseşte nimic decât poate un infinit prieten care să mă lase să-l călăresc ca pe un cal năzdrăvan din poveştile fără de sfârşit.
3 martie 2010
DOREL GĂINĂ şi zmeiele lui Buddha
Suspectez că Ştefan Dorel Găină Gerendi nu doarme nici ziua, nici noaptea. Ochiul lui filtrează lumini şi obscuritate acolo unde eu văd parabole şi întâmplări. În vreme ce mie mi se pare că se întâmplă ceva – ori că nu se petrece nimic –, Dorel observă simboluri şi arhetipuri. Or, se ştie: simbolurile şi arhetipurile sunt eterne, doar realităţile care le exprimă ne apar mereu altele, într-o dinamică de care oprirea în loc a timpului ne-ar scuti. Eu cred însă că, printr-un efect special de care sacrul e, în general, plin, el ar vedea şi atunci curgerea luminii, presărarea ei printre forme şi contururi, în scorburi de univers ori pe suprafeţele bombate ale unui proiect de realitate. Fie şi aşa: ochiul care identifică plastica de jur împrejur, folosind ca prelungire a mâinii ce îl slujeşte nu o pensulă, ci camera de luat vederi, e atât de înfometat de splendorile efemere ale eternului răsfrânt până şi în cele mai umile detalii, încât îmi lasă mie, integral, plăcerea de a survola zmeiele copilăriei, de a reface în stilul ruralităţii ancestrale dilema animalului de casă al lui Buridan şi de a pândi pe un lac din vecinătate noua transfigurare florală a lui Buddha.
Ovidiupecican's Blog 