Proză: Lucian POP: Zbor paralel

   Îmi scrie Stalin cu litere tremurate că toate minciunile monstruoase care se scriu despre el în ziarele externe l-au adus la disperare. Hai repede!

   Ajung în Moscova şi Stalin mă aşteaptă la aeroport, posomorât.

Îi zic, de-a dreptul:

 – Păi, nu-ţi dai seama, ce-ai vrea, să te laude capitaliştii, sigur că te denigrează, sunt invidioşi pe noua dumitale societate.

 – Ai dreptate. Haide să bem ceva! Și şoferul ne duce la primul restaurant. În restaurant, veselie cât cuprinde.

 – Poţi zice că oamenii ăştia sunt terorizaţi de mine?

 – Vrei să-mi strici cheful, tov Stalin? Mai bine vorbim despre fotbal.

Ieşim din restaurant, ne suim în maşină şi o luăm pe bulevard. Oprim la alt restaurant. Cum ne-am aşezat la masă, Stalin mă întreabă înfrigurat:

 – Ai văzut fabricile de-a lungul bulevardului?

 – Se poate să nu observ aşa ceva? Ce fabrici minunate! Hai noroc! Și dăm paharele pe gât, dintr-o mişcare.

 – Dragul meu, poate crezi că am aranjat totul.

 – Dacă mă mai jigneşti cu ceva de genul ăsta, te las baltă!

Ne urcăm în maşină şi o cotim pe o stradă lăturalnică. Alt restaurant. Veselie cât cuprinde.

 – Ei, ce zici? Ştie să trăiască poporul sovietic?

 – Jos pălăria! Felicitări!

 – Te mai duc într-un loc şi gata, toată lumea la culcare, ce-i prea mult, nu-i sănătos.

Ieşim. Şoferul întreabă:

 – Către casă?

 – La marea plezneală. Găseşte-ne un restaurant în partea cealaltă a Moscovei.

 – Ştii, tovarăşe Stalin, că nu ţii la băutură.

 – Uite, dragul meu, cazul clasic, în care iubirea de aproapele tău este de fapt frica de-a ieşi din conformism… Dă-i bice!

Ajungem la o crâşmă îngropată pe jumătate în pământ. O veselie urlată. Toată lumea cânta şi bătea cu pumnii în mese:

 – Ca-za-cioc-ca-za-cioc-ca-za-cioc!

   … Mă trezesc pe un pat de lemn într-o celulă de închisoare cu un gemuleţ la înălţime. De atâta băutură, îmi simt capul ca o minge ce se roteşte în jurul meu. Alături, pe patul fără saltea, dormea Stalin. Strig plin de spaimă:

 – Lagărul, Siberia mă aşteaptă!

Cum stătea întins pe spate, cu ochii închişi, Stalin mormăie:

 – Chiar şi pe tine, om deştept, te-au prins în mrejele lor?

Se scoală şi bate cu pumnul în uşa blindată. Uşa se deschide imediat. Gardianul, îl salută protocolar şi nu se poate stăpâni, îl îmbrăţişează cu multă simpatie.

 – Iar ai făcut-o lată, tov Stalin. Să-ţi fie de bine!

   Şoferul ne duce la Kremlin, dar în spatele impozantei clădiri. Intrăm pe o poartă larg deschisă şi mergem pe un coridor liniştit. Ajungem lângă o uşă pe care scria simplu, cald: Tov Stalin. Lângă uşă e o băncuţă.

 – Aşteaptă-mă un pic, şi Stalin intră în biroul lui.

Mă aşez pe băncuţă. Apare un cetăţean îndurerat şi mă întreabă dacă Stalin este în cabinet. Cetăţeanul mi se plânge:

 – Ieri, soţia mea a fost dusă pe zece ani în Siberia, acuzată de o vecină că l-a înjurat pe Stalin de mamă!

 Rămân neutru. Tac. Iese Stalin din cabinet. Surpriză. Într-o uniformă complet albă, cu câte o stea de aur pe umeri. Îmi zice:

 – Aşteaptă-mă în continuare, trebuie să ţin un mic discurs la Academia Militară.

Cetăţeanul îi strigă disperat:

 – Soţia mea a fost dusă pe zece ani în Siberia!

Stalin nu se lasă mai prejos, strigă şi el:

 – De ce nu vreţi să înţelegeţi că din cauza obsesiilor voastre, sunt în tratative cu americanii să le dau Siberia pe gratis? Nici un ban nu-mi trebuie pe ea!

 – Daţi Siberia?!

 – M-am săturat, tovarăşe. O dau.

 – Şi atunci unde este soţia mea?! Aţi dus-o în lagărul de la Baku.

Stalin, nu zise nimic. Porni cu paşi mari către Academie. Dispăru şi reclamantul. Imediat mi-a picat fisa: Regiunea Baku are rezerve paradiziace de petrol… Aha, deci asta era mişcarea!… Dau năvală în biroul lui Beria, ce se găsea vizavi de al lui Stalin. Îi mărturisesc pe nerăsuflate despre temerile mele. Cu duioşie în glas, Beria îmi mărturiseşte la rândul lui:

 – Îl iubim cu toţii la nebunie, suntem blocaţi.

Vorbeşti de lup şi lupul la uşă. Intră şi Stalin în biroul lui Beria. Ne spune satisfăcut:

 – Nu prea au înţeles viziunea mea despre o armată demnă de timpurile noastre revoluţionare, cu tancuri transformate în tractoare, cu puşti retopite în furci, lopeţi, sape şi târnacoape, dar au rămas cu gurile căscate!

Beria îl îmbrăţişă, mut de admiraţie. Stalin, însă, îşi aminti de ceva neplăcut şi se enervă brusc.

 – Le dau şi Baku, occidentalilor, că sunt mai aproape. Mi-a tăiat calea, de data asta, o femeie cu bărbatul dispărut.

Mă ridic de pe scaun şi protestez:

 – Te iau de fraier, tov Stalin! De ce nu-i verifică serviciul secret pe aceşti inflamatori de conştiinţă care te abordează?!

 – Ce serviciu secret?

 – Faimosul, sinistrul K.G.B!

Râseră amar şi Stalin şi Beria.

 – Altă invenţie capitalistă.

 – Bunătatea care curge prin inima sovietică, mare, solemnă cât Volga, s-ar crispa, ar face riduri pusă sub lupa suspiciunii, mă lămuri Beria.

 – Dumnezeule! exclamă Stalin, cum te-au prins în insectar!

 – Insectar?!

 – Da, dragul meu Beria. Dumnezeu are chip, dar ei i-au fixat chipul în şablon. Mare grijă la creionul cu care îl intuieşti, pentru că neliniştea, tremurul, ezitarea sunt diagnosticate ca erezie.

 – Te înţeleg perfect. Utopia pluteşte deasupra noastră şi noi suntem îmbarcaţi în ea. Utopiei i s-ar rupe oasele care îi susţin verticalitatea, dacă ar coborî pe Pământ.

Stalin se întoarse cu ochii în gol către mine.

 – Eu nu m-am urcat pe de-antregul în Utopie.

 – De ce, tov Stalin?!

 – De aceea… Nu sunt capabil ca Stalin să se numească Beria, ori să poarte numele tău…Vreau la aer, mi-e rău.

De o parte eu, de cealaltă Beria, l-am luat de subsiori şi l-am scos afară, dar de data asta, pe poarta principală a Kremlinului.

În faţa noastră se întindea până la orizontul plin de machetele bisericilor, piaţa vastă cât dorinţa de a trăi la nesfârşit, renumita Piaţă Roşie. Stalin, respiră adânc aerul virgin al pieţei goale. Îşi aprinse pipa. Iar până o termină de fumat, Piaţa Roşie se umplu, ca la flux, de mulţimi nerăbdătoare, cu pancarte şi steaguri roşii. Mulţimile aşteptară ca Stalin să-şi cureţe tacticos pipa şi să o vâre în buzunarul drept al tunicii albe. Apoi mulţimile scandară:

 – Dis-curs-dis-curs-dis-curs!

Stalin îşi ridică mâna şi pe dată tăcerea îşi întinse aripile ei atente peste piaţă.

 – Dragi tovarăşi şi prieteni, gândiţi-vă că se topesc cele două calote polare şi altele nu avem, gândiţi-vă că urşii polari nu reuşesc să se adapteze noilor schimbări. Planeta se încălzeşte. Gata cu lozinca: „Dai în mine, dai în tine, Dai în fabrici şi uzine.” Ele, elimină prin coşuri, noxe. Haideţi să visăm împreună o lume verde, cu oraşe verzi, cu oameni fericiţi, pedalând pe biciclete.

Published in: on 25 noiembrie 2011 at 10:27 pm  Comments (8)  
Tags: , , , , , , ,

ÎN CONTRA DIRECȚIEI DE ASTĂZI ÎN FILOSOFIA ROMÂNEASCĂ. V: HEIDEGGER VIA VIERECK

În interpretarea din Metapolitica, Viereck vede, așadar, în rezumarea lui Vladimir Tismăneanu, explicația părții de atractivitate a național-socialismului în etalarea unor „… rădăcini în mistica telurică de tip wagnerian, în cultul pământului, al sângelui, al nopții eroice, al aurorei redemptive, al comunității rasiale carismatice, simboliza o nouă formă de politică, o aventură ce ducea individul către zările îndepărtate (über sich selbst hinaus), în care cumpăna firească, aceea ce leagă destinul uman de comandamentele religiilor tradiționale, poate fi, ba chiar trebuie, abolită”.

Lăsând deoparte celelalte lucruri, deocamdată, mă voi referi momentan, aici, doar la ultima componentă. Există, oare, vreun mod al aventurii în care ruperea cumpenei firești care leagă individul uman de legile religiilor tradiționale să nu ducă la derapaje sau trebuie, cu tot dinadinsul, ca orice emancipare de etica religioasă să marcheze un faliment social și moral? Întrebarea le dă târcoale gânditorilor de tot felul, grăbiți să constate că răspunsul nu poate fi decât negativ și că secularizarea înseamnă un regres, o pierdere a busolei. Și totuși, nu te obligă nimeni, pe tine ca individ sau pe tine ca societate să aluneci în iacobinism ucigaș, precum în timpul apoteozei lui Robespierre și Saint-Just, din vremea Revoluției Franceze, sau în vremea Marii Revoluții din Octombrie și a timpurilor criminale gestionate de Lenin și de Stalin. Sunt destule exemple de societăți occidentale care, pășind pe calea prezervării democrației, deși se modernizaseră și deveniseră din ce în ce mai laice, nu și-au rupt baierele și au păstrat un anume echilibru în evoluția lor constructive. Nu mi se pare, ca și gânditorului neoconservator Pieter Viereck, autorul care scria la douăzeci și cinci de ani Metapolitics: From the German Romantics to Hitler (1941), că ori rămâi în orizontul religiei căreia îi aparții, ori pierzi frânele și bunul simț, obligatoriu. Cred însă, la rândul meu, că promovând un asemenea crez, poți ajuta mult la perpetuarea derapajelor sociale, politice și individuale din societatea căreia îi aparții.

Viereck însuși a socotit, puțin mai târziu, în 1949 – când publica eseul Conservatism Revisited: The Revolt Against Revolt -, că un conservatorism moderat ar fi calea regală între fascism și comunism. De ce nu liberalismul, ci conservatorismul? Pentru că, după același autor, „Liberalul vede instituții dinafară, posibil de înlăturat, drept sursa ultimă a răului; vede ca sarcină socială a omului crearea unei lumi în care răul va dispărea. Instrumentele lui pentru îndeplinirea acestei sarcini sunt progresul și iluminarea. Conservatorul vede natura interioară, de neînlăturat, a omului drept izvor ultim al răului; vede sarcina socială a omului ca fiind îndeplinită într-o lume în care răul este perpetuu și în care justiția și compasiunea vor fi mereu necesare. Instrumentele lui pentru îndeplinirea sarcinii și menținerea restricțiilor etice înăuntrul individului și pentru menținerea modelelor sociale nesfărâmate, continue, în interiorul culturii date, ca întreg” („The liberal sees outer, removable institutions as the ultimate source of evil; sees man’s social task as creating a world in which evil will disappear. His tools for this task are progress and enlightenment. The conservative sees the inner unremovable nature of man as the ultimate source of evil; sees man’s social task as coming to terms with a world in which evil is perpetual and in which justice and compassion will both be perpetually necessary. His tools for this task are the maintenance of ethical restraints inside the individual and the maintenance of unbroken, continuous social patterns inside the given culture as a whole.” The Unadjusted Man”, Beacon Press, 1956).

Nu cred, așadar, că, din acest punct de vedere, apărătorii unei reabilitări a lui Heidegger pot invoca opțiunea metapolitică. Ea marchează un exercițiu rațional neîmplinit, neurnit din loc (și, în consecință,și nedus până la capăt). Tot așa, mistica telurică (de tip wagnerian), construită pe posesia și cucerirea pământurilor (terrae), pe mitologiile inspirate de „patrie” (Heimat), pe cultul sângelui (stirpea, le lignage), al nopții eroice, al aurorei redemptive, al comunității rasiale carismatice puteau fi combătute binișor printr-o lectură conștiincioasă a lui Nietzsche. Dacă le acceptăm ca explicații nu pentru germanul simplu, ci pentru titanul care pentru unii este Martin Heidegger, atunci este cazul să vedem în ele o colecție de clișee mitizate, reverberând într-o conștiință insuficient de diversificată în lecturile ei și nu destul de dispusă la un exercițiu reflexiv. La modă în romantismul german și în epoca de triumf a burgheziei lui Bismarck, dobândind și prestigiul artei în la belle epoque, mai cu seamă prin aporturile curentului vienez Art Nouveau/ Secession, asemenea clișee și moșteniri păguboase, alimentând imperialisme germane întârziate și revanșisme politice oficiale nu aveau de ce înflăcăra un spirit lucid de universitar filosof. Spre deosebire de, să zicem, Viereck, Heidegger nu era un poet care să se aprindă în fața unor imagini, ci era de așteptat să reverbereze mai cu seamă la concepte. Nelămurirea rădăcinilor gândirii heideggeriene sub aspectele contestabile ale acesteia nu poate reflecta decât o înțelegere parțială a lui Heidegger, sau decizia de a prezenta selectiv – și… convenabil, în raport cu propriile opinii? – această gândire. Nu cunosc cursurile dlui Liiceanu despre Heidegger, dar văd, în schimb, ce tipuri de opțiuni și de atitudini par să fi rezultat de pe urma lor. Iar aceasta mă face să cred că asemenea lămuriri, și sub aspect sincronic, și diacronic, lipsesc sau sunt trecute prea alert în revistă.

Biografia unui edificiu: Casa MONTEORU (de Nicolae Manolescu)

Circulă de la o vreme în presă, pe bloguri, pe net, tot felul de informaţii false cu privire la situaţia Casei Monteoru din Bucureşti, sediul actual al USR. Unele de-a dreptul tendenţioase şi cu atât mai greu de înţeles cu cât vin chiar din partea unor membri ai Consiliului USR, informaţi de către conducerea USR, nu mai demult decât cu trei săptămâni în urmă, în sesiunea ordinară a Consiliului. Altele izvorăsc din frustrări explicabile, deşi nu justificabile. Spre a curma afirmaţiile fără nici un temei şi procesele de intenţie care se fac conducerii actuale a USR, vom expune în continuare situaţia exactă a Casei Monteoru, aşa cum rezultă din actele şi din informaţiile de care dispunem. Casa Monteoru, după numele primului proprietar, a fost donată în 1948 de către Elena şi Lascăr Catargiu, urmaşii legali ai lui Monteoru, Asociaţiei pentru Strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică, recent înfiinţată (ARLUS) (dosar nr. 68/Arhivele Statului-Direcţia Arhive Centrale). Actul de donaţie a fost autentificat de către Tribunalul Ilfov (Proces-verbal nr. 4929/3 mai 1949). Donaţia conţinea o sumă de clauze.

În 1954, M. Sadoveanu, care era preşedinte al ARLUS şi totodată al USR, a făcut, împreună cu Lascăr Catargiu, vicepreşedinte la acea dată al ARLUS, un schimb, preluând în folosinţă gratuită Casa Monteoru şi cedând ARLUS imobilul din str. Povernei, devenit sediul Asociaţiei de tristă amintire până la desfiinţarea ei în 1964. Schimbul s-a făcut fără perfectarea vreunui act. La desfiinţarea ARLUS în 1964, Casa Monteoru a fost trecută în proprietatea Primăriei Bucureşti şi în administrarea IAL „30 Decembrie“, devenit ICRAL „Herăstrău Nord“, sectorul 1, care a atribuit USR imobilul, printr-un contract de închiriere. Aşadar, din 1964 USR a funcţionat în această clădire în calitate de chiriaş, pînă în 1997, cînd Primăria a dat USR folosinţa gratuită a Casei Monteoru pe o durată de 10 ani (Hotărârea Consiliului General 9/30.01.97), iar în 1998, prin hotărârea 71/98, folosinţa gratuită a fost prelungită pe o durată de 49 ani, respectiv până la data de 01.01.2046. Pe 26.06.1999, Ghika Grigore şi Angelescu Monteoru Constantin au dat în judecată Ministerul Finanţelor, ca reprenzentând statul român, şi Consiliul General al Primăriei Municipiului Bucureşti (dosar nr. 2986/99 T.B., Secţia V Civilă şi de Contencios Administrativ), solicitând, între altele, revocarea actului de donaţie. Comunicându-i-se de către Ministerul Finanţelor existenţa pe rol a procesului, USR a făcut cerere de intervenţie în interes propriu. T.B. n-a acceptat nici solicitarea de anulare a donaţiei, nici vreuna dintre solicitările USR, cea mai importantă fiind recunoaşterea dreptului USR de proprietate ca efect al uzucapiunii de 30 de ani. Apelul Ministerului, al Primăriei şi al USR a fost respins prin decizia 192A a Curţii de Apel Bucureşti. Recursul la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (dosar 3419/01) nu s-a judecat, fiindcă reclamanţii au retras plângerea, trecând cauza pe Legea 10/01. Aceasta era situaţia în 2005, când actuala echipă de la USR a preluat conducerea ca urmare a alegerilor. În 2010, am aflat întâmplător că moştenitorii acţionaseră, din nou, în 2006, în instanţă Ministerul Finanţelor pentru anularea donaţiei, obţinând de data aceasta câştig de cauză, şi se aflau deja în proces cu Primăria Capitalei pentru restituirea Casei Monteoru. Nu numai că n-am fost înştiinţaţi de cele două procese, dar ni s-a refuzat de către jurista Primăriei accesul la dosar sub cuvânt că n-avem calitate procesuală, deşi aveam folosinţa imobilului, iar Ministerul pretinde că nu poate căuta acul în carul cu fân! Am putut consulta totuşi, prin eforturi proprii, dosarul celei de a doua cauze, cu Primăria, din care am aflat de anularea donaţiei pe motivul stupid că ar fi fost făcută „sub ameninţarea armelor“. În realitate, Lascăr Catargiu era, în 1948, ca şi M. Sadoveanu, în graţia regimului şi a sovieticilor, dovadă funcţiile deţinute la ARLUS şi primirea ambilor de către însuşi Stalin la Moscova. În plus, Elena Catargiu a locuit până la moarte în Casa Monteoru, beneficiind, conform actului de donaţie, de o pensie viageră şi de hrană zilnică. Am adresat pe 11.03.10 Primarului General al Capitalei o întâmpinare (înregistrată sub nr. 713/2010) la care n-avem deocamdată nici un răspuns, în care îi atrăgeam atenţia asupra faptului că nici Primăria, nici Ministerul Finanţelor nu ridicaseră vreo obiecţie în procese, ignorând cunoaşterea problemei. Ca şi faptul că nu e vorba de o clădire oarecare, ci de una de patrimoniu, moştenitorilor necerându-li-se de către instanţă să facă dovada capacităţii de restaurare şi de întreţinere a Casei Monteoru, pentru care USR făcuse în decursul timpului nenumărate apeluri la cei îndrituiţi să conserve patrimoniul, inclusiv la ultimii doi Primari Generali, apeluri soldate cu promisiuni neonorate. Această clădire are, evident, o valoare în sine, dar şi o valoare simbolică, ea figurând ca siglă pe carnetele de membru al USR. La jumătatea lui aprilie, va avea loc un nou termen de judecată în procesul dintre moştenitori şi primărie, tot în absenţa USR. Vom încerca, desigur, o cale de a ne spune cuvântul. Nu pretindem nicio favoare. Respectăm dreptul la proprietate. Ne vom supune hotărîrii organelor judiciare. Dorim însă să avem garanţia unei judecăţi corecte şi bazate pe stăpânirea documentelor. Suntem surprinşi de declaraţiile recente făcute agenţiei de presă Mediafax de către moştenitori şi de către avocata lor, pline de neadevăruri şi de procese de intenţie la adresa USR. Nu le meritam, mai ales din partea unor oameni care n-au călcat niciodată în imobilul de pe Calea Victoriei, dar au plecat urechea la bârfa publică sau au luat de bună o expertiză în care se afirmă că imobilul e nelocuit. Nici prejudecăţile de care dau dovadă, când lasă să se înţeleagă că USR ar fi o adunătură de parveniţi de tip comunist, nu le fac cinste. I-am ruga să nu uite că proprietatea cu pricina le-ar putea reveni, nu pentru vreo contribuţie personală la patrimoniul naţional, ci prin moştenirea rezultată din munca unor înaintaşi merituoşi. Suntem încă şi mai surprinşi de preluarea unora dintre acuzaţii de către membri ai USR şi de „tămbălăul“ (expresia aparţine unuia dintre ei) pe care au crezut de cuviinţă să-l facă pe această temă. Nici noi, nici cei care ne-au precedat la conducerea USR n-avem vreo vină într-o cauză extrem de complicată, ca atâtea altele lăsate în urmă de regimul comunist. Şi, din păcate, nu putem prevedea nici cum se va soluţiona. Îi putem asigura pe membrii USR că vom face tot ce depinde de noi, în condiţiile legii şi din convingerea că dreptul la proprietate este esenţial în toată lumea civilizată.

Nicolae Manolescu,

Preşedintele Uniunii Scriitorilor din România