ÎN CONTRA DIRECȚIEI DE ASTĂZI ÎN FILOSOFIA ROMÂNEASCĂ. XXI: O CHEMARE ADRESATĂ PROFITORILOR

Pentru retorica de acest tip, exponențial rămâne discursul („de procuror”, spunea Liiceanu însuși, amintindu-și întâmpinările scriitoarei Hertha Müller, într-o discuție publică purtată cu Adam Michnik) exersat în Apel către lichele (scris în 30 decembrie 1989, dar publicat în 1990) de Gabriel Liiceanu. Se cerea acolo – utopic și printr-o retorică încântată de sine însăși – trecerea lichelei comuniste pe banca rezervelor, adică, nici mai mult, nici mai puțin decât retragerea în arierplanul social tocmai a clasei de mijloc emergente. „Sunteţi puţini în mijlocul acestui popor … şi totuşi mulţi, dacă aţi putut face cu putinţă, hrăni şi cauţiona oroarea vreme de 40 de ani.” Ambiguitatea domnește din primele rânduri, incomoditatea istorică a autorului față de temă este trădată de abordarea indecisă. De ce? Pentru că, spuneam, în România acelui moment, proletarizată de sărăcie, singura clasă de mijloc pe care o putea Liiceanu pune la zid era alcătuită din slujbașii partidului (vârfurilor piramidei sociale, de partid și de stat, roșii rămânându-le să îndeplinească rolul de camarilă, de curte a dictatorului). Cum să îi pui la zid, deci, tocmai pe cei de la care ar putea porni reconstrucția? Ceea ce moral se putea încerca, pragmatic era contraproductiv. Și, apoi, până la urmă, sunt multe sau puține lichelele? Răspunsul lui Liiceanu este că am avea de a face cu o mulțime redusă numeric, dar cu o pondere însemnată în destrucția țării și deteriorarea stării poporului. Or, dacă așa stau lucrurile, ce contează mai mult? Numărul sau ponderea? Dacă rarefierea numerică trebuie luată în seamă, atunci merita osteneala să fie abordată în termenii liicenieni, ori trebuia, pur și simplu, să se gândească la o epurare din funcții și privilegii? Iar dacă ponderea trebuie să îngrijoreze, atunci de ce Liiceanu nu este mai drastic, cerând abia „o pauză de respirație” în loc de punerea într-o paranteză istorică a acuzaților? (Din nou, retorica sforăitoare, neverosimilă, îl obligă pe autor să vorbească lung și să spună puțin: „Lăsaţi o respiraţie mai lungă între ultimul omagiu pe care l-aţi scris, între ultima şedinţă în care v-aţi exprimat entuziasmul pentru realegerea lui Ceauşescu la cel de al XIV-lea Congres şi adeziunea grăbită pe care aţi venit să v-o daţi în zilele în care timişorenii nu terminaseră să-şi îngroape morţii şi în care sângele de pe Bulevardul Magheru şi din Piaţa Palatului nu se zvântase încă”.)

De fapt, care sunt propunerile (implorările?) lui Liiceanu către lichele? „Nu mai strângeţi o vreme, bărbăteşte, mâna colegilor voştri şi nu-i mai priviţi senini în ochi. (…) Nu mai apăreţi la televiziune.// Nu mai scrieţi în ziare.// Nu vă mai ridicaţi glasul decât pentru o scurtă căinţă, căci altfel îl ridicaţi din nou în minciună. (…) Lăsaţi cuvintele să spună ceea ce spun… Renunţaţi la alibiuri morale.” Etc. Să fie vorba despre o colecție de gingășii, de o implorare lirică? Lumea a interpretat gestul scrierii acestui text ca pe un soi de manifest revoluționar cu conținut moral. Din păcate, citite cu calm, la distanță în timp de momentul emiterii lor, aceste propuneri de abstinență civică aduc a conjurări prudente, menite să smulgă mai degrabă un soi de bunăvoință celor vizați.

Autorul dă, el însuși, în reciprocitate, asigurări de bunăvoință la adresa lor: „Să nu vă fie frică…” El ține deci să își asigure lichelele că nimic rău niu li se poate întâmpla. Altceva e mult mai important pentru Liiceanu: „Căutaţi … un părinte care şi-a pierdut în zilele acestea copilul şi cereţi-i iertare.” „Intraţi în noul an meditativi.” Ai crede că gânditorul îndeamnă licheaua să se convertească la filozofie, dar nu; preferă să o îndrume către reculegere, remușcări și penitență. (Deși, din două una: ori e lichea sadea, și atunci conjurarea rămâne o inutilitate retorică, ori nu este, și atunci de ce s-ar simți vizată de text?!) În caz că asemenea conduită ar fi urmată, zice Liiceanu – vorbind în numele mulțimii anonime pe care socotește, probabil, că o reprezintă – „… dacă veţi da curs acestei chemări, veţi înceta să fiţi lichele şi veţi primi recunoştinţa noastră. Vă vom iubi”. Vă vom iubi! Pe… lichele. Rămâni siderat de aplicația creștină, christică, pe care o încearcă autorul… Pentru că, în viziunea moralistului în care se improviza Liiceanu, un pic de penitență postrevoluționară poate șterge mulțimea de ticăloșii întreprinse vreme de ani, chiar dacă, un pic mai sus spusese – contrazicându-se flagrant – „Renunţaţi la alibiuri morale spunându-vă că aţi făcut neîncetat răul ca să puteţi face din când în când binele”. Da, renunțați la vechile alibiuri morale, fiindcă vă voi furniza eu altele, ținând de o gesticulație legată de ritualurile thanatice creștine; sau nu. Dar nu este vorba numai de o absolvire grăbită, de o spălare sumară a păcatelor. Gabriel Liiceanu le promite, de-a dreptul, iubirea.

Îmi amintesc cu precizie cum, cu două decenii în urmă, acest text privit de colegii mei intelectuali ca o culme a programatismului revoluționar postcomunist – și celebrat ca atare încă – m-a lăsat complet derutat. Voi fi fost un om insuficient de generos, dar simțeam cu mare precizie că nu îi puteam iubi pe ticăloșii de ieri numai pentru că ar fi făcut un pas înapoi din funcțiile de răspundere pe care le ocupaseră, lăsându-i pe alții să le ia locul. Lichelismul comunist nu avea cum fi extirpat prin trecerea din sectorul de stat în privat și din politica unipartidistă în cea a pluralismului politic. Nici măcar dacă nu s-ar fi regrupat în partidele câștigătoare ale primelor competiții electorale – cea din 1990 și, respectiv, din 1992 – tot nu ar fi fost destul pentru a uita morțile din decembrie 1989, decesele avorturilor pedepsite prin lege în deceniile dinainte sau omuciderile de „frontieriști” (transfugii eșuați prin intervenția grănicerilor), care nici astăzi nu se discută încă… În virtutea acestora, personal mă îndoiam că respectivii ar avea măcar dreptul de a participa la dezbaterea publică inițiată în societatea civilă.

… Și totuși: ce era, ce este în neregulă cu tonul smerit al lui Gabriel Liiceanu în Apel către lichele? În primul rând, graba de a fraterniza într-o îmbrățișare cu cei pe care are toată îndreptățirea să îi disprețuiască, asupritorii de ieri (deranjantă și în Iubiți-l pe fratele Alexandru de Constantin Noica.). Câteva formalități din retorica gestuală și orală a ritualurilor religioase și… gata? Era suficient atât pentru a înlătura din prim-planul social urmele și metodele dictaturii, odată cu susținătorii săi? Merită, zău, să fii atunci o lichea și jumătate, știind că, după absolvirea filosofului, te vei putea reapuca, pe noi baze, cu obrazul spălat, de mai vechi îndeletniciri în numele unor mereu valabile interese egoiste și cinice.

Ce voia Liiceanu să marcheze prin acest text? Desolidarizarea de comuniști? Atunci de ce vorbește de lichele? Chiar domnia sa observa, peste ani, că atunci „Când izvoarele fanatismului au secat, aşadar când prostia şi resentimentul aţâţate clipă de clipă nu au mai putut hrăni şi ţine în picioare idealul (= comunist, n. O.P.), s-a recurs în mod firesc la lichele. Crimei făcute iniţial din convingere i-a luat locul cea executată din interes şi cu sânge rece. Pentru prima oară în istoria omenirii, nemernicia a devenit apriori rentabilă. În loc să fie prigonită, ea a fost răsplătită, educată şi ocrotită. În felul acesta, licheaua s-a lăţit peste lume şi a căpătat demnitate istorică. Ocupând întregul spaţiu public, ea a ajuns model al reuşitei, a căpătat morgă şi a început să se mişte printre noi cu un aer firesc”. (G. Liiceanu, „Din nou despre lichele”, în Cotidianul, 12 mai 2008)

http://old.cotidianul.ro/gabriel_liiceanu_din_nou_despre_lichele-45627.html

S-ar spune, deci, că în finalul lui decembrie 1989, când România abia scăpa – măcar formal – de comunism, nu comuniștii îi apăreau lui Liiceanu ținta criticilor și a măsurilor de înlăturare din viața publică românească, ci… lichelele. Dintre comuniști, cei socotiți de bună credință, fanaticii prezumtivi ai idealului roșu meritau erau omiși de la orice punere în criză, lăsați cu ale lor. De ce însă un apel către lichele, nu și către ignari, nătărăii bine intenționați dar destructivi, paranoici sau… cașcavalgii?! Autorul însuși bagă de seamă, retrospectiv, că „… oricât de mare ar fi fervoarea cu care îşi fabrică abjecţia, licheaua rămâne izolată în propria ei performanţă individuală. Simplă punctuaţie într-un registru al răului, fapta sa «nu cuprinde lumea» şi nu ia chipul unei epoci istorice. Prezentă în orice societate, licheaua operează în spaţiul universalităţii răului lipsit de o determinare istorică anume. (…) În schimb, «licheaua mea», spre deosebire de licheaua eternă, reprezintă o epocă şi, confiscând puterea, iese din cotidian şi se organizează ca urgie planetară. Pentru că răul făcut semenilor de dragul binelui propriu se instituie ca politică de stat, lichelismul devine regulă a lumii şi sistem. Începând din acest moment, licheaua creează istorie.” (ibidem) În consecință, în lectura târzie a autorului, „Ceea ce se cerea în acel Apel era atât de simplu! Se cereau, de fapt, evacuarea de pe scena publică a lichelei organizate istoric în comunism şi întoarcerea la «licheaua etern㻓. După douăzeci de ani Liiceanu continuă să creadă că marea schimbare la care se cuvenea să cheme – fie și numai sub raport moral – era o simplă mutație de accent, de pe licheaua comunist pe… lichea în general.

… Nu era deci vorba despre o răsturnare radicală, despre o revoluție; măcar una morală. Nici pomeneală, doar o mică și umilă corectură de accent; revenirea la lichelismul tradițional, universal și românesc; o mutație stilistică, nimic mai mult. Și încă una bazată – până astăzi – pe erori flagrante. Fiindcă lichelismul, așa cum îl descrie în 2008 Liiceanu, atunci când se manifestă public și politic, nu este caracteristic, orice s-ar spune, doar unei anumite ideologii. Nici nazismul sau fascismul nu a fost scutit de lichele, după cum nici feluritele forme de democrație și populism. În ceea ce are ea universal, licheaua se poate manifesta în cele mai diverse ambianțe politice, specificitatea ei neținând de o apartenență ideologică anume. De aici și universalitatea lichelei, semnalată dar nu și pricepută de G. Liiceanu.

Răspunsul autorului apelului la nedumerirea în fața saltului de puric presupus de text, atunci ca și în 2008, tot nu transpare cu claritate. Eu l-aș descifra, nu ca Hertha Muller și Adam Michnik, văzând în el un robespierrism nesăbuit și dur, condamnarea unei întregi pături sociale, ci mai degrabă ca o curățire a umerilor sacoului vechilor șefi de scame, spre a-i pregăti pentru noile cadre de acțiune. De ce ar fi făcut Liiceanu așa ceva? Nu mă voi referi la posibilele motive personale sau conjuncturale, pe care nu le cunosc, ci prefer să întrevăd aici o poziționare (post-)ideologică și istorică: pentru că „lichelele” comunismului puteau deveni – cum Brucan a și teoretizat –, cel mai repede și cel mai bine, clasa de mijloc a postcomunismului.

Ce ar putea fi, deci, Apelul către lichele? O tentativă de a activa conștiința culpabilă a profitorilor comunismului? Poate, întrucâtva; dar cu infinite precauții. Altceva? Desigur, câtă vreme „Apel” se poate traduce prin chemare, și nu, cum s-a tot interpretat (eronat, mi se pare),ca o punere sub acuzare, ca o tentativă de îndepărtare. Primul îndemn adresat clasei de mijloc comuniste, acut frustrate de pierderea – aparentă – a puterii odată cu căderea ceaușismului, a fost cel al lui Gabriel Liiceanu, care chema la primenire și pregătirea pentru creșterea rolului său istoric.

ÎN CONTRA DIRECȚIEI DE ASTĂZI ÎN FILOSOFIA ROMÂNEASCĂ. XX: STÂLPII BRUCANIENI AI NOII ROMÂNII

6. Apelul către clasele de mijloc frustrate are loc, în cazul fascismului, destul de sonor. Când însă asumarea unei asemenea poziționări nu este distinctă, fiind formulată cu voce tare, acest apel se produce într-o manieră mai degrabă insidioasă. „Frustrarea individuală sau socială” care subîntinde se exprimă, astfel, uneori țintit, direct, alte ori „oblic”. Se pot profera deci multe împotriva dictaturii proletariatului, a comunismului și a extremismului de stânga, dar se cuvine distins între tirurile sosite din banca orientărilor de tip social-democrat, democrat-creștin sau liberal, și între mitraliile cu alonjă fascistoidă, exprimând opțiuni de factura celor de dreaptă radicală. Cum suntem, astăzi, în România, la puține decenii după o succesiune de dictaturi de stânga – cele mai recente, fiindcă, altminteri, lor le-au precedat altele, opune, venind dinspre extrema dreaptă -, discursul dominant este anticomunist. Numai că, repet, nu toți anticomuniștii vorbesc în numele democrației.

Același fenomen se poate petrece și în direcția inversă. Nu lipsesc discursurile în care comuniștii, foști sau prezenți, își exprimă radicala dezaprobare față de fascism, socotind ca atâta îi absolvă automat de propriile opțiuni totalitare. Formula a ajuns aproape un clișeu, dar este departe de a avea efectele scontate. Ea nu poate șterge deosebirea între poziționările antifasciste venite dinspre adepții democrației și cele proferate de extremiști.

În contextul prezentei treceri în revistă, însă, interesant este dacă în România actuală avem vreun recurs la clasele de mijloc de natură să mobilizeze în jurul unei posibile reconstrucții de extremă dreaptă. Ar fi, deci, de văzut ce anume a însemnat, după 1989, la noi „clasă de mijloc”, dacă au existat manifeste care să se refere la aceasta și în ce sens s-a făcut apelul, de pe ce poziții.

Voi trece pe lângă fornăielile patriotard-intolerante ale extremei drepte politice (PRM, anterior și PUNR), nu fără a aminti că în preziua înregistrării lor ca partide, purtătorii acestor tendințe au fost oameni de cultură (Radu Ciontea, C. Vadim Tudor ș.a.) și societăți cu pretenții culturale („Vatra Românească”) sau publicații așa-zicând de cultură (România Mare, Europa etc.). Ele au caracterizat mai ales primul deceniu postcomunist, iar posteritatea elanurilor de până în anul 2000 s-a dovedit drastică pentru cele mai multe dintre ele. După 2000, purtătorii de voce ai acestor direcții s-au recrutat mai ales dintre jurnaliști (frații Roncea, grupul din jurul revistei Rost condus de Claudiu Târziu și Răzvan Codrescu) și discursurile au luat mai ales o turnură culturală.

În acest nou trend se încadrează și tentativa unei drepte culturale socotite mult timp ca militantă pentru democrație și liberalism în viața publică, alcătuită și impulsionată de oameni cu un aparent prestigiu democrat.

În 1996, Silviu Brucan, stalinist dejist convertit – din aversiune față de soții Ceaușescu și din, probabil, inteligență pragmatică – la reformism în ultimii ani comuniști, devenit sfetnic de prima mână în primul regim Iliescu, a publicat analiza Stâlpii noii puteri in România (1996). În 4 martie 2005, însă, cu un an înaintea aniversării unui deceniu de la apariția cărții, Brucan publica o analiză a schimbărilor sociale menite să susțină evoluțiile românești către formarea unei clase de mijloc. El a constatat cu acest prilej că „România întâmpina evenimentele din decembrie 1989 cu o structură socială destinată a menține status-quo. Și, din acest punct de vedere, așa-numita revoluție din decembrie nu a schimbat deloc structura socială a țării. 1990 și 1991 au fost ani de încremenire a structurii sociale” („Evoluția bazei sociale a partidelor și polarizarea socială”, în revista 22, 4 martie 2005). Problema reprezenta o rămânere în urmă și un handicap serios în raport cu Europa Centrală căci, „În timp ce în Cehoslovacia, Ungaria și Polonia, în urma Primăverii de la Praga și, respectiv, a reformei lui Kadar și a valului reformist încurajat de Rakowski, se formase chiar în perioada finală a comunismului un puternic strat social intermediar cu un nivel material și cultural de viață tipic clasei mijlocii (casă în proprietate, automobil, cheltuieli culturale semnificative, vacanțe în străinătate)”, România nu putea etala evoluții sociale cât de cât apropiate. Așa se face că la noi „ponderea unei categorii sociale mai înstărite, exceptând nomenclatura de partid, reprezenta doar 4-5% din populația activă”. Revoluția română a fost, credea Brucan, din acest punct de vedere, „o revoluție fără dislocări sociale”. În interpretarea de istorie socială recentă propusă de Brucan, primele mineriade erau „o reacție violentă a unui detașament privilegiat al clasei muncitoare în comunism, care a simțit instinctiv amenințarea de a-și pierde privilegiile, ca urmare a măsurilor reformiste inițiate de guvernul Petre Roman”, iar „alegerile din toamna lui 1992 marcau faza în care vechile structuri sociale rămâneau dominante și deci dispuneau de capacitatea de a se opune reformei”. După alegerile din 1996, când a învins în alegeri Convenția Democrată, capitalismul a rămas impopular în rândurile populației, dar presiunea spre dreapta a mediului politico-economic occidental a condus, spune Brucan, către o schimbare a situației. „În campania electorală din 1996 se face simțită pentru prima dată prezența în societatea noastră a noilor clase sociale. Clasa mijlocie (de ordinul sutelor de mii) și capitaliștii (zeci de mii) colorau o parte a spectrului politic, determinând afirmări mai cutezătoare în programele partidelor politice, oscilații semnificative în sânul puterii, deplasând spre centru-dreapta punctul de atracție al mediului politic. Dispunând de ziare, posturi de radio și TV, marii capitaliști deveneau un factor important de influențare a opiniei publice și electoratului. Cum a luat naștere la noi clasa mijlocie? Cu forcepsul. Economia de piață nu prinde viață și nu poate funcționa numai cu muncitori și țărani. Ea are nevoie de negustori și intermediari, antreprenori și patroni, vânzători și afaceriști, chiaburi și agronomi. De aceea, formarea acestei clase este vitală și urgentă. Ea nu poate urma ritmul lent de decenii din Occident. Am fost martorii unei apariții sociale abrupte, forțate, accelerate, în care scopul scuză mijloacele. Dat fiind că în societatea comunistă acumularea de capital privat era prost văzută și condamnată de lege, dupa ’89, clasa capitaliștilor s-a format în principal pe socoteala statului administrator al tuturor bogățiilor, prin rapt din valorile imobilare, din fondurile fixe și chiar din capitalul social al intreprinderilor de stat. Bineînțeles, în primele rânduri ale acestui rapt pe scară largă s-au aflat nomenclatura de partid și birocrații de stat, inclusiv, și aș spune cei mai eficienți, securiștii aflați în poziții strategice care le permiteau să opereze în grabă și cu cea mai mare eficacitate”.

Silviu Brucan are temeiuri sigure de sondare a realităților sociale, atât de natură științifică, cât și ca participant la noul tip de redistribuire a valorilor naționale și capacităților de producție românești, ca unul dintre sfetnicii efectivi ai regimului dominant până în 1996 și ca observator bine situat al schimbării după această dată. Analiza lui, urnită dintr-o perspectivă de stânga, cu conceptele ușor recognoscibile ale marxismului, stă în picioare, în pofida premiselor ei teoretice care pot părea contestabile. Exista, în 1990, o minimală pătură de mijloc românească, ea a dobândit consistență abia după 1995 – datorită întârzierii deliberate a efectuării reformelor -, iar îmbogățirea ei a fost abruptă, abuzivă și întreprinsă de profitorii vechiului regim comunist care au izbutit să se dovedească acomodanți cu noul regim iliescan.

Datorită acestui complex de împrejurări, noii capitaliști erau, în același timp, vechii susținători ai și profitori ceaușismului, fiind, pe de o parte, învingători în noua situație economico-socială și politică, dar și expuși criticilor moraliștilor calificați sau improvizați din noua Românie. Rămâne de observat doar că primul care li s-a adresat direct acestora, încă din vremea când erau legați de regimul proaspăt căzut și viitoarea prosperitate li se înfîțișa ca o simplă potențialitate, a fost Gabriel Liiceanu, în Apel către lichele.

Vladimir Tismăneanu susține că „«Apelul către lichele” al lui Gabriel Liiceanu a fost scris sub imperiul unei legitime, irepresibile indignări etice. (…) … Este un document al regăsirii onoarei în timpuri atât de tulburi, o invitație plină de bun simț la claritate morală. În aceeași perioadă, Octavian Paler a scris în România Liberă un articol intitulat «Nevoia de franchețe», ripostând imposturii feseniste întruchipate de trio-ul Iliescu-Brucan-Roman. A venit apoi Proclamația de la Timișoara (martie 1990), tot atunci (și deloc accidental, a fost înființat SRI), în iunie au fost aduși să distrugă societatea civilă și partidele democratice purtătorii de lanțuri minerești ghidați de lichelele securiste. «Apelul», apărut pe 30 decembrie 1989, în ajun de An Nou, era o tentativă de exorcizare, propunea o metodă de regenerare a țesutului moral prin redobândirea încrederii, liantul capitalului social într-o democrație. Au urmat calomniile imunde din Azi, Dimineața, Adevărul lui Novăceanu, România Mare și nu mai puțin oribila foaie antifrastic numită Europa (și-o mai amintește cineva pe «publicista» Angela Băcescu, specializată în reabilitarea lacheilor dictaturii?) Cei care își permit să minimalizeze astăzi curajul unor Gabriel Liiceanu ori Ana Blandiana ar face bine să recitească abjecțiile publicate atunci, în 1990, în oficioasele puterii, împotriva acestor intelectuali critici. La televiziunea ce-și spunea «liberă» se intonau aceleași coruri ale urii, se dădea glas acelorași exhortații ale resentimentului” (Vladimir Tismăneanu, „Actualitatea «Apelului catre lichele»: Recurs la memorie”, joi 24 februarie 2011, hotnews).

Vladimir Tismăneanu contextualizează în chip binevenit, reamintind atmosfera în care se năștea nu doar textul despre care vorbește, ci și dezbaterea liberă din noua Românie, cea eliberată – formal – de comunism și situată, fără a o ști încă, sub zodia perestroikăi iliescane fără prea mult glastnost. El poate cu îndreptățire vedea în textul apelului liicenian o tentativă de exorcizare – simbolică, firește, ca orice exorcism dinafara bisericii -, însă nu neapărat și când îl interpretează ca „metodă de regenerare a țesutului moral prin redobândirea încrederii”. Nimeni nu se putea gândi cu seriozitate, în 30 decembrie 1989, când încă haosul era în toi, la redobândirea încrederii în vechii dirigenți (ierarhia PCR, Securitatea, Miliția și Armata care abia trăsese în manifestanți), când încă nimeni nu fusese acuzat pentru distrugerea țării și a organismului social românesc, măcar pentru a putea fi absolvit în bună regulă de asemenea acuze. Dimpotrivă, ca majoritatea liderilor de opinie, în acel moment toată suflarea românească plebiscita conducerea nouă, Frontul Salvării Naționale, unde alături de Iliescu, Brucan, Bârlădeanu, Mazilu și alți veterani ai comunismului se regăseau anumiți disidenți precum Dinescu, Blandiana, Doina Cornea și Caramitru. Gabriel Liiceanu însuși scria, în 30 decembrie 1989, un text care, datorită acestei împrejurări, nu îi viza pe artizanii de mai apoi ai preluării puterii pe durata anilor 1990 – 1996, foștii comuniști ex-staliniști din bătrâna gardă sau rândul doi al comunismului ceaușist (Iliescu, Adrian Năstase etc.), cei ce urmau să își înalțe imperii de hârtie în economia anilor de după alegerile din 1996. „Lichelele” pe care le viza erau, mai probabil, funcționarii și birocrații de partid și de stat, de la Mihai Dulea, șeful cenzurii, până la secretarii de județ și de municipii ai PCR de până la căderea ceaușismului (cu abia o săptămână în urmă!).

Asistând la asasinarea unor anonimi din mulțime, la incendierea Bibliotecii Centrale de Stat din București, la alte omoruri săvârșite între 21 și 25 decembrie 1989 în destule orașe ale țării, G. Liiceanu nu putea ignora forța redutabilă fidelă regimului, gata de mobilizare, și nu putea să ignore nici sensul chemării la împăcare și al promisiunii de absolvire lansate de Ion Iliescu către cei ce se împotriviseră până atunci schimbării. Iată o nouă explicație, parțială și ea, a tonului marcat de destule precauții și ambiguități, pătruns de un vizibil duh al blândeții, al auorului. Era prea devreme pentru a se ști cu precizie spre ce se înainta, și până la sfârșitul lui ianuaire 1990, nici nu a putut fi vorba despre un pluralism politic real (asedierea și distrugerea sediilor partidelor așa-zis istorice a avut loc, întâia oară, prin 8 ianuarie, apoi prin 15 ianuarie, apoi prin 28, dacă îmi amintesc cu suficientă acuratețe). Tot ce putea spera Liiceanu era, cum rezultă și din text, o retragere rușinată din prim-plan a celor care, fără a fi desemnați cu precizie, se recunoșteau în descrierea lui ca „lichele” și mai aveau suficient bun simț pentru a face un pas îndărăt. (Iluzie vană!)

Privirea evaluativă a lui Vladimir Tismăneanu îmbrățișează însă și anii care au urmat. „Spre deosebire de Polonia, Ungaria sau Cehoslovacia, disidenţa din România nu a încetat să existe în 1989. Ea a continuat în noul regim autoritar, o combinație barocă de comunism rezidual și tribalism fascistoid. Apelul către lichele este, din punctul meu de vedere, un document esențial al disidenţei românești din perioada neo-comunistă. Privind în jur, luând măsura acestui timp al bulversării valorilor despre care scrie Dan Tapalagă, nu putem să nu fim uimiți de actualitatea acestui Apel. Nu vorbesc neapărat despre o actualitate imediată, ci despre una în planul mai adânc a ceea ce se cheamă calitatea, credibilitatea și șansele unei culturi politice democratice” (ibidem).

http://www.hotnews.ro/stiri-opinii-8333189-actualitatea-apelului-catre-lichele-recurs-memorie.htm

Un document grăitor al disidenței românești este Apelul către lichele. Dar el rămâne destul de strict legat de epoca și contextul mediat, cu aspirațiile și cu limitele acestor aspirații, pe care le-a presupus clipa istorică a schimbării lente, ezitante, incomplete, exasperante din 1989 – 1990. Teza că disidența ar fi continuat și după 1989 trebuie verificate pe alte persoane, cred. Ele sunt cele care nu au devenit, aproape îndată, beneficiarele regimului nou instalat la cârma României. De disidență nu poate fi, cred, suspectat, în noile condiții, Stelian Tănase, care a obținut de la Silviu Brucan, încă la începutul lui ianuarie 1990, opulentul sediu de pe Calea Victoriei 122 pentru Grupul pentru Dialog Social și revista 22, mai cu seamă că scriitorul și istoricul care era, fiu rebel al unei mame din nomenklatură, s-a integrat rapid și în viața politică, intrând în alcătuirea Partidului Alianței Civice (1991). Nici Andrei Pleșu nu se poate presupune că ar fi rămas disident, prezența lui în guvernul Roman (1990 – 1991), ca ministru al Culturii, transformându-l în personaj exponențial pentru ideea de oficialitate. Nici Gabriel Liiceanu nu a fost plasat înafara jocurilor, domnia sa intrând, cum se știe, în posesia Ed. Politicii transformate cu mare promptitudine în Ed. Humanitas. Retrasă din CPUN, Ana Blandiana a devenit lidera Alianței Civice, organism al societății civile de mare vizibilitate a PEN Clubului România și inițiatoarea Memorialului de la Sighet. Doina Cornea a revenit, și domnia sa, înapoi la Cluj, în fundalul scenei publice. Mircea Dinescu, în schimb, a devenit președintele Uniunii Scriitorilor din România, de unde s-a retras ulterior în postura de moșier, jurnalist și comentator media. Ion Caramitru s-a regăsit în conducerea PNȚCD și, ulterior, a devenit ministru al Culturii (după 1996). Unii dintre disidenți și-au continuat, deci, pe cont propriu, evoluțiile publice, dar nu toți au rămas în disidență față cu puterea sau rezistând noilor tentații. Desigur, se cuvine distins între cei angajați în slujba puterii, oricare ar fi fost ea de atunci încoace, și cei care s-au manifestat liber, neoficializat, pe mai departe. Aceștia din urmă sunt singurii ce pot fi luați în considerare ca păstrători ai condiției active a disidenței după 1989, dar nu este menirea mea să îi numesc, misiunea aceasta revenindu-i lui Vladimir Tismăneanu, cel care le-a menționat existența. Ceilalți, personaje din sfera instituțiilor statului sau neocapitaliști prosperi, au putut câștiga relief și avere, importanță și vizibilitate, dar… și-au pierdut calitatea de disidenți.