ALIANȚE CULTURALE ȘI TERORISM INTELECTUAL. O PRIVIRE ÎN PROXIMITATE. V. ESOTERISM

Cum se știe, Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu au arborat un interes public față de problematica ortodoxiei încă devreme, imediat după revoluție. În 1991, cei doi publicau – împreună cu părintele Galeriu și cu pictorul Sorin Dumitrescu – volumul de convorbiri Dialoguri de seară (București, Ed. Harisma, 1991). Aceiași au participat, spre exemplu, solidari, și la centenarul Dumitru Stăniloae, în noiembrie 2003, alături de figuri de înalți ierarhi[1], numai Gabriel Liiceanu – dintre ei – numărându-se însă printre adresanții de mesaje (A. Pleșu s-a mulțumit cu o contribuție).

În scrisul lui Andrei Pleșu problematica teologică a ocupat mereu un loc semnificativ, după cum o dovedesc cărțile de autor Limba păsărilor (1994) și Despre îngeri (2003). Se poate spune că un anume interes pentru „dincolo”, pentru orizonturile invizibilului etc. a luat, în cazul lui, succesiv ori simultan, diverse întruchipări. În etapa uceniciei la Noica, ele se exprimau, probabil, mai ales ca opțiuni pentru filozofie. Ulterior, prin anii 70, s-au manifestat – se spune – prin contacte cu muzicologul George Bălan și cu cercurile steineriste românești, și, la începutul anilor 80, s-a remarcat ca implicare directă în mișcarea de sorginte spiritualistă – manipulată de Securitate – a Transcendentalilor[2]. Nesațul după tematica unui „dincolo” s-a reflectat și indirect în interogația morală amplasată în zona intervalului, odată cu Minima moralia (1988).

După 1990, pasiunea pentru frecventarea temelor teologice a răsărit, eliberată de vechile amenințări, la suprafață, chiar dacă, în abordările sale, Andrei Pleșu a uzat de un instrumentar filosofic și de o gesticulație raționalizantă. Deși a luat mai ales înfățișarea unei raportări la tradiția religioasă ortodoxă a României, ceea ce îl aducea oarecum în proximitatea gânditorilor de dreapta interbelicice vădeau și o sensibilitate pentru stilul argumentativ al filosofiei (Nae Ionescu, Nichifor Crainic, Mircea Vulcănescu), Pleșu a păstrat și interesul pentru o altă zonă de contact cu „dincolo”-ul: esoterismul. După 2000, el a articulat o serie de reflecții de grup la adresa lui René Guénon. Atitudinea astfel manifestată pare să îl plaseze în zona explorării plurale a chestiunii transcendenței și sacrului, la intersecția dintre filozofie, religie și esoterism; o aparentă încadrare în tiparele mai degrabă gnostice ale tradiționalismului românesc sau o abordare de tip New Age? Greu de spus, în lipsa unei analize mai minuțioase și mai sistematice a scrisului lui care, în pofida clamatului succes continuu de public al autorului, nu a fost deocamdată întreprinsă.

Din 2007, NEC a inițiat o colaborare cu Ed. Humanitas pe teme religioase, publicând în seria Boltzmann studii finanțate de Societatea austriacă Ludwig Boltzmann și realizate între 2002 – 2005. „E vorba de studii și cercetări ale unor autori români, privind problematica religioasă a Europei de astăzi. Ni s-a părut că agenda integrării europene, dominată de exigențe politico-administrative, s-a complăcut și se complace încă în a aborda neglijent o componentă esențială a «europenității» și a contemporaneității: aceea legată de valorile, practicile și disputele religioase (subl. O.P.). Colegiul «Noua Europă» își face o plăcută datorie din a face publice contribuțiile unora din bursierii săi într-un domeniu atât de fraged și de actual.” (Andrei Pleșu) După cum se va vedea, în înțelesul de aici cuvântul „religios” nu are în vedere numai marile religii – sau, și mai restrâns, creștinismul (de nu chiar numai ortodoxia), ci pare să includă și esoterismul (măcar în ipostaza lui guénonistă).

Primele rezultate ale noului demers s-au publicat în volumele inaugurale ale seriei. Sensuri metafizice ale crucii (în colaborare cu Anca Manolescu, Horia-Roman Patapievici, Gabriel Liiceanu, 2007) a fost urmat cu promptitudine de al doilea, Pentru un creștinism al noii Europe (Teodor Baconsky, Ioan Ică jr., Bogdan Tătaru-Cazaban, Elena Ștefoi, Anca Manolescu, Radu Carp, 2007). În legătură cu această inițiativă Andrei Pleșu declara: „În ianuarie 2002, am simțit nevoia să recuperăm o experiență de tinerețe: să ne întâlnim cu regularitate în jurul unui text…” De astă dată, însă, nemaifiind comunism și dezbaterile lipsindu-se de orientarea obținută prin propunerile lui Constantin Noica, ele nu au mai avut în vedere marii filosofi ai Antichității, precum Platon sau Aristotel, și nici pe cei ai modernității (Hegel, de pildă, căruia Noica îi dedicase două tentative de rescriere a Fenomenologiei spiritului). S-a preferat ca punct de plecare perspectiva esoteristă pusă în pagină de un convertit la Islam, notoriu și el în gândirea europeană a sec. al XX-lea și cu ucenici în cultura română (Vasile Lovinescu, Michel Vâlsan, Marcel Avramescu)[3].

„Cu gândul la dezbaterea noastră de o viață, am propus o carte a lui René Guénon. El se ocupa, din unghi «tradițional», de problematica religiei, dar o făcea cu instrumentarul intelectului, situându-se, de fapt, într-o perspectivă «metafizică» (subl. O.P.)”.

Andrei Pleșu nu o spune, dar preferința pentru Guénon avea și avantajul de a-l situa în galeria miniștrilor români postcomuniști de factură guénonistă, alături de Gelu Voican-Voiculescu[4]. Declarația reprodusă fragmentar mai sus arată că exploratorul ideilor care a formulat-o îmbină în mod firesc abordările textuale dintr-un unghi tradițional și o perspectivă metafizică (ambele cu ghilimele, deci acordându-se acestor noțiuni un sens mai special). În mod previzibil, intersecția celor două se regăsește în programul revistei Études traditionelles editată de René Guénon însuși, în perioada interbelică: „une «publication exclusivement réservée aux doctrines ésotériques et métaphysiques d’Orient et d’Occident»”[5]. „Le contenu de la revue s’oriente alors davantage sur la métaphysique, en s’articulant bien entendu autour des idées exposées dans les écrits de René Guénon”[6].

Dl. Andrei Pleșu apreciază la Guénon, din câte spune, aparența raționalizantă pe care o implică profeția, stilul gândirii: „Esoterismul guénonian n-are stilul mistagogiilor nebuloase; sibilinicul e ambalat în geometrii carteziene”. Se pare că pretenția raționalizantă a devenit de astă dată mai degrabă o chestiune de manieră interogativă și de expresivitate stilistică a ideației (nu a tropilor) în care abordarea enigmatică, în șarade, caracteristică autorilor oraculari pare mai potrivită decât bolboroseala irațională sau decât exprimarea poetică, metaforică (specialitatea lui Martin Heidegger, printre alții).

Lucrurile nu stau pe loc, ci își urmează cursul în direcția prestabilită, progresând către o transpunere a intuițiilor în discurs, a ideilor în instituții și către reunirea ambelor într-un program de acțiune pus în act. Drept aceasta, „Luni, 22 noiembrie 2010, a avut loc … deschiderea festivă a programului de Studii Religioase – Texte şi Tradiţii organizat de Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii din Bucureşti în parteneriat cu Institutul de Studii Avansate Colegiul Noua Europă din Bucureşti şi Institutul de Studii Religioase al Universităţii Leiden[7].

Formularea – precaută – din numele noii fundații, unde prin tradiții se pot înțelege mai multe lucruri deodată (tradiția în sens esoteric fiind altceva decât, să zicem, tradiția ortodoxiei, decât tradițiile diverselor școli intelectuale sau decât tradiția folclorică) promite mult, în direcții de avans plurale.

Evident, pe un drum de asemenea anvergură – conferită de deschiderile simultane, cel puțin aparent, în mai multe direcții – nu se merge de unul singur. Andrei Pleșu o spune, cu onestitate: „Mi s-a părut … o «nadă» convenabilă, iar Gabriel (= Liiceanu – n. O.P.) a acceptat prompt – pentru a câta oară? – provocarea mea. L-am invitat pe Horia Patapievici să ni se alăture. Din punctul meu de vedere, el era un mediator ideal, căci îmbina apetența pentru sacru cu o minte antrenată în atelierele științelor exacte. În sfârșit, grupului astfel constituit i s-a adăugat Anca Manolescu[8]”. (Andrei Pleșu, prezentarea cărții pe situl Humanitas)

Se mai remarcă, totodată, și prezențele asociate – într-un nou grup, de lucru – acestei deschideri către esoterism: Anca Manolescu, Horia-Roman Patapievici, Gabriel Liiceanu, Teodor Baconsky, Ioan Ică jr., Bogdan Tătaru-Cazaban, Elena Ștefoi, Radu Carp; oameni cu preocupări diverse, aduși la această răspântie cărturărească de interesul pentru problematica dezbătută, de prestigiul dlui Pleșu sau de ambele motive. Se recunosc printre membrii cercului esoteric al rectorului de la NEC și figuri din cercul ortodoxiștilor: Teodor Baconsky și Bogdan Tătaru-Cazaban (părintele Ică jr. reprezintă aici o linie a cărturărimii din interiorul Bisericii Ortodoxe care a știut îmbină teologia cu filosofia fără abateri de la linia credinței asumate în cadrele oficiale ale Bisericii dominante).

Întrebările iscate de noile demersuri sunt deslușite în prezentarea de pe situl Ed. Humanitas a volumului secund din seria Boltzmann: „Ce înseamnă «integrare europeană» din punctul de vedere al unui creștinism pluriconfesional? Ce memorie are el de recuperat, ce crize are de înfruntat, ce coerență are de obținut pentru ca suflul său – care a făcut unitatea primei Europe – să participe la însuflețirea noului proiect european? Cum apar, în oglindă, încercările de reformă a Bisericilor din Răsăritul și din Apusul Europei? În ce raport stau, din punctul de vedere al spiritualității răsăritene, ecumenismul și «misterul unității» Bisericii? Cum a asumat Biserica Ortodoxă Română primul deceniu postcomunist? Cum se poate restabili, în România de azi, dialogul între cult și cultură? Care ar fi datele unui model european al religiilor?” Se observă cu ușurință că preocupările europeniste ale grupului sunt legate de destinul creștinismului, de asumarea agendei reunificării sau măcar a conviețuirii ecleziastice, inter-confesionale, dar și cele ale traseului bisericesc ortodox din România tranziției.

Interes de factură intelectuală, deschidere către spiritual, dar și asumare a dimensiunii politice a construcției europene de pe poziții tradiționaliste (creștinism, ortodoxie, însă și esoterism, studii tradiționale, combinate cu filozofie), iată ancadramentul în care se mișcă grupul dlui Andrei Pleșu. Odată cu el, și G. Liiceanu, deloc reticent – cum s-ar putea crede că este un heideggerian preocupat de Ființă, dincolo de efemerele ei configurații – la politic și politică (cu prefixul meta- sau fără așezat înaintea cuvântului).

---

[1] http://ortodoxie.trei.ro/parinti_contemp/p_dumitru_staniloae/12a_centenar.html

„PF Anastasie, Arhiepiscopul Tiranei și a toată Albania, membru al Academiei Atenei, Mitropolitul Bishoy de Cairo, Jürgen Moltmann (Tübingen), Christos Yannaras (Atena), Andrée Joos (Roma), Stylianos Papadopoulos (Atena), Thomas Fitzgerald (Boston), Marc Antoine Costa de Beauregard (Paris), Vladimir Shmaliy (Moscova), Ivan Dimitrov (Sofia), Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu, Dan Hăulică, Horia-Roman Patapievici, alături de înalți ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române, reprezentanți ai Academiei Române, ai Universității din București și ai facultăților de teologie din țară”.

[2] A se vedea volumul semnat de Mihai Albu, Doina Jela, Cătălin Strat, Afacerea Meditația Transcendentală, București, Ed. Humanitas, 2004. Conform descrierii de pe situl editurii, „La începutul anilor 1980 România a fost scuturată de un frison neplăcut și bizar. Vigilente, gata să suprime tot ce ieșea din calapod, Miliția și Securitatea au adulmecat primejdia din spatele unei mișcări care unora li s-a părut interesantă, iar altora caraghioasă. Afacerea Meditația Transcendentală – o serie de ședințe de inițiere într-o tehnică orientală de destindere și de optimizare a randamentului individual – a deviat repede spre cu totul altceva. Cabinetele Unu și Doi au fost alertate, clopotarzii de serviciu au dat alarma, totul a luat aerul unei urgențe decisive. S-au rostit cuvinte grele: complot, trădare, rebeliune. Mult mai grav însă, s-au schimonosit destine. Oameni cu trasee și criterii limpezi s-au văzut scoși din rosturi și trimiși să ispășească o vină inexistentă. Au fost făcuți sectanți, marginalizați și expediați în teritorii periferice. Și totuși, ce a fost această Meditație Transcendentală? Un pretext pentru timorarea intelectualilor? O demonstrație de forță a Securității? Un avertisment pentru cei ispitiți de gândul frondei? Doina Jela, Cătălin Strat și Mihai Albu readuc în actualitate episodul și răspund multor întrebări pe care evenimentul cu pricina le-a trezit în mintea tuturor. Ei sunt ajutați în acest demers de o serie de participanți direcți la ceea ce s-a întâmplat atunci. Mărturiile celor implicați sunt fie tranșante, fie vagi. Unii au puterea să se amuze, alții încă nu-și revin. Citim declarații din ambele tabere. Descoperim în paginile de față și victime, și călăi. Cu toții caută în sertarul cu amintiri și scot la suprafață resorturile unei povești care astăzi pare halucinantă, dar care s-a petrecut aievea.”

[3] Vezi Claudio Mutti, La Grande Influence de René Guénon en Roumanie. Julius Evola en Europe de l’Est (Tchécoslovaquie, Roumanie, Hongrie), Akribeia, 224 p.

                „Au carrefour de l’Orient byzantin et de l’Occident latin, de l’Europe septentrionale et de la Méditerranée, profondément marquée par l’Islam au travers de sa longue appartenance à l’Empire ottoman, très tardivement entrée dans la modernité, la Roumanie était prédestinée à devenir «le pays le plus guénonien du monde». (prezentare pe situl http://www.akribeia.fr/product_info.php/products_id/176)

[4] Ibidem: „L’auteur passe successivement en revue les cas des «ministres guénoniens» de la période postcommuniste – dont le fameux Gelu Voican, objet d’une diabolisation médiatique (subl. O.P.); de Mircea Eliade et de sa dette oubliée envers la «pensée traditionnelle»; de Michel Vâlsan, le continuateur le plus fidèle et le plus rigoureux de l’oeuvre de Guénon; de Vasile Lovinescu, fondateur du Cénacle d’Hypérion et gardien de la flamme traditionnelle durant la longue nuit stalinienne; d’Anton Dumitriu, philosophe lié au renouveau hésychaste des années quarante à Bucarest; enfin de Marcel Avramescu, juif de l’avant-garde artistique et littéraire qui se convertit plus tard, sous l’influence de l’oeuvre de Guénon, à l’Orthodoxie. Ces chapitres sont complétés par de nombreuses informations sur la relève contemporaine du courant «traditionnel» en Roumanie”.

                Pentru mai multe informații legate de conceptele circumscrise sferei studiilor tradiționale se poate accesa situl Projet René Guénon: http://elkorg-projects.blogspot.com/2005/07/vasile-lovinescu-despre-migratia.html Coloana din stânga, partea inferioară, a paginii inițiale conduce la detalierea acestora.

[5] http://fr.wikipedia.org/wiki/%C3%89tudes_Traditionnelles

[6] Vezi blogul „Franc-maçonnerie et société”, http://fmis.unblog.fr/2009/07/08/la-revue-etudes-traditionnelles/

[7] http://topub.unibuc.ro/lansarea-programului-de-studii-religioase-texte-si-traditii/

[8] Pentru că este, deocamdată, mai puțin notorie în cercurile publicului român interesat de cultură, specific că doamna „Anca Manolescu este doctor în filozofie al Universității din București. A fost cercetător la Muzeul Țăranului Român (1990 – 2002). Domenii de interes: antropologie religioasă, studiul comparat al religiilor. Este alumnă New Europe College, Institut de Studii Avansate din București. În prezent este cercetător și editor al Arhivei André Scrima de la Colegiul Noua Europă, editor și traducător din Simone Weil, André Scrima, René Guénon. A publicat articole și comunicări în volume colective și reviste științifice (în România, Franța, Italia, Liban) și în reviste de cultură (Dilema și Dilema veche, Secolul XX și Secolul XXI, România literară, 22, Idei în dialog).// De asemenea, este autoarea volumelor Locul călătorului. Simbolica spațiului în Răsăritul creștin (Paideia, București, 2002), Europa și întâlnirea religiilor. Despre pluralismul religios contemporan (Polirom, Iași, 2005), Jurnal de inactualități (Paideia, București, 2006), Nicolas de Cues ou l’autre modernité (L’Harmattan, Paris, 2010)”.

ÎN CONTRA DIRECȚIEI DE ASTĂZI ÎN FILOSOFIA ROMÂNEASCĂ. XV: ADMIRAȚIE ȘI INFAMIE. ANTOLOGIE LIICENIANĂ

A-i iubi pe unii fasciști înseamnă sau nu să iubești fascismul? Întrebarea poate părea naivă, dar nu este. Faptul că am o slăbiciune pentru x nu înseamnă că o am și pentru y, z, q, k, colegii lui de viziune și de idealuri. Mihail Sebastian nu îi iubea pe fasciști, dar avea o slăbiciune specială pentru Nae Ionescu. Înseamnă că a fost Sebastian un ins ambiguu, cu pasiuni și complicități insuficient deslușite cu anumite personalități fasciste interbelice românești? Într-o carte care a stârnit o întreagă bătălie critică, Marta Petreu afirma că da, în vreme ce alți critici respingeau teza și demonstrația, acuzând-o și pe autoare de o mulțime de păcate procedurale, de rea-credință, de toate relele din lume.

Cel mai drastic și mai scurt verdict în acest caz l-a dat însă eseistul Gabriel Liiceanu: „Am afară pe balcon, într-o comodă, un sertar cu «cărți infame», pe care nu le țin în casă, ca să nu-mi murdărească biblioteca” (Întâlnire cu un necunoscut, București, Ed. Humanitas, 2010, p. 360). Printre ele, alături de cartea de interviuri a generalului de Securitate Nicolae Pleșiță, de volumul fostei sale angajate și colaboratoare Doina Jela – despre ultimele o sută de zile ale Monicăi Lovinescu (desființată metodic în același volum la pp. 68-70) – … și cercetarea Martei Petreu Diavolul și ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian. Nu mă mir că G. Liiceanu repudiază confesiunile generalului de Securitate care l-a umilit în arest pe Paul Goma și și-a câștigat faima de cinic demăsurat, deși rămâne un semn de întrebare păstrarea, după consultare, a respectivei cărți în proprietatea eseistului (fie și pe balcon). Nu mă mir nici de condamnarea disprețuitoare a Jelei Doina, ce survenea după consumarea unei colaborări profesionale de ani a celor doi; nu pentru că ar fi justificată – nu este justificat niciodată să dai de pereți o femeie, rămân destule mijloace ponderate și într-o tonalitate reținută de a-ți exprima dezacordul față de gândurile sau procedurile ei -, ci pentru că mi-am consumat mirarea față de înfierările inchizitoriale ale dlui Liiceanu la timp, când cu terfelirea Monei Muscă.

http://www.9am.ro/stiri-revista-presei/Actualitate/40807/Gabriel-Liiceanu-ii-scrie-Monei-Musca.html

În treacăt fie spus, în cea de a doua scrisoare a dlui Liiceanu referitoare la informatorii Securității, venind vorba despre prestația de turnător a părintelui Iustin Marchiș, tonul este mult moderat în raport cu cel dinainte, ba chiar se afirmă – stupefiant – că în loc să o toarne Securității pe soția cutărui ambasador, mai bine preotul ar fi procedat invers, turnând Securitatea către aceasta; Liiceanu recomandă acum, așadar, ceea ce s-ar numi „procedura Pacepa”, distingând tacit între turnătoria rea și turnătoria bună, și recomandând-o pe ultima ca pe o procedură aparent validabilă etic. Ironie? Cinism? Nu mi-e clar, omul vorbește de obicei posomorât și sobru, inchizitorial.

http://www.9am.ro/stiri-revista-presei/Actualitate/42402/Gabriel-Liiceanu-Umbra-parintelui-Marchis-la-Cozia.html

Cu eleganța intransigenței,dl. Liiceanu exilează însă pe balcon și cartea Martei Petreu, colegă cu domnia sa nu doar la Uniunea Scriitorilor, în calitate de poetă și eseistă cu reputația stabilită, ci și în mediile academice, ambii fiind profesori universitari la facultăți de filozofie prestigioase… De astă dată, domnia sa nu argumentează în nici un fel. Verdictul, izvorât dintr-un dezacord grav cu conținuturile cărții, rămâne însă drastic, pentru toate cele trei volume: infamie! Conform DEX, cuvântul desemnează ceva „Care merită disprețul societății, care trebuie înfierat; ticălos, josnic. mârșav. ** Fig. Oribil, groaznic”. Se poate mai rău de atât?

Nu necesită explicații motivul pentru care poți considera dezavuabilă cartea construită în jurul unui mahăr al regimului Ceaușescu, precum generalul de Securitate Nicolae Pleșiță. (Cu toate acestea, de ce nu ar fi de dezavuat și alte cărți similare, din seria memorialisticii serviciilor secrete comuniste din România, despre care dl. Liiceanu nu spune nimic, în pofida emanării lor dinspre personaje de același calibru, de la Pacepa la Filip Teodorescu?). Este însă interesant cu câtă vehemență este executată Doina Jela pentru o formă de devotament care poate crea impresia de intruziune în intimitatea bolnavului (deși rămâne de observat că volumul lui Radu Preda despre Petre Țuțea era tot ceva de același fel, iar ambele jurnale asistențiale în preajma unor mari personalități par decalcuri după – culmea! – Jurnalul de la Păltiniș). Mai mult: de ce ar fi mai delicat să îl înfățișezi pe Noica cel ieșit din închisoare hămesit după o prăjitură sau plângând enervat în urma unui banal meci de fotbal de la televizor – precum în Întâlnire cu un necunoscut -, decât să o fotografiezi pe fragila bolnavă Monica Lovinescu, aflată în fața Marelui Prag pe care cu toții îl vom trece? Unde începe, cu precizie, și unde se termină pudoarea reporterului? Și iarăși: ce are, cu cele două înfierări dinainte, execuția lapidară a unei cercetări care arată că, în opinia autoarei, Mihail Sebastian nu a fost un înger, ci un om atașat enorm de Nae Ionescu și atunci când se putea în mod firesc, și când lucrul acesta a început să pară straniu, nesăbuit și fără speranță?

Numai la noi trebuie să iubești necondiționat și fără rest persoana despre care scrii; semn de cultură cu reflexe formate într-o adulație necritică nu numai față de luminile vieții intelectuale și artistice, ci și față de mai marii zilei. Pretutindeni în lume apar cărți care pun în criză interpretările dominante cu privire la un personaj notoriu sau altul, de la politicieni și militari, la staruri cinematografice și oameni de știință. Cine normează monografierea câte unei mari prezențe, obligând la reverență și prosternare continuă și integrală? Chiar presupunând, odată cu cei care au argumentat împotriva Martei Petreu, că demonstrația domniei sale nu a convins – de ce ar merita scriitoarea să fie lapidată moral? De ce nu le-ar ajunge criticilor demontarea tezelor susținute în Diavolul și ucenicul său, de ce ar trebui să se străduie din greu să anihileze orice urmă de prestigiu al exploratoarei?

Acest instinct al sfâșierii, această dorință de a decreta drept „infam” ceea ce ție nu îți place nu ține de vreo atitudine filosofică și nici de un comportament echilibrat, exersat în democrație. El vine ca o invitație la sfârtecare, are un suspect aer vindicativ și, în ansamblu, nu face cinste celor care îl lansează. Scena culturală nu are de ce deveni o arenă a gladiatorilor în loc să găzduiască dialogul de idei decât dacă îndărătul ei sunt mize extraculturale, mai mari și mai grave.

Ar fi, în orice caz, de înțeles o anume severitate a dlui Liiceanu în raport cu Securitatea, cu comunismul și cu gen. Pleșiță, sau cu ceea ce domnia sa consideră că este știrbirea prestigiului unei victime a fascismelor interbelice românești, precum M. Sebastian. Poate fi înțeleasă și delimitarea tranșantă și explicitată corespunzător de procedurile unei autoare care, precum Doina Jela, a croit, în fond, o carte după un model lansat, ilustrat și urmat – cu succes -, odinioară, ca și azi, de dl. Liiceanu însuși. Rămâne însă profund neclar de ce ar trebui condamnată la pubelă o carte ce propune o cercetare în revuistica, până atunci neconsultată îndeaproape, a interbelicilor români, lăsând în urmă clișeele bine instalate în reprezentarea epocii investigate, o investigație care susține necesitatea de a explica anumite atitudini publice ale unui discipol prin raportarea intens colorată afectiv la un guru al vremii, precum cea semnată de Marta Petreu. Mi se pare, de asemenea, interesant și faptul că două din cele trei cărți condamnate de judecătorul intransigent G. Liiceanu sunt semnate de… femei.

Ar mai fi însă ceva, totuși. Dacă „Râsul inteligent al lui Liviu Bordaş şi lipsa de prejudecăţi intelectuale sunt, neîndoielnic, replica cea mai potrivită dată prostiei agresive şi fanatismelor de conjunctură”, cum spune dl. Liiceanu pe coperta a IV-a a eseului Apașul metafizic compus de dl. Bordaș pentru a acredita ideea că Nae Ionescu a fost un filosof original, care nu a plagiat, atunci este de reținut că dlui Liiceanu nu îi plac nici prostia agresivă, nici fanatismele de conjunctură. Cu toate acestea, din același citat ce însoțește o pledoarie în favoarea lui Nae Ionescu rezultă că acest gânditor și universitar interbelic nu ar ilustra nici „prostia agresivă”, nici „fanatismele de conjunctură”. N-am să discut aici dacă schimbarea alertă a convingerilor politice și preluarea fără precizări a unei ideații străine, ambele practici din cariera publică a lui Nae Ionescu, sunt dovadă de calmă inteligență și de convingeri perene, contrariul celor înfierate de patronul de la Humanitas. Voi reține doar că pentru dl. Liiceanu reabilitarea publică a lui Nae Ionescu este o cauză demnă de investiții și de susținere, tot așa cum s-a întâmplat și cu tinerețea legionară a lui Noica, discutată într-o carte premiată la Academie, dar contestată violent pentru empatia față de legionarism de către mulți comentatori: volumul Noica şi Mişcarea Legionară (Humanitas, 2007). al dlui Sorin Lavric.

Nu mi-e clar nici în ce fel anume Mihail Sebastian poate fi socotit o instanță fraternă de către autorul Declarației de iubire, când Gabriel Liiceanu crede că merită încurajată spălarea tinereții legionare a lui Constantin Noica și chiar prestația filosofică a profesorului acestuia, Nae Ionescu, ale cărui adeziuni de extremă dreaptă – de la Carol al II-lea dictatorul la relațiile cu aliatul nazist al României și la intimitatea cu Garda de Fier – rămân notorii, ca și ortodoxismul ultranaționalist și antisemitismul lui. „Fiecare om își alcătuiește de-a lungul vieții un edificiu afectiv. Măsura în care el este e dată de consistența acestui edificiu, de mâna aceea de oameni, ei nu pot fi mulți, pe care i-a preluat în el și i-a iubit fără rest, fără umbră, și împotriva cărora spiritul lui critic, chiar dacă a fost prezent, a rămas neputincios. Acești oameni puțini, care ne fac pe fiecare în parte să nu regretăm că suntem, reprezintă, chit că o știm sau nu, stratul de protecție care ne ajută să trecem prin viață”, spune – foarte frumos – dl. Liiceanu în Declarație de iubire. În mod clar, Constantin Noica este unul dintre cei ce beneficiază, în ochii lui, de o asemenea imunitate. Tot acolo, în „rezervația afectivă” personală a autorului se regăsesc și alte prezențe din cuprinsul volumului, de la Sebastian la Monica Lovinescu și Virgil Ierunca. Dar, îmi permit să întreb, aici ar fi și locul lui Nae? Dar al lui Heidegger?

Poate că – s-ar putea zice – nu este treaba mea să formulez asemenea întrebări. La urma urmelor, viața afectivă a lui Gabriel Liiceanu îl privește doar pe Gabriel Liiceanu. Așa ar fi, într-adevăr, dacă domnia sa nu ar fi făcut o țintă majoră a operei sale scriitoricești din dezvăluirile dinamicii interioare ale propriului mod de a fi. După cum spune chiar prezentarea de pe p. 2 a volumului Întâlnire cu un necunoscut – girată, fără îndoială, chiar de domnia sa -, „Gabriel Liiceanu este unul dintre cei mai importanți autori de «literatură personală» din România de azi. În ultimul sfert de veac, cărțile sale au constituit repere pentru diferitele variante ale acestui tip de discurs”. Se înțelege, atunci, cu ce autoritate respinge domnia sa cartea Jelei Doina, ca pe un rebut într-un gen peste care se socotește autorizat a fi stăpân. Ceea ce nu se pricepe ușor este în ce fel scutirea de receptare critică a lui Noica, maestrul îndrăgit, se poate extinde, licit sau ilicit, și asupra lui Nae Ionescu, maestrul extremei drepte românești interbelice, și a lui Martin Heidegger, cel cu adeziuni naziste nedezmințite.

Când în panoplia personală a unui personaj public semnificativ se adună admirațiile față de mai mulți filosofi cu – pasagere sau consecvente – vederi de extremă dreaptă, ce trebuie înțeles de aici? Unde încep și unde se termină afinitățile?