Scriitură creativă: Variațiuni pe tema Pieței Universității – ianuarie 2012 (2: Claudia NEGREA)

(R)EVOLUȚIA UNEI FECIOARE

de Claudia NEGREA

       Camera era scăldată într-o lumină violet şi decorată cu eşarfe colorate care atârnau pe pereţii cu postere vechi, şterse, de pe care nu se mai înţelegea mare lucru. Simona se uita în gol spre  televizorul dat pe volum minim. Protestele erau în toi: sute de bucureşteni ieşiseră în stradă pentru a-şi urla în gura mare nemulţumirile. Steagurile României fluturau prin Piaţa Universităţii, bărbaţii se schimonoseau strigând revoltaţi spre un vinovat absent, spre clădiri, spre statui, spre cer. În surdină se auzea slab, de la un pick-up vechi, o melodie a formaţiei The Beatles, iar Simona şedea pe jos, nemişcată, cu gura întredeschisă şi cu o pensulă în mână. Era în mijlocul operaţiunii de a picta o pancartă mare. În mijlocul florilor viu colorate şi al semnelor păcii, stătea scris cu litere de mână frumos rotunjite: Noi iubim, nu muncim. După ce şi-a terminat lucrul s-a îmbrăcat cu o fustă lungă şi o bluză mai groasă. A oprit televizorul, muzica şi a ieşit din apartament cu pancarda în mână. Locuia singură. De când s-a mutat la Bucureşti era aproape întotdeauna singură, deoarece îi venea greu să-şi facă prieteni. Fiind foarte timidă, aproape că nu a schimbat nicio vorbă cu ceilalţi colegi de facultate. Acum era deja în ultimul an. Înafară de o verişoară îndepărtată, nu a vizitat-o nimeni la ea acasă. Idealurile ei nu se potriveau cu cele ale altor oameni, ea aspirând la lucruri măreţe în viaţă, la perfecţiune chiar. Ea credea în puritatea sufletului şi a trupului, luând astfel decizia de a se izola de orice i-ar fi putut face rău. În această zi de ianuarie a decis că prezenţa ei la un protest ar putea fi benefică. Ea ar putea schimba lumea în bine. Oamenii s-ar iubi din nou.

            Telefonul suna într-una în biroul domnului Mureşan. El nu părea să bage de seamă. În mijlocul încăperii se afla scaunul negru de birou pe care şedea domnul Radu Mureşan, profesor de limba şi literatura română la unul dintre cele mai bune licee ale Bucureştiului. Ţinea în braţe o pisică albă şi grasă care torcea cu ochii închişi în timp ce o mângâia cu o mână. În cealaltă mână ţinea o lucrare pe care o citea încruntat pe sub ochelarii de vedere.

– Ăsta-i prost! rosti domnul Mureşan frecându-şi sprâncenele cu degetul mare şi cu cel mijlociu şi îndreptându-se cu scaunul spre birou unde începu să scrie cu pix roşu pe lucrarea elevului. În cele din urmă, bărbatul se ridică şi răspunse la telefon. După o conversaţie de aproximativ un minut în care domnul Mureşan nu rosti decât cuvintele ,,da”, ,,nu” şi ,,bine”, se luă curentul.

– Pizda mă-sii! Acum? mormăi răguşit domnul Mureşan bâjbâind prin întuneric după brichetă. Cu o lumânare în mână ieşi din birou şi intră în dormitor unde începu să se dezbrace. Arăta foarte bine pentru vârsta lui: avea părul negru fără niciun fir alb, corpul îi era bine făcut, destul de înalt şi cu mustaţa îngrijită. Îşi scoase din dulap nişte pantaloni de stofă, un pullover gros şi nişte şosete. Pe hol îşi luă paltonul şi pălăria la care avea ataşate două pene, deschise uşa şi ieşi din casă cu lumânarea aprinsă în mână. Pe trotuarul din faţa casei îşi dădu seama, suflă în ea şi o lăsă pe bordură. Radu Mureşan era un profesor respectat, atât de ceilalţi profesori, cât şi de elevi, datorită intelectului său şi culturii generale pe care o avea. Cu toate acestea, nimeni nu ştia mare lucru despre viaţa lui personală. Discuţiile cu el erau atât de plăcute şi de interesante încât oamenii  nici nu se mai gândeau să-l întrebe dacă e căsătorit sau dacă are copii. Domnul Mureşan deţinea o casă mare, o vilă pe care o moştenise de la părinţii lui. Primea vizite destul de des. Toate persoanele care intrau la el în casă erau tinere- elevi care veneau probabil la meditaţii sau foşti elevi care veneau de dragul de a mai schimba o vorbă cu mult apreciatul profesor.

       Raluca făcea fitness în faţa televizorului cu părul prins în coc îmbrăcată doar într-o bustieră şi nişte pantaloni scurţi, mulaţi pe picioarele ei suple. Camera era modernă cu mobilă albă luată la comandă,  pereţi albi, tavan înalt şi luminată puternic de neoane orbitoare. Volumul era dat aproape la maxim, iar vocea femeii din televizor îi urla într-una să se îndoaie, să se aplece, să îşi ridice mâinile, apoi picioarele. Raluca executa cu zâmbetul pe buze, cu transpiraţia şiroindu-i pe frunte în jos. La final bău apă dintr-o sticlă de plastic şi opri televizorul pentru a da drumul la combina din care urla altă voce, de această dată a unei cântăreţe de muzică latino. Dansând pe ritmul melodiei, Raluca intră la duş unde petrecu în jur de zece minute, după care se închise în camera ei acoperită doar de un prosop. După o perioadă de timp imposibil de precizat, Raluca ieşi din cameră cu părul uscat, întins, îmbrăcată în nişte blugi negri şi o bluză gri, largă, care îi lăsa un umăr dezgolit. Pielea feţei îi era sufocată de un strat gros de fond de ten, genele încărcate de rimmel îi făceau ochii să pară mai mari şi mai strălucitori, iar rujul lucios îi scotea în evidenţă buzele cărnoase. Îşi luă paltonul şi deschise uşa de la camera părinţilor ei.

– Eu merg să mă întâlnesc cu Costel, spuse ea cu o voce uşor piţigăiată, afectată.

– Iar cu golanu’ ăla, mă? o întrebă tatăl ei cu dispreţ uitându-se în continuare la televizor

– Te rog să nu-i mai spui aşa, da?

– Las-o, Ionel că-s tineri, interveni mama Ralucăi uitându-se cu drag spre ea.

– Femeie, tu nu mai ştii ce a făcut ăla de ziua ei? Că a adus-o noaptea acasă pe patru cărări! Şi a condus beat! Lasă-mă pe mine cu tinerii… Tinerii-s proşti! se răsti Ionel şi dădu volumul mai tare la ştiri.

– Şi vezi pe unde umbli şi tu. Că uite… Uuuite la bezmeticii ăia acolo la televizor. Protestează şi ei că n-au ce face…

Raluca salută şi închise uşile după ea nervoasă. Era singură la părinţi şi avea parte de tot ce îşi dorea. Relaţia ei cu Costel avea deja un an, dar părinţii ei nu aflaseră despre el decât de două luni. Tatăl Ralucăi nu-l plăcea deloc. Spunea că e prea mare pentru ea, fiindcă avea treizeci de ani şi nici măcar nu ştia unde lucrează sau cu ce se ocupă părinţii lui. Cu toate acestea, avea o maşină scumpă. În clasa a noua, Raluca a câştigat locul întâi la balul bobocilor, fiind considerată cea mai frumoasă fată din liceu. Înafară de părinţi, nimeni nu o văzuse niciodată nemachiată. Visul ei era să devină actriţă sau prezentatoare la PRO TV.

            Simona stătea retrasă cu pancarta în mână, privind aproape absentă spre haosul ce se desfăşura în Piaţa Universităţii. Era singură şi sfioasă, ţinând pancarta mai mult ascunsă decât la vedere. Oamenii erau strânşi în jurul statuilor urlând diferite lozinci, unele deja ştiute, altele inventate pe loc. Aproape toţi ţineau în mâini pancarte, iar pe fiecare erau scrise cuvinte adresate în general guvernului sau cuvinte care reflectau nemulţumirile lor în legătură cu situaţia actuală din ţară. Simona părea uşor dezorientată, prinvind în stânga şi în dreapta cum cetăţenii îşi făceau singuri dreptate, unii certându-se cu jandarmii, fiind uneori chiar ,,apostrofaţi” fizic de către aceştia. La un moment dat se îndreptă spre ea fugind un tânăr care folosea steagul României ca şi pelerină.

– Haide şi tu acolo. De ce stai aici? Aici n-o să te bage nimeni în seamă. Haide, ce stai? Ia să văd, ce scrie pe pancarta ta?

Simona îi arătă speriată pancarta.

– ,,Noi iubim, nu muncim”, citi băiatul. Ce ai, fă? Eşti dusă? Aici e treaba serioasă şi tu vi cu lozinci d-astea… de hippioţi? Aruncă aia şi hai şi tu să strigi ceva… JOS BĂ-SES-CU! JOS BĂ-SES-CU! începu tânărul să strige îndepărtându-se de Simona şi fugind înapoi spre grupul protestatarilor. Simona îşi lăsă pancarta jos, sprijinind-o de un stâlp.

– Mi-a fost elev ţăcănitul ăla, spuse o voce masculină din spatele Simonei. Ea se întoarse spre bărbat.

– Radu Mureşan mă numesc.

Simona îi întinse mână şi se prezentă. Cei doi stăteau acum unul lângă celălalt uitându-se la mulţimea de oameni agitaţi.

– De ce nu mergeţi şi dumneavoastră acolo? întrebă domnul Mureşan.

Simona părea pietrificată cu privirea aţintită spre protestatari. Îi răspunse fără să îl privească.

– Nu cred că mă reprezintă… Am crezut că va fi mai paşnic.

– Eh, o să se potolească şi ei când îşi vor da seama că stau degeaba în frig. N-o să-i bage nimeni în seamă.

– Eu cred că voi porni spre casă… spuse Simona în timp ce spre ei se îndrepta cu paşi grăbiţi o fată înaltă.

– Nu vă supăraţi, îmi pare rău că vă deranjez, dar sunt puţin îngrijorată, spuse fata ajungând în dreptul domnului Mureşan.

– Îmi caut şi eu prietenul. Trebuia să ne întâlnim chiar aici, în Piaţă… şi nu-l văd nicăieri.

Domnul Mureşan se uită spre ea şi începu să chicotească.

– Păi aici vă daţi întâlnire, drăguţă? Tu nu ai văzut la televizor ce era afară?

– Cum arată prietenul tău? Poate l-am văzut eu, interveni Simona.

– Păi e brunet şi… Nu ştiu cum e îmbrăcat că nu am vorbit deloc cu el de la prânz. Cât e ceasul, nu ştiţi? Mie mi s-a descărcat bateria la telefon chiar acum şi nici nu am cum să îl sun. De aceea sunt disperată.

– E ora zece şi un sfert, domnişoară, răspunse domnul Mureşan. Noi suntem aici de vreo cinci minute, aşa.

Raluca se uită îngrijorată în stânga şi în dreapta.

– Am întârziat. Trebuia să ne vedem la fix. Probabil mă caută şi el pe mine. Voi sta aici, măcar e mai ferit.

– Staţi aici, e un unghi bun de observare. Nu-i aşa, domnişoară Simona?

Simona stătea în continuare lângă domnul Mureşan.

– Da, aşa e.

Simona îl privi stânjenită pe domnul Mureşan şi îl întrebă:

– Nu vă supăraţi… Spuneaţi că sunteţi profesor?

– N-am spus, răspunse el zâmbindu-i.

Simona roşi.

– Dar… Aţi spus că…

– Glumesc şi eu, domnişoară, râse domnul Mureşan şi o atinse cu mâna pe spate. Da, sunt profesor de limba şi literatura română.

– Mă gândeam eu. Eu anul viitor voi da la masterat la Facultatea de Litere… Teoria literaturii şi literatură comparată.

– Aaa, frumos, frumos. Dar cum ţi-ai dat seama că sunt profesor?

Simona îi aruncă un zâmbet stângaci.

– Iubire, aici erai! se auzi urletul unui băiat care se îndreptă spre cei trei.

– Costel! Ce-i cu tine, ai înnebunit?

Costel era la bustul gol purtând pe spate steagul României.

– Raluca, te-am căutat peste tot şi nu erai, strigă el gâfâind când era deja în faţa fetei.

– Bă, tu eşti porc! Tu te vezi în ce hal eşti? Puţi a alcool şi eşti dezbrăcat!

– Am băut nişte vodkă… M-am întâlnit şi cu Mihai, el e acolo la protest. Haide şi tu! strigă el în continuare

– Da’ nu mai urla, că te aud.

– Scuze… Am urlat acolo în mulţime şi acum mi s-au înfundat urechile aşa… Nu mai aud bine.

– Costel, tu eşti bou la faza asta. Cum să-mi faci aşa ceva?

– Hai nu te mai isteriza. Hai şi tu acolo. Mai sunt fete. A venit şi prietena lu’ Mihai.

– Mă doare-n cur de prietena lu’ Mihai, mă, n-auzi? Unde ţi-s hainele?

– Acolo, pe statuie. Era cald rău… Auzi… Eu mă duc să protestez. Mi-au dat băieţii şi steag, uite. Avem acolo de toate. Vrei să vi şi tu sau stai aici cu blegii?

Domnul Mureşan se încruntă fixându-l cu privirea, iar Costel se uită râzând spre el şi spre Simona.

– Ceeee-i nenea? începu Costel. Dacă sunteţi şmecher, veniţi acolo. Luptăm împreună împotriva lu’ ăştia de la conducere. Ce zici?

Domnul Mureşan nu îi răspunse şi îşi mută privirea spre Simona continuând discuţia despre facultate.

– Costel, cum vorbeşti aşa, mă? Tu eşti beat praf. Nici să nu mai vorbeşti cu mine, auzi? Du-te acolo şi fă-te de minune! Să te văd mâine la ştiri! Da’ chiar nu mă aşteptam la aşa ceva…

– Biiiine, tu. Mă duc. Hai, pa!

Costel se îndepărtă fugind şi urlând DEMISIA împreună cu ceilalţi protestatari.

Ralucăi îi dădură lacrimile şi începu să suspine. Domnul Mureşan se întrerupse din discuţia cu Simona şi se întoarse spre ea.

– De ce plângeţi? V-a necăjit băiatul?

– E un bou. Nu-mi vine să cred că face aşa ceva. Astăzi era aniversarea noastră de un an de când suntem împreună. Ştiţi… Noi ne-am logodit săptămâna trecută.

– Felicitările mele atunci. Sau… fără felicitări mai bine?

– Se va trezi el mâine şi îi va părea rău, spuse Raluca ştergându-şi lacrimile cu un şerveţel.

– Nu mai fiţi supărată. Viaţa e scurtă, faceţi ce vă spune inima!

– Da, aveţi dreptate.

Cei trei începură să se amuze datorită situaţiei din Piaţă, făcând glume ironice la adresa protestatarilor, iar Raluca îşi reveni repede din şocul pe care i-l provocase logodnicul ei, Costel.

– Fetelor, ce aţi spune voi de o cană de vin fiert pe frigul acesta insuportabil? Sau mai vreţi să rămâneţi aici să schimbaţi lumea? râse domnul Mureşan. 

Fetele începură să râdă şi ele

– Îmi pare rău, nu cred că am făcut cunoştinţă.

Simona şi domnul Mureşan făcură cunoştinţă cu Raluca şi se îndreptară spre o stradă îngustă.

    În bar era aproape gol, doar două mese fiind ocupate de cupluri. Ceasul arăta ora 22:45.

– Mai serviţi? îl întrebă domnul Mureşan pe barman.

– Da, până la două. La trei închidem.

– Perfect! răspunse bărbatul. Fetelor, vă rog să ocupaţi o masă până mă întorc.

Simona şi Raluca se aşezară la o masă mică, rotundă şi retrasă. Barul era luminat prost, iar mirosul de alcool şi ţigară era îmbibat parcă şi în pereţi. Scaunele şi mesele erau din lemn vechi, pline de zgârieturi. Simona evita să o privească pe Raluca. Se simţea oarecum pusă în umbră de această prezenţă. Ar fi vrut să rămână singură cu domnul Mureşan pentru a vorbi despre literatură. Ştia că ar avea ce se povestească cu el şi ar fi vrut să îi capteze atenţia cumva. Undeva în adâncul inimii sale ştia că un astfel de bărbat ar fi potrivit pentru ea. Un intelectual.

            Raluca se uita lung la Simona. Rimmelul i se întinse pe obraji din cauza plânsului.

– Ar trebui să te vopseşti brunetă. Ţi-ar sta mai bine, spuse deodată Raluca. Simona îşi îndreptă rapid privirea spre aceasta.

– Nu aş vrea. Îmi place culoarea mea naturală, răspunse ea.

– Da, bine. Eu sunt roşcată natural. M-am vopsit din clasa a şaptea. Nu suport părul roşcat. Şi pistruii… O bătaie de cap totală.

            Uitându-se într-o oglindă scoasă din poşetă, Raluca observă că fardul i se întinse pe faţă. Se ridică şi merse la baie. În acest timp, domnul Mureşan se aşeză la masă.

– Unde a dispărut domnişoara Raluca?

– La baie…

Barmanul le aduse o butelie de vin şi trei pahare.

– Vin fiert nu mai este. V-am adus la sticlă, ca de obicei.

– Mulţumesc, spuse scurt domnul Mureşan şi îi plăti barmanului.

 Raluca se întoarse cu machiajul împrospătat în timp ce el turnă vin în pahare. 

– Domnişoara Raluca! Vă rog să ne faceţi plăcerea şi să ciocniţi cu noi.

Cei trei ciocniră, iar în timp ce paharele se goleau, Raluca începu să povestească despre relaţia cu noul ei logodnic şi despre toate dificultăţile prin care trece din cauza tatălui neînţelegător şi a lui Costel care mai nou bea şi provoacă scandaluri. Totuşi, ea e o fată de rasă. Nu mai ştie dacă a făcut bine că s-a logodit. Simona tăcea şi se uita pe pereţi, evitând să îşi exprime punctul de vedere. Domnul Mureşan o aproba şi îi dădea sfaturi în legătură cu alegerea iubiţilor. După prima butelie de vin, barmanul mai aduse una.

– În seara asta aş vrea să mă îmbăt! spuse Raluca ridicând paharul de vin proaspăt umplut.

– Eu cred cred că deja v-aţi ameţit puţin, nu-i aşa? întrebă domnul Mureşan cu zâmbetul pe buze.

– Eh… sunt şi eu obosită. Plus că nici nu rezist foarte mult la băutură. Sunt sportivă.

– Sportivă spuneţi? Ce sport practicaţi?

– Păi sunt în echipa de majorete. Şi mai fac fitness… Joc şi volei în timpul liber. Şiii alte sporturi, dacă ştiţi la ce mă refer… zise Raluca pe un ton plin de subînţeles şi începu să râdă cu zgomot.

– Cred că v-aţi ameţit cam tare. Sunteţi sigură că mai vreţi să beţi? întrebă domnul Mureşan zâmbind pe sub mustaţă.

– Daaa, mai mult decât sigură, domnule! exclamă ea şi dădu paharul pe gât.

– Fără ,,domnule”. Poţi să îmi spui Radu.

– Radu? Ce nume frumos, observă ea uitându-se în ochii bărbatului.

– Dar domnişoara Simona nu ne mai spune nimic? Domnişoară… sunteţi cam tăcută. V-am neglijat?

– Nu, deloc. Mă gândeam doar…

– La ce anume, dacă nu sunt prea indiscret?

– Nu am mai băut de mult… Nici eu nu ştiu dacă voi rezista prea mult, chicoti Simona şi mai luă o gură de vin.

Radu se trase puţin înapoi şi începu să râdă cu poftă.

– Păi ce fete sunteţi voi. Una e sportivă şi nu bea, cealaltă a făcut pauză de la băutuă în floarea vârstei. Cum aşa?

Simona roşi în timp ce sorbea din paharul aproape gol. Radu i-l umplu. A doua butelie de vin era pe terminate, iar barmanul reveni la masă cu o a treia butelie pe care o desfăcu şi o lăsă în faţa lui Radu. Raluca se autoservi.

– Ştiţi… Eu nu prea ies în oraş, fu răspunsul întârziat al Simonei.

– Se vede, replică Radu şi se porni iarăşi pe râs. Ar trebui să îţi trăieşti viaţa din plin. Şi lasă-mă cu ,,ştiţi”. Spune-mi Radu.

            Discuţiile dintre cei trei începură să se aprindă tot mai tare. Simona şi Raluca erau deja ameţite bine, iar Raluca începu să îi facă ochi dulci lui Radu. Acesta nu o prea băga în seama, îndreptându-şi atenţia tot mai mult spre Simona.

– Dar tu nu ai un prieten?

Simona deveni din ce în ce mai vorbăreaţă.

– Nu. Nu am avut niciodată, nu-mi trebuie.

– Niciodată? Haide, nici măcar aşa… o aventură, două?

– Nimic. Am fost cam singuratică. Aş vrea să… Nu ştiu

– Să ce? o întrebă Radu cu ochii sclipind.

– Aş vrea să am un prieten de fapt. Dar unul de treabă. Nu ca şi Costel.

Raluca o fulegeră cu privirea.

– Ce e cu Costel? se răţoi ea la Simona pentru ca mai apoi să izbucnească în râs şi să strige: Costel e un bou, nu mă merită!

– Aş vrea să am un prieten deştept… continuă Simona. Care să ştie multe.

Barmanul veni din nou la masa celor trei, de această dată cu nişte shot-uri de tequila.

– Din partea casei, spuse el şi se îndepărtă.

– Tequila! Asta îmi place, spuse Raluca şi dădu pe gât tot păhărelul. Radu şi Simona făcură la fel.

– Mai vreţi să mai beţi câte ceva sau vreţi să mergeţi acasă? întrebă Radu zâmbind pe sub mustaţă şi uitându-se pe rând la cele două fete. Raluca începu să îşi roadă unghiile şi să îl privească zâmbind. Simona îşi sprijinea capul într-o mână.

– Mie mi-ar plăcea să mai povestim. Să mai luăm un vin, spuse ea tresărind.

– Problema este că eu nu mai am bani decât de un taxi. Dar mi-ar face deosebită plăcere să vă invit la mine acasă unde am un bar întreg plin de diverse băuturi, propuse Radu pe un ton cât se poate de serios.

– Dar de ce vrei să venim la tine? întrebă Raluca suspicioasă. Ai ceva planuri necurate, domnule? Fetele începură să râdă gălăgios.

– Vai de mine, dar se poate aşa ceva? Mie îmi place compania unor fete inteligente ca şi voi. Chiar vă rog să nu vă faceţi impresii greşite. Un oraş întreg mă cunoaşte.

– Bine, bine, glumeam şi eu, spuse Raluca şi se ridică de pe scaun. Vi şi tu? o întrebă ea pe Simona. Aceasta avea ochii înceţoşaţi şi nu reuşea să privească într-un punct fix.

– Vin.

            În taxi, Radu stătea în faţă lângă şofer, iar cele două fete pe bancheta din spate. Raluca vorbea mult şi râdea făcându-i şi pe ceilalţi să se amuze.

            Ajunşi în casa lui Radu, cei trei începură să bea whiskey şi să povestească.

– Ce muzică vă place? întrebă Radu ridicându-se de la masă şi îndreptându-se spre un casetofon vechi.

– Eu ascult muzică aşa… mai modernă, spuse Raluca.

– Orice, răspunse şi Simona cu ochii pe jumătate închişi ţinând paharul de băutură între două degete.

– Jazz să fie! Radu căută o casetă prin sertare şi porni muzica.

– Propun un joc, spuse el. Adevăr sau provocare. Ce spuneţi?

Simona îşi deschise larg ochii.

– Daaa, ce frumos. Nu am mai jucat de când eram mică. Aşa m-am sărutat prima dată cu un băiat. Eram în tabără şi am ales provocare! Aveam doar cincisprezece ani.

– Doar? Fato, pe ce lume trăieşti? întrebă Raluca. Fetele din ziua de azi la cincisprezece ani…

– Bun, deci jucăm? o întrerupse Radu.

– Da, răspunseră ele în cor. 

            Cei trei jucară punându-şi tot felul de întrebări care mai de care mai stânjenitoare cu privire la evenimente de care le era ruşine sau întâmplări despre care nu le făcea plăcere să vorbească. Într-un timp foarte scurt, jocul căpătă o nouă tentă.

– Simona. Adevăr sau provocare? întrebă Radu devenind mult mai serios.

– Provocare. Era prima dată când cineva alegea provocare. Sticla de whiskey era pe jumătate goală.

– Te provoc să îi dai jos sutienul Ralucăi pe sub bluză. Cu o singură mână. Tonul lui Radu devenise autoritar, iar Simona îl privi uşor nedumerită. Ca şi teleghidată, se ridică de pe scaun şi merse în spatele Ralucăi unde îşi băgă o mână pe sub bluza ei. După câteva secunde o scoase cu sutienul între degete. Îl puse pe masă şi se aşeză la loc.

– Îmi place jocul acesta, spuse Raluca zâmbindu-i lui Radu. Simona privea în gol cu pleoapele lăsate şi cu o expresie neutră.

– Raluca… Adevăr sau provocare?

– Aleg şi eu provocare. Sunt curioasă până unde îţi merge imaginaţia.

            După aproximativ zece minute de joc, ambele stăteau la masă pe jumătate dezbrăcate, în timp ce Radu, care alesese la rândul său doar ,,adevăr” le privea lacom muşcându-şi buza de jos. Venise rândul Simonei să aleagă.

– Provocare.

– Ridică-te şi sărut-o pe Raluca. Sărut-o cum l-ai sărutat pe băiatul din tabără.

Simona roşi. Cu respiraţia tăiată, se ridică încet de pe scaun. Sânii mici îi erau acoperiţi de un sutien alb din dantelă. Fusta îi era desfăcută la nasturi, aşa că îi căzu pe jos în momentul în care ajunse în dreptul Ralucăi, rămânând doar în lenjeria intimă din bumbac gri. Se aplecă spre ea şi amândouă închiseră ochii. Îi simţea respiraţia caldă cu miros puternic de alcool şi îşi întredeschise gura cu care îi atinse uşor buzele. La atingerea Simonei, Raluca începu să se plimbe cu limba pe buzele acesteia, pătrunzând cu ea înauntru.

            În timp ce ele se sărutau, Radu îşi desfăcu o foiţă de ţigară în care începu să presară tutun şi ceva ,,iarbă”. Le privea fumând şi le spuse să se ridice în picioare, ca să le vadă mai bine. Cele două executară. Simţind fumul, Simona se opri şi îl privi pe Radu cu poftă întrebându-l dacă poate să tragă şi ea un fum. El le oferi amândurora din joint-ul său, iar la final le luă pe fiecare de câte o mână şi le conduse spre dormitor. Fetele îl urmară.

            A doua zi dimineaţa, uşa dormitorului se deschise, iar Simona ieşi pe hol cu cearceaful alb mototolit în braţe. Intră în baie.

Scriitură creativă: Variațiuni pe tema Pieței Universității – ianuarie 2012 (1: Claudia COJOCARIU)

Un curs universitar de scriitură creativă este exact cadrul propice dezvoltării unui atelier de generare de texte. Transcriu mai jos, cu acceptul autorilor, câteva rezultate ale efortului studenților înscriși la curs, cu bucuria de a fi descoperit câteva talente autentice în domeniul prozei de ficțiune.

Adaug că povestirile de mai jos au pornit de la câteva elemente comune, stabilite chiar de autori, împreună, și unul sugerat (impus?) de profesor. Elementele comune la care mă refer sunt cele care au stabilit identitatea personajelor (nume, vârstă, statut și vestimentație); cel comun – locația și momentul (București, Piața Universității, protestele din perioada de după 14 ianuarie 2012 ). (O.P.)

 

MĂCEȘUL ÎNFLORIT

 de Claudia COJOCARIU

             Câţiva oameni se pitesc printre fumuri şi gaze, fumuri şi sunete absurde ale ambulanţei. Câţiva oameni stau pe o bancă şi dau mâna între ei. Sunt unii care zâmbesc, unii care plâng, unii care ţipă cu putere, unii care îşi fac cruce, îşi lasă fruntea aplecată, unii care se uită în sus şi tot ceea ce văd nu este decât purpuriul de catifea al cerului. Dar ei sunt oamenii şi de la ei porneşte totul.

              Pâlcul mare de oameni din Piaţa Universităţii creşte ca şi cum ar fi udat din secundă în secundă. De la bătrâni revoltaţi pe ei înşişi până la copii cu flori în mână, care se perindă pe lângă măştile lucioase ale jandarmilor şi privirile mizere ale „comandanţilor de război”.

–          Aş vrea să vă dăruiesc o floare…o floare pentru că…

            Copilul cade pe jos şi floarea este aruncată la caţiva paşi de el. Se ridică încet, cu acea oboseală a unui om mare şi încrâncenat îşi mută privirea când la un jandarm când la altul.

            În valuri uriaşe de înjurături şi regrete aruncate pe undeva prin aer, oamenii îşi cer drepturile şi îşi fac cunoscute nevoile. De aproape 30 de ani mişună ca furnicile prin scorburi nepătrunse şi lipsite de lumină. Doar dacă ar găsi acea fărâmă de lumină, doar dacă..

            Radu îşi scoate ceasul din buzunar, se uită chiorâş la el, îşi atinge sprâncenele nervos şi iese în stradă. Lumina portocalie a străzii îl învăluie subit, iar flash-urile puternice îl ameţesc puţin. Un grup de tineri, vioi, puternic aflaţi sub influenţa ambroziilor de tot soiul îl împing şi îl asaltează cu tot felul de pancarte. Se opreşte sfios, pe marginea unui drum închis care dădea către un pub şi se uită la toată gloata de oameni nervoşi, unii din cauza alcoolului, unii din cauza vremii. Îşi scoate din nou ceasul şi apoi îşi aranjează cu fineţe penele de fazan din pălărie şi îşi pune mânuşile de piele.

            Ştiam că va fi aşa şi astăzi. Este ora 22:15, iar momentan nu am găsit niciun un subiect. Subiectul în sine este omul, dar care om? Care figură impresionistă sau expresionistă ar putea să-mi atragă atenţia atât de mult încât în seara asta eu să fiu regizorul şi ea personajul…oare care? Radu îşi notează ceva pe un carneţel şi apoi stă pe gânduri. Îşi mai freacă odată sprâncenele şi iese în plină stradă, uitându-se în stânga şi în dreapta.

         Oamenii se grupau pe priorităţi, pe nevoile exclamate exacerbat în pancarte, pe cutii de detergent sau pe ziare post-ceauşiste. Studenţii erau cei mai exaltaţii, iar cei care chiar simţeau cu disperare o nevoie subită de violenţă şi dreptate, se aglomerau lângă jandarmii frumos lustruiţi, făcându-le fotografii şi încercând apropieri neobişnuite. Erau tineri şi vroiai să rămână aşa.

            Radu se uită împrejurul său şi analizează fiecare persoană care îi intră în câmpul vizual. De partea cealaltă a străzii erau doi bătrânei, cu paltoane îmblănite de culoarea muştarului şi cu fulare împletite. Păreau a se uita nedumeriţi la gloata de studenţi care arunca cu doze de bere sau cu ouă în jandarmi. Aveau totuşi acea privire senină, ca de copil, iar prezenţa lor în acel cerc învolburat nu avea nicio legătură cu ceea ce se petrecea pe străzile oraşului. Lângă grupul de studenţi, o doamnă cu palton roşu şi cu o fetiţă cu părul prins în palmier, înfofolită într-un fular verde căuta privirile soţului ei, de partea cealaltă a străzii. Fetiţa când plangea când se uita înspre jandarmii aliniaţi, băgându-şi degetele în gură şi lipindu-se de paltonul mamei sale. Bărbatul le făcea semn să treacă strada, împingând cu disperare bătrâni şi alţi oameni ca să ajungă la ele.

           Nu, nu e bine..am nevoie de un personaj cât mai detaşat..dar cât de detaşat poţi fi acum? Acum când ştii că numai tu eşti responsabil pentru propriul viitor. Când tu trebuie să fii pentru toţi..

             Şi totuşi Radu nu renunţă. Îşi mai freacă odată sprâncenele şi apoi îşi aprinde o ţigară. Are urmărirea abilă a detectivului care nu se lasă şi nu oboseşte niciodată. Se sprijină de un felinar zguduit de atâtea proteste şi manifeste şi se lasă purtat de valul luminilor şi de figurile înceţoşate ale revoltaţilor. La blocurile de pe marginea străzii, Radu vede venind alene o tânără cu părul lung, brunetă. Se uită odată la ea şi apoi îşi schimbă privirea către un coş de gunoi care tocmai explodase. Fata se opreşte pe alee şi se uită la telefon. Îşi scoate din geantă o oglinjoară şi un ruj. Nebăgând în seama sunetele ascuţite ale protestatarilor, fata începe să se rujeze şi apoi cu o mişcare subtilă ca de felină îşi trage ciorapii fini de culoarea vişinii putrezite.

             Cred că ea este cea potrivită…nu! nu cred, sunt sigur de asta! Ea va fi subiectul meu în această seară..Uită-te cât de liniştită pare, cât de senină printre atâţia nori deasupra cerului..O voi urmări, ea e muza mea !

             Radu se apropie de fată în speranţa că îi va remarca trăsăturile mai bine. Părul de culoarea tăciunii, simbolic spus, fiindcă era vopsit, şi pistruii care se reflectau în stropirile luminoase ale felinarului, o făceau să pară ca o prinţesă în mijlocul unui război dintre tătari şi români.

             Şi dacă totuşi va face ceva, dacă toată această mască este folosită doar ca să nu atragă atenţia… dacă va face ceva necugetat, un fel de zeiţă romană…

             Fata se retrage într-un colţ mai singuratic, nepopulat şi îşi scoate telefonul. Radu se preface că vorbeşte şi el la telefon şi se apropie de fată, găsind o oază de linişte. Îşi scoate reportofonul, îşi freacă sprâncenele subtil, şi ca un doctor iscusit aşteaptă ca operaţia să înceapă.

–          Mă bebe mă da când vii, mă că sunt singurică aici, în mijlocu nebunilor ăstora şi nici nu ştiu pe unde să ies..că mă calcă ăştia în picioare. Da..puişor, ai promis că vii cu maşina, acuma eu ce sa fac? Nici taxi nu pot să iau…Puişor, te rog eu mult de tot vino acum că dacă nu fac urât, urât de tot…Hai..

Radu îşi schimbă expresia feţei imediat. Închide reportofonul şi îşi scoate o ţigară.

            Incredibil, prinţesa mea este o piţipoancă de primă clasă! Cum am putut să fac o asemenea alegere, nici eu nu ştiu.. Nu mai gândesc, efectiv… Şi totuşi asta ar putea fi interesant. O poveste despre demascare, in mijlocul altei poveşti despre demascare. Ar constitui în cele din urmă un curs destul de interesant pentru studenţii mei… Şi poate chiar până la final nu se dovedeşte a fi modelul clasic al piţipoancei, poate…

            Fata  începe să ţipe la telefon, să gesticuleze, scăpându-şi rujul şi oglinjoara pe jos. Nu trec două secunde şi Radu o vede că îşi scoate un pachet de şerveţele şi îşi şterge rimelul impregnat pe pigmenţii pielii. Se aşază pe gardul de lângă bloc şi îşi scoate telefonul din nou.

–          Puiuţ, gata m-am calmat, ştii cum sunt…aşa mai sensibilă la început, mă aprind ca un vulcan, dar după, după îmi trece…Doar ştii că te iubesc mult, şi nu aş vrea să mă întristez acum, după ce am oficializat logodna noastră.. Dar vreau mult de tot să ies din calvarul ăsta, vreau să te văd.

            Conversaţia se termină abrupt, probabil fata pierde semnalul. Rămâne şocată şi în  disperarea ei cea mai mare începe cu un număr nelimitat de apeluri, toate terminându-se cu scuzele patetice ale celor de la reţeaua respectivă. Fata se aşază din nou pe gărduleţ şi priveşte în gol, apoi spre un grup de tineri cu pancarte şi cu o muniţie generoasă în ceea ce priveşte exaltarea propriilor dorinţe şi păreri pacifiste. Fata se duce grăbită către grup, călcând strâmb din cauza tocurilor subţirele şi investighează grupul. Se apropie de o fată cam de vârsta ei, blondă şi se opreşte lângă ea ca şi cum ar fi fost prietene bune.

–          Heeeei, bună, am o favoare să-ţi cer. Mi-a murit telefonul şi trebuie neapărat să sun pe cineva să ma ia de aici…e vorba despre logodnicul meu, nu ai putea să îmi împrumuţi puţin telefonul tău..? Apropo, eu sunt Raluca.

–          Simona

            Simona dă mâna cu Raluca dar nu stă nici un moment să o analizeze. E prea atentă la prietenii ei care tocmai plănuiau cumva să arunce cu gaze lacrimogene şi să găsească locaţia potrivită, aşa că îi înmânează telefonul.

–          Vai, doamne, îţi mulţumesc din tot sufletul meu..serios, nu ştiu ce m-aş fi făcut..adică de abia pot să suport tot circul ăsta, toţi rataţii care vin aici pe degeaba şi eu fără puişorul meu..vaii..

            Simona îşi ridică privirea către Raluca şi îi smulge telefonul din mână. Are nervozitatea instabilă, şi oricât de distrată ar părea asemeni hipioţilor din anii 60, izbucneşte subit:

–          Auzi domniţă, da tu pe cine crezi că faci rataţi ? Pe noi, pe cei care îi susţinem pe săraci, pe pensionari, pe şomeri, pe copii, înclusiv pe tine? Te întrebi care e rostul? De ce nu te întrebi atunci de ce trebuie ca tu să mai trăieşti dacă nu faci nimic pentru această lume..Să fiu sinceră, mă uit la tine şi mă gândesc că nu faci nimic nici în această lume..Atunci noi de ce am face ceva pentru tine ? Spune-mi, hai…                                                    

            Situaţia se complicase. Prietenii zburdalnici ai Simonei auziseră întreaga conversaţie, iar spiritele se încinseseră. Toţi aşteptau, pur şi simplu aşteptau ca Raluca să spună ceva. Nimeni nu înjura sau apela la violenţă fizică.

–          Eu… nu vreau să am de-a face cu asta, pur şi simplu…vreau doar să-l sun pe pui.

–          Să-l suni pe pui, să-l suni pe pui..şi pui ce crezi că o sa facă?

–          Pui ! răspunde ironic şi râzând unul dintre amicii Simonei.

–          O sa facă o pulă, asta o să facă..O să-ţi dea el bani pentru maică-ta şi taică-tu ca să-ţi cumpere haine, o să-ţi dea el şcoală mai bună şi oportunităţi mai bune, şanse şi dorinţe. Spune-ne tu nouă, hai !

–          Gata, nu mă mai implicaţi în prostiile voastre copilăreşti, eu sunt logodită şi am o viaţă înainte, vedeţi-vă de viaţa voastră!

             Raluca pleacă de lângă grupul revoluţionar şi se îndreaptă cu paşi repezi către un magazin.

–          Viaţa noastră e şi viaţa ta !! strigă din depărtare Simona.

             Radu e fericit. Schiţează un zâmbet în colţul gurii, îşi mai freacă odată sprâncenele şi apoi îşi verifică penele de fazan, să vadă dacă nu cumva i le-a luat vântul.

             Cât de interesant s-a dovedit a fi subiectul meu înconjurat de alte subiecte. O poveste despre adevărul universal plasat în paradigma socială românească. Cât de interesant acel joc de cuvinte pe care l-a dezvăluit fata blondă..

             În mijlocul străzii Simona se uită după Raluca în depărtare. Pentru o fracţiune de secundă privirea i se opreşte pe penele de fazan zvânturate de vânt şi de flash-urile aparatelor de fotografiat.

              Era el ! Era chiar el! Nu-mi venea să cred..Vai, dacă mă recunoaşte şi fix astăzi trebuia să port asta…Şi totuşi a venit, ştiam că nu s-a schimbat..pur şi simplu ştiam!

              Radu îşi notează tot ce avea de notat şi apoi cercetează zona, căutând-o cu privirea pe Raluca. Se uită mai întâi la grupul de la care a plecat şi apoi înspre magazin. Era acolo, stătea singură şi probabil încerca ca disperata să-l sune pe logodnicul ei. Printre mulţimile dispersate de oameni, Radu zăreşte ceva familiar. Mai întâi se uită la pancartă şi la numărul grandios de doze de bere pe care îl purtau cu ei şi apoi la fată. O fată blondă, cu bonetă roşie şi cu bujori aclama: „Noi iubim, nu muncim!” Îi era atât de familiară, încât şi-a părăsit subiectul numărul unu şi s-a apropiat de cealaltă, aşezându-se cumva în stânga ei.

             Simţeam că o cunosc şi memoria nu ma înşela… Era atât de vizuală pentru mine fata asta ca un tablou de Dali.. .o ştiam de undeva. Şi atunci îmi pică fisa. O seară friguroasă de ianuarie, acum două zile, vizorul apartamentului meu. O lumină difuză pe hol, câteva bocănituri în uşă şi un teanc mare de manifeste şi articole pe care eu le-am publicat inainte de revoluţia de la 89. Toate erau împăturite în semn de evlavie şi legate cu o fundiţă. A doua zi, un scârţâit ciudat pe hol, o lumină rece, câteva bocănituri, iar la pragul uşii trei teancuri de manifeste scrise de data aceasta de studenţi, tineri revoltaţi şi un bileţel pe care scria: „Ştiu ce vrei. Ajută-ne.” În ultima zi, la aceeaşi oră am pândit pe vizor timp de 36 de minute holul blocului. A durat nu mai bine de 3 secunde până când să o vad. Era ea, o fată blondă cu bonetă roşie. I-am strecurat rapid bileţelul pe care scria: „ O voi face.”  S-a speriat şi a luat-o la fugă, dar nu i-am văzut nicidecum faţa. Dar acum ştiam că este ea.

           Simona vede că bărbatul se apropie de ea. Încearcă să îşi schimbe poziţia şi se apropie de cealaltă colegă a ei care flutura tricolorul şi cânta tot felul de cântece româneşti. Radu ajunge în stânga ei fără ca ea să-şi dea seama.

           Întoarce-te!

           Simona se întoarce pentru o fracţiune de secundă, să-şi asigure poziţia şi întâlneşte privirea senină a bărbatului.

–          Cine eşti ? Răspunde-mi ..

            Simona se îndepărtează de Radu şi de grupul ei, începe să alerge printre oameni şi sticlele de bere aruncate la nimereală, se împinge în câţiva jandarmi şi apoi nimereşte într-un grup de protestatari mai în vârstă, pesemne toţi aparţinând aceluiaşi bloc şi simţind nevoia să strige toate nevoile personale şi impersonale. Radu o ajunge din urmă şi se opreşte trăgându-şi respiraţia. Îşi freacă sprâncenele şi îşi aprinde o ţigară..

–          La vârsta asta, greu cu alergatul după copii. Spune-mi cine eşti, nu îţi voi face nimic… Doar … vreau să ştiu cine eşti…

–          Simona, fostă studentă de-a dumneata’.

–          Simona, Simona… nu-mi amintesc… şi spune-mi, de ce mi-ai trimis toate amintirile alea fără să te faci auzită?

–          Nu sunteţi singurul. Toată treaba asta trebuia să rămână secretă. Nu vroiam să implicăm oamenii ai cadrului didactic sau oameni ai culturii prin propagandă şi manipulare a studenţilor.

–          Nu e asta. Nu te cred.

–          Bine, atunci, chiar aveam nevoie de ajutorul dumneavoastră, ştiam că veţi scrie o carte, ştiam că veţi încerca să faceţi ceva, ceva care să rămână…

–          Nu e nici asta. Sunt atâţia oameni care fac ceva în seara asta şi va rămâne. Uită-te numai la câte fotografii şi filmări sunt… În ’89 de abia reuşea careva să facă o fotografie… Atunci TOŢI luptau. Deci spune-mi, ce e ?

–          Nu am alt motiv să vă dau. Astea sunt toate argumentele mele, acum dacă aţi fi amabil să mă lăsaţi în pace, aş dori să mă întorc la grupul meu…

            Simona iese din grupul de protestatari bătrâni şi merge cu paşi rapizi către amicii ei. Radu rămâne pe gânduri.

             Cine e ? Ştiu sigur că nu era vorba despre impregnarea momentului sau cărţile mele… şi totuşi are o figură atât de familiară… Ochii ei o trădau, ochii ăia semănau cu cei ai…

            Radu se desprinde din gândurile sale şi dintr-o dată devine preocupat de subiectul numărul unu. Raluca dispăruse din faţa magazinului. Radu caută părul lung şi brunet al fetei printre mâinile ridicate şi steagurile limpezi înălţate către cer. O găsise stând exact lângă un grup de jandarmi care încercau de partea cealaltă a străzii să îi oprească pe câţiva studenţi şi să le arate o lecţie pentru faptul că aruncaseră în aer un coş de gunoi. Părea speriată şi ţinea telefonul la piept, ca şi cum s-ar fi întâmplat ceva cu el. Făcea paşi mici şi se învârtea prin zonă, uitându-se când la jandarmi, când la telefon. Scena era de nesuportat. Cei doi băieţi vinovaţi de explozia gunoiului, stăteau întinşi pe jos, sângerele şiroind către o gură de canalizare.

–          Taci mă din gură, taci că acuma te omor… taci nu mai scheuna atâta, futu-ţi morţii mă-tii de gunoier… uite ce face el…

Raluca începe să-şi roadă unghiile şi se uită către telefon. Costel o suna.

–          Alo, puiuţ, vino mai repede că ăştia mă omoară aici.. puiuţ, ma auzi? Alo?

            Raluca pierde semnalul şi se duce puţin mai încolo să îl prindă din nou. Jandarmii sunt pe punctul de a lua pe toată lumea la bătaie. O femeie de vreo 60 de ani este pusă în genunchi pe motiv că băiatul cu gunoiul este nepotul ei. Femeia se roagă la jandarmi să îi dea drumul, dar niciunul nu o ascultă. Încearcă să se smucească şi să dea din coate. Un jandarm o fixează de pământ şi îi dă un picior în burtă. Femeia îşi scapă plasa ţinută strâns la piept şi câteva roşii se rostogolesc pe şuvoiul de sânge rece.

–          Futu-ţi naţia voastră de pensionari..că aşa vă trebuie…vă puneţi cu statu !

            Din secunda în care bătrâna căzuse aproape mortă pe asfalt izbucnise un adevărat circ. Vreo cinci studenţi luaseră în asalt jandarmii cu tot felul de bâte şi lemne. De partea cealaltă a străzii se dăduse semnalul şi trei jandarmi fuseseră izbiţi cu gaze lacrimogene. Raluca devenea din ce în ce mai disperată. Plină de rimel pe faţă încerca să-şi găsească o portiţă de scăpare către stradă. Trecând pe lângă grupul adunat deja în jurul bătrânei, este luată cu asalt de unul dintre jandarmi. Jandarmul acţionează brusc şi îi trage cu bulanul în cap şi apoi în spate. Cade jos, pe asfaltul rece şi telefonul îi este aruncat la câţiva metri, printr-un vârtej al picioarelor războinice.

            Radu o vede căzând şi se îndreaptă către ea, dar e prea târziu. Raluca este luată în braţe de doi jandarmi pentru a fi transportată în dubă. În spatele lor, grupul condus de Simona aruncă cu gaze lacrimogene, iar cei doi împreună cu Raluca ameţesc şi cad pe jos. Radu aleargă către ea, dar este prins între bătaia dintre doi cerşetori. Raluca este luată în spate de către un tânăr cu mustăcioară şi se îndreaptă către stradă, punând-o jos lângă un gard cu măceş. Alţi doi jandarmi aleargă către Raluca şi îl iau in vizor şi pe tânărul care o ajutase.Tânărul se aruncă înspre ei, scoate un cuţit , iar alţi doi băieţi din grupul Simonei vin în ajutor. Jandarmii îşi scot armele şi îi împuşcă pe toţi. Raluca dă să se ridice, dar e prea târziu. Simte un firicel rece. Nu era zăpadă. Era sângele ei.

             Radu reuşeşte să treacă de hărmălaia cerşetorilor, ajunge pe stradă şi se opreşte în mijlocul ei.

             Simona aude împuşcăturile şi se uită către cei doi băieţi care plecaseră din grup. Erau morţi. Se uită în jur şi privirea îi rămâne fixată pe corpul blajin al Ralucăi şi apoi la Radu

              Şi tot ceea ce s-a întâmplat în acea zi nu a fost degeaba. Şi oamenii plângeau, suspinau, se certau şi vărsau reproşuri către o oală plină de mâhnire şi angoasă. Jandarmii şi măştile lor lucioase erau triumfători în acea zi. Dar ca şi în alte proteste şi revoluţii ale lumii, doar în acea zi. Pe stradă, doar  doze goale şi sânge, iar lumina lunii se răsfrângea tăios în felinare. Era noapte. Era sfârşit.