eugenia ţarălungă: poeme

 Prezența literară a poetei Eugenia Țarălungă este asigurată, în anii de după revoluția din 1989, prin gesturi, apariții și premii care, într-o cronologie inversă, de la prezent spre trecut, arată astfel:

2010 – “biu”, poeme şi texte-bloc, Ed. Limes

2002 – “mici unităţi de percepţie”, Ed. Muzeul Literaturii Române, Premiul pentru debut al Fundaţiei Laurenţiu Ulici acordat de Uniunea Scriitorilor din România

2002 –  Concursul “Aurel Dumitraşcu” – premiul II pentru volum în manuscris

2002 – Premiul revistei “Steaua” la Concursul naţional “George Coşbuc”

2001 – Poezii publicate în volumul colectiv “Stare de necesitate” în urma unui concurs de poezie organizat la Bacău de către cenaclul “Avagarda XXI”

2001 – Premiul II la concursul “George Coşbuc” – Bistriţa Năsăud

2000 – Poezii publicate în “Luceafărul”

1996 – Poezii publicate în “Poesis”

1991 – Menţiune la concursul “Arthur Rimbaud” organizat de Ambasada Franţei

Pe acest blog, Eugenia Țarălungă publică, astăzi, câteva poeme. (O.P.)

 

 

 

agende ale zilei siameze

când vine un om la cer

 *

 

33 ar fi putut fi o cifră magică

10 martie (oare cât o fi fost?!) – pentru elfi

scară pe potriva voastră

 *

 

de fapt nu aveam de ales 

un raft ţinea un etaj

derapaje controlate de fum

Salud per agua

 

-//- 

 

agende ale zilei siameze

catapultaţi spre peluza de miere şi ienupăr

vă plimbaţi tacticos prin parcul Libertăţii

faceţi naveta între cei doi uriaşi ai lui Paciurea

cu talpa de-un cot

*

defilaţi cu flori pe internet

ai avut dreptate injuncţie

noi nu suntem ai noştri

dreptate şi frăţietate

agende ale zilei siameze

şi Luna cu fazele în sizigie

şi mama e ocolită tacticos

ambasadorial

tu ieronim ar fi trebuit să stai departe de noi

noi nu suntem ai noştri

-//-

când vine un om la cer

a căzut vineri dintr-un pom vopsit şi ruginit

nu era tata

nu era marţi

*

când se umple cerul de lumină?

când vine un om la cer

*

nu s-a schimbat lumina

nu s-a schimbat vocea

tăioasă ca un topor pe tulpina axială a unui cireş

ce nu se vede este ucis

-//-

33 ar fi putut fi o cifră magică

te duci şi iei din galantar ca la autoservire

Cuba libre s-a mutat aici

lângă sămânţa luminii

distanţă elastică până la dispariţie

33 ar fi putut fi o cifră magică

dacă nu te-ai fi risipit pe 5 continente

*

ayudame plămânul şi soarele erau unite

încleştate într-o anatomie sumeasă

undeva în jurul vertebrelor

în susul glandei pituitare

summum de culori schimbătoare

nişte cercei de os ROGVAIV

atârnaţi de un om cu capul în jos

uitat îngenuncheat în poziţie de foetus

*

ca o prelungire a genezei

trofeu de demisol

o demoazelă gri într-aripată

şi vine motostivuitorul

şi o depozitează temporar herculean

sau mai binezis

daaa, mai binezis

-//-

10 martie (oare cât o fi fost?!) – pentru elfi

niște zarzavaturi tocate

verzituri găsisem sinteza alchimică

*

şi totul în urmă se orienta polar bipolar

*

toate aşchiile verzi din urmă

indicau acelaşi punct fix alfa

toate cioturile vlăstarelor posibile

brusc reveniseră la viaţă

*

şi sevele îmi vorbeau despre deplina folosinţă

foarte răspicat

sinteză din prezenţa luminii

o alchimie a fotonilor

*

şi dacă v-aş spune oare că

tot trecutul care trecuse de vegetal

zdrobise regnurile într-o erupţie fără margini

fulminantă fără rest?! 

-//-

scară pe potriva voastră

piei din faţa ochilor mei

vinerea

un sigiliu de ceară, nu de turmalină

o apăsare grobiană în unghi malefic

e necesară o delimitare monşer

între parizienii perverşi plini de nobleţe

*

de pe sensul interzis autocarul se întorcea

către instanţele antumităţii

urcase puţin pe trotuarul în curbă

lângă mama zmeilor

*

şi toate erau prezentate într-un email

vioi şi spaţios

aşa

pe potriva ta

pe potriva voastră

*

oximoronic sau toxic de-a dreptul

experimentează pe alt poligon alte stări de fapt

literatură aplicată neînghiocată matematici aplicate

mă voi transfera pe 1 iunie

în contumacie

reflexul pavlovian s-a întărit

*

cu sau fără papion

cu sau fără botforii desperecheaţi de la Auschwitz

viaţa merge înainte

din uşă în uşă

din vitrină în vitrină

sau latrină

defilare aliniată fără nazuri sau poticniri

vai mie, adu-mi o scară

să ajung până la organele ei odorate adorate

şi asta ar fi singura verticală îngăduită

neacaparată

-//-

de fapt nu aveam de ales

pe dibuite

îl aleg pe Dumnezeu

mă orientasem spre seminţele cele mai bune

sărisem de seminţe

rămăseseră cele mai bune

bântuisem prin Bucureşti

pierdusem

erau de cărat baloturi de colo-acolo

plecam trebuia să mă întorc

nimerisem printre schelele metroului

în pântecele semilunii

şi mă supărasem brusc şi îndreptăţit

*

toate colţurile erau rupte şi lipite cu scotch

mă simţeam pustiită

a trebuit să aleg

de fapt nu aveam de ales

urma să recuperez ce aveam de recuperat

2 bărbaţi mă invitau într-o crâşmă

şi ei îşi imaginau că mai fuseseră cu mine acolo

-//-

un raft ţinea un etaj

colecţia cărţilor de seamă

din capu’ locului ne aminteşte că verbele sunt încăpătoare

atotcuprinzătoare

substantivele consistente sau subţiratice

nu au de-a face cu infinitul sau infinitivul

*

departe de a fi fost unul triumfal

cu momente succesiv apoteotice

izomorfe pe de-a-ntregul

*

alunecam pe o bibliotecă un raft ţinea un etaj

jos erau excavatoare

pământul era amestecat cu haine şi frunze

scurmam într-o frăţie albă

în preajma excavatoarelor

în vremea războiului o săpăligă

îţi poate salva viaţa

dacă o plasezi la locul potrivit

-//-

derapaje controlate de fum

pârjolind fântânile

un notar pe cinste

sobru cu două ferestre

se ridică pe vârfuri

consideră o onoare după ceasu’ amiezii

pârjolind fântânile

*

o femeie uscăţivă

îşi îndesă ceva în guriţă

după care luă la rost asistenţa

o gheară prinsă între două lumi

tutelată de alte forţe

sângerând fântânile

*

şi o să vă luăm măsurile

greutăţile sunt legate

aruncaţi tot balastul peste bord

fumul era foarte gros

derapajele controlate sunt viaţa lor

evidenţa care să îmi scoată ochii

pârjolind fântânile

*

ce greu e fără tine

tată

nu aş fi crezut

te-a tras fratele inelar după el

*

pârjolind fântânile

când tu erai deschizător de drumuri

mă rupeşti

nu pot reface trecutul

mişeleşte ticluit

ploaia de leac

pârjolind fântânilor fumul gros

înlocuind ceva deja cenzurat

-//-

stropi din agheasmatarul de plastic

puşcaşi marini rătăciţi pe uscat printre bancomater

se suie pe banda cardio şi alternează împleticit picioarele

grea încercare pentru unii ca ei obişnuiţi să păşească doar pe ape despărţite de uscat

îndârjiţi că vor fi plătiţi cu bani grei ca să se lase curăţaţi

degeaba chibiţează unii şezând rânduiţi pe gradene

foametea îşi mănâncă automat copiii

pe nepusă masă a început asta

tocmai acum când masele rânduite păreau a nu crea probleme

şi Ţara Făgăduinţei era ba America, ba Israelul, depinde ce urmăreai

*

ba eu urmăream să instaurez ziua mondială a sinuciderii

contrasă în fiecare oră

şi curg stropi din agheasmatarul de plastic

coboară în devălmăşie

grav e că decantarea ar fi trebuit să aibă loc deja

îmi lăsasem rând

căpătasem un strop de vlagă de mă miram şi eu

comunicarea dintre noi ar fi trebuit să fie fără fisură

*

mă miram văzând cum unii sunt plini de ei cu asupra de măsură

de parcă limbajele nu ar fi negreşit casante

-//-

Salud per agua

Miere şi sare odoare

consecinţe ale unei stări de bine pripăşite

*

aici de faţă personaje de poveste

se perindă pe la etajul XI

când se îngână ziua cu noaptea

*

să iubeşti fără discriminare

balot tăvălug

tot blocul tot autobuzul

chiar dacă nu au absolvit cursul de energii

în vremea iniţierilor la colţ de stradă

*

vin apele să ne salute să ne înveţe

salud per agua

învăţătorule

*

şi vezi un loc unde găseşti toate răspunsurile

şi nici nu ştii când faci cele 200 de exerciţii

când faci slalom între tine şi tine

găsind drumul cel mai scurt

spre o nouă consecinţă

*

Mişcarea este o cruciadă a stării de bine

şi te trezeşti într-un balansoar

cauză-efect printre revărsări de cărnuri balot

în fapt de seară

*

omul este o maşinărie minunată perfectă

uns cu ulei de la maslu

daaa, abia ce vorbeam despre epifizioliză

*

să nu te înfometezi

să bei multă apă şi să îţi ţii mineralele

la locul cuvenit

putea fi cel mai frumos loc din oraş

* 

nu ştiu dacă e cea mai inteligentă mişcare

îmi spuseseră să mai las ceva din el

cerul, de pildă

*

nişte delăsări virau către o lene definitivă

şi intraductibilă

unii oameni au voie să se mai odihnească

printre slalomuri şi prinţese

trec tropăind anii şi nu îţi dai seama

ba nu trec

trăsese feriga spre soare

da’ ce soare!

*

3 ani legat de glie – de una transoceanică

de care tot încercai să scapi

nişte foste beţişoare indicau spre Taj Mahal

NOI AM FOST PRIMII ŞI CEI MAI BUNI

asta nu-i de la NASA, e de pe vremea romanilor

 *

 cunoscător din alt plan

un învăţător pe lângă care te fâţâi

beleuză

înfăşurată într-o variantă

unică şi pe cale de dispariţie

*

aparatele s-au revoltat

m-au electrocutat m-au amuzat

şi brusc am devenit supusă ca o plajă

şi m-am mutat cu tot fun-clubul meu

într-o penumbră în care cineva fredona o melodie

când nu vorbea de Beria sau Socrate

*

parcursese drumul printre ape şi copaci

ajunsese dar nu vedea fluturii din sidefii

*

povesteşte, prinţesă, despre insomniile tale

sau fredonăm, mai bine, o melodie

în penumbra Taj Mahalului

când drumul copiilor e închis cu simţ de răspundere

şi obrajii sunt înfierbântaţi din cale-afară

*

ai greşit sintagma

ŞI NE VOM ŞTERGE SUDOAREA UNU’ ALTUIA

cât de relaxată să fii ca să uiţi

ultima jumătate de minut trăită împreună?!

*

Ansa sunt eu, spune Regele Soare

care a făcut tot timpul ce-i plăcea

*

nimeni nu e perfect mai am multe de învăţat

un oraş luat în stăpânire

prin toate simţurile

şi dincolo de simţuri

încă de la Congresul de la Belgrad

*

Trebuie să existe un shortcut, ayudame

furia gelozia sau frica.com

de pe un perete electronic perpendicular privirii

aş veni cu mâinile spre ale tale

la 180 de grade

numai să ştiu adevărul

o fiinţă în masivă devenire

la poalele unei piramide mexicane

unde a învăţa este egal cu a te bucura

*

Apa ne ţine la un loc

unii se închină la o piază

catamarane ambarcaţiuni pentru o lume a bărbaţilor

o prinţesă de serie m-a atenţionat: TBC este altceva

dar  mereu există oaze

noroc că am găsit-o eu pe asta – unică

şi pe cale de dispariţie.

*

Invitat onorific pe Terra pentru un an

stau aici, că sunt mai aproape de cer

e locul cel mai ferit

depinde cum te poziţionezi

când privirea spartă-n bucăţi

baleiază antebraţul în contre-jour

ÎN CONTRA DIRECȚIEI DE ASTĂZI ÎN FILOSOFIA ROMÂNEASCĂ. VIII: FILOZOFIE ȘI… SCIENCE FICTION

Suspiciunile de „contaminare” – fie și diafană – cu extremismul de dreapta nu sunt însă singura obiecție pe care o aduc interesului prea marcat față de filosofia lui Martin Heidegger. Cred, de asemenea, că tipul de imaginar pe care îl pune filosoful în joc pentru a-și construi tezele și viziunea are mai multe în comun cu literatura science fiction și cu religiozitatea de tip New Age decât cu discursul filosofic clasic, recunoscut ca atare.

Să presupunem că există (sau pot exista, cu deplină îndreptățire) filosofii care se dezinteresează de om și problemele existenței lui, de modul lui de a fi și de a cunoaște, de realitatea terestră și de cea cosmică, de valorizarea acestora, de tot ceea ce reprezintă lumea, postulând dragostea de o înțelepciune care nu are nimic cu vreunul dintre toate expresiile ființării trecute aici în revistă. Nu ar fi vorba nici măcar de înțelepciunea transcendentă, dumnezeiască fiindcă, în conformitate cu Biblia, omul a fost făcut de bunul Dumnezeu după chipul și asemănarea Sa; cu alte cuvinte, într-un fel sau altul, și acest tip de înțelepciune ar cădea tot sub incidența raportării la om și uman.

Aspirația către o astfel de iubire de înțelepciune a devenit descifrabilă și într-una dintre ultimele scrieri publicate de Constantin Noica. Într-un text care trebuia să inaugureze o nouă carte, apărut în revista clujeană Steaua, dar care a rămas fără continuare, datorită decesului gânditorului, Noica încerca să imagineze o schiță filosofică pentru cei din cosmos, observând, printre altele, că omul stă sub puterea unor mari dihănii invizibile, care îl modelează. Încă în tinerețe, pe când scria De caelo (1937), el inclusese cosmosul printre puterile anonime care tiranizează orbește conștiința individuală. Iată cum, o mai veche deprindere de a vedea cu ochii minții dihăniile din invizibil – prezumate, nu sesizate ca atare – îl purta pe gânditorul de la Păltiniș, chiar în pragul marii plecări, cu un pas mai departe de ținta obișnuită a meditației lui, anume omul.

Pentru a merge mai departe, dincolo de silueta principalului actor al Istoriei, direcția lui Noica părea să fie cosmosul; nu cel al vechilor greci, oricât de tentante sunt întoarcerile la acesta; Cosmosul lui Gagarin și a Laikăi, a lui Apollo 11 și al navetei Discovery. Nu era întâmplător că Noica își situa interesul târziu înafara filosofiei propriu-zise și a teologiei, amplasându-și scenografic discursul într-un orizont familiar literaturii science fiction și apelând, într-o convenție mai marcat beletristică decât de obicei, la recuzită împrumutată anticipației. O făcea pentru că exista deja o literatură S.F. care, fie că Noica o frecventa sau nu, făcuse pasul deja către filozofie. Nu mă refer la 1984 de Orwell sau la Brava lume nouă de Aldous Huxley, contra-utopii sociale și politice antitotalitare, ci vorbesc despre Abbot cu Flatland sau la Hesse cu Jocul cu mărgelele de sticlă, unde pariul e mai mult filosofic decât narativ-aventuros. Acest tip de S.F. nu era deloc nou. Îl inaugurase chiar un filosof, Lucian din Samosata, iar continuări ilustre dăduse, în sec. al XVII-lea, Cyrano de Bergerac și în sec. al XVIII-lea Jonathan Swift, călătorind pe insule zburătoare și aiurite, odată cu eroul lui, Lemuel Gulliver.

La drept vorbind, cele care narează, în destule cazuri, în termeni artistici, navigații stelare ce vin în contact cu entități – e drept, vizibile – de natură extraterestră (de pildă în Odiseea navei Space Beagle), sunt romanele S.F. ale lui A.E. Van Vogt. Eroul prozatorului, nexialistul Elliott Grosvenor, este expert într-o „știință și gândire integrată” ce vizează cunoașterea Întregului, a… Ființei; s-ar zice că modelul lui este… Heidegger însuși, datorită acestei practici a nexialisticii, în timp ce entitățile extratereste – precum Corl, pisica bipedă dotată cu ventuze – sunt cele care aduc incertitudinea, teroarea, anihilarea pe nava Space Beagle, fiind, metaforic vorbind, o posibilă încarnare a fricii pe care Nimicul o trimite către Dasein. Și, ca pentru a dovedi că S.F.-ul este mai aproape de realitate decât s-ar crede, noțiunea de nexialism imaginată de Van Vogt a ajuns să fie cea care fundamentează un adevărat institut de profil; în Boulder, Colorado.

Vezi:

http://www.nexial.org/ION/

Evident, A.E. Van Vogt nu se va fi gândit nicio clipă ca în romanul lui gustat de tinerii de orice vârstă să parodieze în manieră S.F. anumite teme heideggeriene. Dar de ce nu ne-am gândi noi la asta? Oricum rămâne frapantă intuiția lui Noica – se știe cât de sensibil la imaginea artistică, la metaforă, la artisticitatea limbii – de a-și plasa filosofia, la finalul vieții, în ambianță cosmică, producând, simbolic, o mediere între imaginarul filosofic al lui Heidegger și cel literar-beletristic al lui Van Vogt.

Această comunitate de viziuni, vecinătatea evocată între Heidegger, Noica și… Van Vogt nu rămâne una izolată. Tocmai prin 1986, când Noica publica textul la care mă refer, se stingea un controversat guru occidental, autor S.F. el însuși, care a inventat o abordare științifică axată pe autovindecare, dianetica, transformată ulterior – prin salt calitativ – într-o religie sui generis, intitulată scientologie. La baza acesteia, întemeietorul L. Ron Hubbard a pus thetan-ul, spunând că acesta este „adevărata identitate a persoanei, un sâmbure bun în mod intrinsec, omniscient, non-material, capabil de creativitate nelimitată” („The thetan is the true identity of a person – an intrinsically good, omniscient, non-material core capable of unlimited creativity”, după formularea lui Jacob Neussner din World Religions in America). Thetanul ar fi expresia individualizată a izvorului cosmic, alias forța vitală, numită astfel datorită literei grecești theta (θ), ceva întrucâtva similar cu prana universală din credințele tradiționale ale Indiei.

Oricât ar părea de paradoxal, în asemenea alăturări pare să stea, prin destule trăsături ale sale, filosofia lui Martin Heidegger. Așezarea în centrul ei a Dasein-ului, un alter ego filosofic al omului, care rămâne însă altceva decât omul însuși, atrage atenția asupra thetanului scientologilor, permițând decriptarea faptului că la baza punerii în pagină a acestui fel de căutări stă același tip de imaginar filosofic și vizionar. Înlocuirea subiectului om și chiar a referentului contextual al acestuia, cu gândul de a paria pe centralitatea explorării existenței (Sein, Seiende etc.), are la bază aceeași atitudine ca și a autorilor – diverși ca preocupări și abordări – menționați mai înainte.

 

IX: ANDREI CODRESCU, AVANGARDA ȘI POSTUMANUL

Perspectiva postumană nu caracterizează doar filosofia. În cea mai recentă carte publicată de Andrei Codrescu, Ghidul Dada pentru postumani (în original: The Posthuman Dada Guide. Tzara and Lenin Play Chess), ea ocupă de-a dreptul locul central.

Cartea are ca obiectiv, după cum socotește primul ei comentator din România, abordarea avangardei dintr-o perspectivă postumană („Scopul ghidului este, ne informează Codrescu, de «a-i instrui pe postumani cum să ducă o viaţă dada».” M. Mihăieș, „Când dadaiștii joacă șah”, I, în România literară, nr. 5, 2011). Se remarcă, astfel, „O perspectivă postumană prin excelenţă: „cei care se consideră «umani» vor pretinde că au un «suflet» şi o «istorie» de neşters, în timp ce postumanii vor susţine că sunt parte din tot ce există şi că orice lucru are un lucru al său, inclusiv reţeaua pe care o pun actualmente în trepidaţii cu tropăitul lor indignat. Este o ceartă fără rost, iar dacă cineva se simte inconfortabil când este numit «postuman», vă rog să vă numiţi cum vreţi.”

Se dă chiar o definiție a postumanului: „o fiinţă postumană este o fiinţă umană care a pus natura (inclusiv propria-i natură) între paranteze. Sau care s-a convins singură că tot ce este nonuman este uman, deci uman = natură. Pe vremuri, asta se numea «antropomorfism», dar în vremurile de-acum se numeşte «o interfaţă prietenoasă pentru utilizator.»” Din această perspectivă, „Dada este instrumentul de înlăturat paranteze şi de scos lumea dintre ghilimele, cu forcepsul imaginaţiei”. O cale directă de a atinge subiectul: mişcarea dadaistă n-a fost altceva decât o formă sălbatică de a anula realitatea şi de-a substitui-o cu un tip special de imaginaţie” (M. Mihăieș, „Când dadaiștii joacă șah”, II, în România literară, nr. 7, 2011).

Iată că, pornind de pe liniamentele unei cercetări-reconstituiri istorico-literare, autorul american de origine română pare să creeze efectul de distanțare – nu doar istorică, ci și… cosmică – față de un fenomen cultural contemporan, de care ne despart, deocamdată, mai puțin de o sută de ani. Resortul din care pornește o asemenea nevoie este comun cu al ultimului Noica, mărind la maximum efectul de creare a perspectivei istorice cu mijloacele ipotezei – filosofice – a postumanului. Se prea poate ca Mircea Mihăieș să fi distribuit accentele, în cronica lui de întâmpinare, altfel decât o face autorul însuși în carte (indicii în acest sens survin în nr. 10 al României literare, unde se publică o scrisoare de distanțare a autorului față de lectura mihăieșiană). Cu atât mai mult însă este grăitor că volumul lui Codrescu permite o asemenea lectură, mai ales că este vorba despre un critic avizat. Or, ceea ce vede Mihăieș în carte, în primul rând, este abordarea postumană a unui fenomen cultural de rezonanță mondială (avangarda literară) și conexiunea dintre acesta și revoluția politică.

Este exact ceea ce acuz, la rândul meu, în cazul imaginarului – situat în aceeași constelație – al lui Martin Heidegger, de care, oricât de departe ar părea situat, nici demersul scientologic al lui L. Ron Hubbard nu se înstrăina.

Mihăieș observă și că ghidul lui Codrescu este „…un tratat despre felul cum avangarda artistică — chiar în absenţa unor valori estetice, fie şi de nivel onorabil — se dovedeşte adeseori a fi braţul înarmat al avangardei revoluţionare” (M. Mihăieș, „Când dadaiștii joacă șah”, III, în România literară, nr. 9, 2011), atrăgând atenția asupra potențialului detonator pe care avangardele îl pot activa în istoria trăită. Nu este, de altfel, o noutate că, în vreme ce unii avangardiști au găsit oportun să se asocieze „revoluțiilor” de extremă dreaptă – cazul lui Marinetti în relație cu fascismul italian -, alții și-au descoperit afinitățile cu extrema stângă (Maiakovski, desigur, dar și destui membri ai avangardei literare românești, Geo Bogza, Gelu Naum ș.a.). Exact în acest sens observ, la rândul meu, că „activarea” în limba română a filosofiei heideggeriene nu rămâne o opțiune inocentă și lipsită de consecințe pe piața ideilor (inclusiv politice) de la noi.

CANTEMIRIANA

Au apărut mai multe texte de exegeză cantemiriană al căror autor sunt. Îmi permit să le recomand lecturii celor interesaţi:

Ovidiu Pecican, „Metafora egiptologică şi orizontul ei cultural în Istoria ieroglifică de D. Cantemir” (I), în Convorbiri literare, nr. 1 (169), ianuarie 2010, pp. 103-105;

vezi: http://convorbiri-literare.dntis.ro/PECICANian10.html

Ovidiu Pecican, „Metafora egiptologică şi orizontul ei cultural în Istoria ieroglifică de D. Cantemir” (II), în Convorbiri literare, nr. 2 (170), februarie 2010;

vezi: http://convorbiri-literare.dntis.ro/PECICANfeb10.html

Textul publicat în două părţi în Convorbiri literare a apărut integral în volumul Alina Branda, Ion Cuceu (coord.), Romania Occidentalis, Romania Orientalis. Volum omagial dedicat prof. univ. dr. Ion Taloş/ Festschrift fur Ion Taloş, Cluj-Napoca, Ed. Fundaţiei pentru Studii Europene & Ed. Mega, 2009, pp. 487-495;

Ovidiu Pecican, „Istoria ieroglifică: Scara şi modelul ei”, în Convorbiri literare, nr. 4 (172), aprilie 2010, pp. 113-115;

vezi: http://convorbiri-literare.dntis.ro/PECICANapr10.html 

Ovidiu Pecican,  „Balet aulic şi fabulă animalieră. Dimitrie Cantemir şi Istoria ieroglifică”, în Steaua, an. LIX, nr. 1-2, 2010, pp. 23-24

vezi: http://www.revisteaua.ro/core/numere/2010/Steaua%201-2%202010.pdf la p. 23;

Ovidiu Pecican, „Istoria ieroglifică (de D. Cantemir) şi Ceasornicul domnilor (de Antonio Guevara, în interpretarea lui Nicolae Costin)”, în Dacia literară, an. XXI, nr. 1 (88), 2010

vezi: http://www.muzeulliteraturiiiasi.ro/dacia088_17.php;

Ovidiu Pecican, „Cantemir în Istoria ieroglifică”, în Convorbiri literare, an. CXLIV, nr. 10 (178), octombrie 2010, pp. 84-87; [sunt reunite două articole fără legătură unul cu altul, dar continuând abordările anterioare din aceeași revistă: „Ce, cum și cât se traduce” la pp. 84-85 și „Cantemir și fabula animalieră. Surse iudaice”, la pp. 85-87]

vezi http://convorbiri-literare.dntis.ro/PECICANoct10.htm

Ovidiu Pecican, „Cantemir și fabula animalieră. Surse iudaice (II)”,  în Convorbiri literare, an. CXLIV, nr. 11 (179), noiembrie 2010, la pp. 103-104

vezi http://webcache.googleusercontent.com/search?q=cache:sKL8ofTDBAQJ:convorbiri-literare.dntis.ro/PECICANnov10.htm+convorbiri+literare,+surse+iudaice&cd=3&hl=ro&ct=clnk&gl=ro&source=www.google.ro;

Ovidiu Pecican, „Istoria ieroglifică, un criptosistem?”, în Convorbiri literare, an. CXLIV, nr. 2 (182), februarie 2011, la pp. 124-125:

http://convorbiri-literare.dntis.ro/PECICANfeb11.htm

Ovidiu Pecican, „Cantemir și Descartes”, I, în Convorbiri literare, an. CXLIV, nr. 4 (184), aprilie 2011, la pp. 103-106 și: II, în loc. cit., nr. 5 (185), mai 2011, pp. 105-106 ;

Virgil Mihaiu: FÂNTÂNIŢE

 

îmi torni

roşu din piele

ocru din muşchi

verde din priviri

sânge din sâni

peste gânduri

printre rânduri

scrise-trăite

durate-renegate

întâmplate-visate

distilate-instilate

în secrete fântâni

 

Virgil Mihaiu – n. 1951, Cluj/ România. Scriitor, jazzolog, diplomat, universitar, poliglot. Redactor Echinox, Steaua, Jazz Forum, Down Beat; fondatorul cursului de Estetica Jazzului la Academia de Muzică din Cluj; director ICR Lisabona & ministru consilier pe lângă Ambasada României în Portugalia. 15 volume sub nume propriu. Co-fondator & membru al grupului de jazz-poetry Jazzographics. Autor de filme documentar-artistice de mediu şi scurt-metraj, emisiuni de radio & TV. Recitaluri, conferinţe, prelegeri, congrese, burse, festivaluri, în ţară şi pe Glob.

4. Quaestio pentru ION BARBU

– Caricatura este o vocaţie care insolitează şi însingurează sau răspunsul la o presiune şi o urgenţă a mediului ambiant?

– Singura definiţie a caricaturii ca modus vivendi pe care o recunosc, şi asta pentru că a fost scrisă doar pentru mine, este aceea dată de Radu Cosaşu: caricatura este acea formulă inteligentă care îţi spune, fără să te bată la cap, să ai curaj în fiecare zi!

Sigur, ea îţi mai dă, daca ajungi să crezi în ea, sentimentul că eşti cel chemat să îndrepte lumea. Tot ea te face să crezi că între tine şi Biserică poţi pune semnul egal atâta timp cât scopul vostru e oarecum comun – aducerea omului pe calea cea dreaptă. Atâta doar, că mijloacele diferă.

Fericiţi cei ce plâng, nu sunt cu nimic mai prejos decât fericiţii care râd.

În fond, Împărăţia e una, iar concitadinul meu I.D. Sîrbu, întrebat dacă în rai se râde, răspundea că: „Pe dracu’!”.

Observaţi cum rolul caricaturii dispare în sferele de sus. Adicătelea nu râdem DE, ci PE!

De altfel, cercetatorii engleji au descoperit CĂ CU cât îndrepţi satira la nivelele superioare, cu atât efectele ei binefăcătoare riscă să se piardă.

Iar despre efectele secundare de insolitare şi însingurare, ce pot să zic decât AŞA E!

După 40 de ani de ”meserie” (asta nu înseamnă că sunt bătrân, ci mai degrabă precoc), trăgând linie provizorie şi adunând, pot da un rezultat parţial şi exact ca un exit poll: sunt singur şi departe geografic de toţi subiecţii mei.

Nu mă plângeşi şi uitaţi-vă şi la partea plină, de sus, a paharului: oricât de lungă ar fi mâna politicianului, nu poate să (mă) ajungă până la Petrila.

– Ce face caricatura cu persoana autorului ei: o subţiază sau o îngroaşă întru spirit şi fizic?

 – Noroc că am recitit întrebarea a doua oară! Era să mă arunc cu capul şi cu gura înainte şi să spun ce face caricatura cu destinatarul ei!

Acum că-i vorba de o introspecţie, şi nu de-o inspecţie, pot să vorbesc mai la obiect, mai ca Flaubert despre Emma.

Dacă după vreo 14 000 desene publicate am rămas tot la circa 80 de kile, înseamnă că Madam Caricatura a reuşit să mă stoarcă zi de zi, ceas de ceas, şi în proporţie de masă, aici în sensul de greutate.

Privitor la spirit, aicea problema e mult, mult mai groasă!

România copilăriei mele a murit de mult. Tot ce-am învăţat în clasele I-IV, cum că avem, „Da, mai avem!”, munţi, păduri, ape, petrol, cărbune, grâu, oi, boi, oboi, s-a furat demult. România a ajuns, în sfârşit, tzara caricaturii, iar eu nu pot să zic decât că-i pohta ce-am pohtit!

Iar voi, orbilor, bucuraţi-vă că-n tzara asta Sartre e împărat.

Sau, pentru vorbitorii de limbă natală şi mortală, Băse preşedinte!

– A trăi în România înseamnă o somaţie de a deveni caricaturist?

– Sigur! E uşor să fii caricaturist în România, mai ales când tot guvernul, parlamentul şi preşedintele lucrează pentru tine. Dar dacă ei lucrează, de ce mama dracului, impozitele îţi vin ţie să le plăteşti?

Desigur, dacă prezinţi oarece înclinaţii masochiste, dacă îţi place să mai dai un cap în gură şi un picior între picioare, daca limba ţi-e încărcată de o spută groasă, dacă fierea-ţi funcţionează la parametrii maximi, atunci da, bingo!, ţi-a pus Dumnezeu mâna în capul tău de caricaturist şi trage de părul tău din toate poziţiile.

Pentru că toate aceste zbateri, ici sus enumerate, nu echivalează cu profitul unei intreprinderi de pupat în cur.

Cetitoriule de poveşti şi de bloage, pusu-ţi-ai matale întrebarea de ce odată cu a-bolirea Monarhiei a dispărut şi acea intreprindere sănătoasă a Clownului pendinte de tron?

Ai văzut în vreo republică un individ pe statul de plată al Preşedinţiei care să-l ia în tărbacă, să i-o spună la obrazul gros, să-i dea una peste ceafă cu aceleaşi caracteristici Întâiului Tătuc?

Eu, cu toată vederea mea slabă, nu am văzut încă şi cred că de vină nu-s dioptriile mele.

Dar Omul (am scris cu O mare pentru că vorbesc de mine), cât e Om (bis repetitia placent!) învaţă.

Aşa că, necrezând să-nvăţ a shoma vreodată, proaspăt scos din câmpia (pârloaga, N.B.) muncii, am hotărât să-i scriu Marinarului de Marinar, oferindu-mi serviciile în a-i fi Gazeta sa de perete, rubrica sa zilnică de AŞA NU!.

Ceream doar răsplata unui salariu de director al Fondului Proprietăţii Intelectuale. N-am primit niciun răspuns, dar mă aştept, când va veni de va veni, la unul de tipul maestrului Bour de la Steaua care, la întrebările celor doritori a publica în revistă dacă le-a citit producţiile, răspundea: „Bă, eu încă nu l-am terminat pe Balzac şi vrei să-ncep cu tine?”.

Cu singura substituţie valabilă în acest caz: Cărtărescu ia locul Balzacului.