ROMÂNIA ÎN EUROPA – O SĂPTĂMÂNĂ DE DEZBATERI LA BISTRIŢA. Cu Ovidiu PECICAN, Amalia LUMEI şi Oliv MIRCEA
Între 20 şi 24 august, Biblioteca Judeţeană din Bistriţa găzduieşte ciclul de conferinţe, dezbateri şi ateliere pe tema României în Europa astăzi.
Ultimele evenimente politice au evidenţiat îndoielile Bruxelles-ului că România respectă regulile democrate ale Uniunii Europene şi chiar valorile fundamentale pe baza cărora aceasta este construită.
În Galeria de Artă Şugălete toţi cei cărora le pasă unde ne aflăm, de unde venim şi spre ce ne îndreptăm în interiorul Uniunii Europene este invitat să vină să ne întâlnească.
Răspunsurile le vom da împreună.
Volumul VOLUPTĂȚI LITERARE premiat de filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor din România
Volumul VOLUPTĂȚI LITERARE de Ovidiu PECICAN a fost distins, în cadrul ceremoniei de decernare a premiilor filialei clujene a Uniunii Scriitorilor din România, miercuri 31 mai 2012, cu
Premiul pentru critică, istorie literară și eseu „Ioana Em Petrescu”.
Decernat unui autor care nu a absolvit cursurile Facultății de Litere și a cărui vocație principală în literatură este asta decât critica, acest premiu are o valoare de deschidere față de demersurile critice alternative ce se cuvine salutată și care recomandă juriul ca pe unul memorabil din acest punct de vedere.
Personal sunt emoționat de această distincție pentru că sunt, probabil, unul dintre puținii studenți ne-filologi care a avut privilegiul de a beneficia, odinioară, în anii 80 ai secolului trecut, de coordonarea eminentei profesoare și hermeneute Ioana Em. PETRESCU la elaborarea unei comunicări dedicate tradiționalului colocviu studențesc de eminescologie găzduit la Iași.
Mulțumind tuturor celor care creditează cu interesul lor scrisul meu critic, fie-mi îngăduit să dedic un gând pios doamnei profesoare Ioana Em. Petrescu, creatoare de școală critică și dincolo de limitele poziției universitare pe care o deținea.
Câteva întrebări pentru statul român
După mai multe zile de ignorare a situației din unele județe cu localități îngropate, literalmente, sub zăpadă veștile alarmante și dramatice au început să curgă. La această oră a după-amiezei zilei de 12 februarie 2012 au fost constatate – deocamdată – 68 (șaizeci și opt) de decese provocate de hipotermie. Unele s-au produs în așteptare, pe drumuri sub viscol, în propriile vehicule, altele acasă, sub troiene, în absența resurselor de încălzire (lemne de foc, curent, gaz). Fiindcă, totuși, au trecut deja mai bine de unsprezece ani din noul mileniu, al treilea, și din al XXI-lea secol, întreb:
1. Este situația din județele Buzău, Brăila și Ialomița o situație de gravitate națională sau numai una zonală (regională), care solicită eforturile resurselor din județele respective? Noul ministru de interne incriminează proasta gospodărire a resurselor și lipsa unor strategii adecvate la nivelul județelor respective, în timp ce televiziunile cele mai multe dau evenimentelor amploarea unui dezastru natural de nivel național. Cine e mai aproape de constatarea adevărului?
2. De ce nu se iau măsurile cele mai adecvate, începând cu destituirile de „slabi gospodari” instalați în fotolii administrative și continuând cu instituirea, la rigoare, a unei solidarități efective a județelor dimprejur (ori, după caz, a tuturor județelor)? De ce se lasă la inițiativa particularilor bine intenționați gestionarea unei situații suficient de complexe pentru a nu mai crea și altfel de complicații (unii dintre voluntari s-au trezit, la rându-le, înzăpeziți, mărind numărul focarelor ce necesită ajutor de urgență)?
3. Cantitatea abundentă de depuneri de zăpadă anunță de pe acum noi dezastre, odată cu dezghețul și sosirea primăverii. Se gândește cineva de pe acum la prevenție și la soluțiile pe care viitoarea situație le solicită?
4. Există sau nu un mecanism administrativ și financiar care poate fi activat în situații de forță majoră? Dacă există, de ce nu s-a recurs încă la el? Dacă nu există, de ce nu a fost încă pus la punct?
5. Este întreținerea căilor de transport și comunicare intra- și inter-județene ceva care depășește posibilitățile de administrare ale autorităților locale, județene și naționale în România anului 2012? Dacă da, de ce nu începe reforma cu acest punct, cu adevărat prioritar? Este posibil ca, la aproape un secol de la deplina ei unificare, România să nu poată fi integral stăpânită teritorial și o serie de localități să rămână în continuare în izolare, înafara marelui circuit al valorilor – materiale și spirituale – ale țării? Dacă da, de ce, până când și ce se face concret în acest moment pentru depășirea situației date? Dacă nu, de ce nu se observă asta efectiv, pe teren?
6. De ce nu se iau măsuri nici acum pentru dezastrul național al căilor ferate, unde infrastructura nu mai face față sarcinii ei vechi, necum să suporte înnoiri radicale (trenuri de mare viteză etc.)? Suntem posesorii unor condiții mai grele decât China și Japonia? Suntem mai puțin înzestrați genetic și mental decât alte popoare?
7. Nicolae Ceaușescu a fost acuzat de intenții genocidare pe vremea când nu mureau în fiecare zi 200 de cetățeni ai României, când populația țării nu scădea, ci creștea. Ce efecte va avea moartea celor 68 de cetățeni de până acum în plan administrativ și la nivelul actului de justiție? Va asuma cineva răspunderea pentru toate acestea?
Închei, deocamdată, îndreptând un gând mâhnit celor plecați în aceste zile, în condiții de disperare și de cruntă izolare, în călătoria de pe urmă, declarându-mă în inimă în doliu național.
NET: Orașe românești în topul mondial al vitezelor internet
Romania s-a clasat pe locul 4, cu o viteza de upload de 12,20 Kbps și pe locul 5 la download cu 25,78 Mbps, în fața unor state cu pretenții precum Germania (15,24 Mbps), Japonia (14,64 Mbps) sau Statele Unite (12,18 Mbps).
Trei dintre primele zece orașe la nivel modial sunt din România: Iași pe locul sapte cu 29,49 Kbps, București pe noua cu 28,73, iar Constanța pe zece cu 28,52 Kbps.
Alte localități românești în primele 30 de orase din lume sunt: Timișoara pe locul 14 cu 25 Kbps, pe 18 Cluj Napoca cu 23,95, iar pe 24 Chișinău cu 20,32 Kbps. Totul a fost realizat de Ookla, una dintre primele companii în domeniul aplicațiilor de testare și diagnosticare a aplicațiilor web.
(citat din Adrian BASTON de pe yoda.ro)
ÎN CONTRA DIRECȚIEI DE ASTĂZI ÎN FILOSOFIA ROMÂNEASCĂ. XX: STÂLPII BRUCANIENI AI NOII ROMÂNII
6. Apelul către clasele de mijloc frustrate are loc, în cazul fascismului, destul de sonor. Când însă asumarea unei asemenea poziționări nu este distinctă, fiind formulată cu voce tare, acest apel se produce într-o manieră mai degrabă insidioasă. „Frustrarea individuală sau socială” care subîntinde se exprimă, astfel, uneori țintit, direct, alte ori „oblic”. Se pot profera deci multe împotriva dictaturii proletariatului, a comunismului și a extremismului de stânga, dar se cuvine distins între tirurile sosite din banca orientărilor de tip social-democrat, democrat-creștin sau liberal, și între mitraliile cu alonjă fascistoidă, exprimând opțiuni de factura celor de dreaptă radicală. Cum suntem, astăzi, în România, la puține decenii după o succesiune de dictaturi de stânga – cele mai recente, fiindcă, altminteri, lor le-au precedat altele, opune, venind dinspre extrema dreaptă -, discursul dominant este anticomunist. Numai că, repet, nu toți anticomuniștii vorbesc în numele democrației.
Același fenomen se poate petrece și în direcția inversă. Nu lipsesc discursurile în care comuniștii, foști sau prezenți, își exprimă radicala dezaprobare față de fascism, socotind ca atâta îi absolvă automat de propriile opțiuni totalitare. Formula a ajuns aproape un clișeu, dar este departe de a avea efectele scontate. Ea nu poate șterge deosebirea între poziționările antifasciste venite dinspre adepții democrației și cele proferate de extremiști.
În contextul prezentei treceri în revistă, însă, interesant este dacă în România actuală avem vreun recurs la clasele de mijloc de natură să mobilizeze în jurul unei posibile reconstrucții de extremă dreaptă. Ar fi, deci, de văzut ce anume a însemnat, după 1989, la noi „clasă de mijloc”, dacă au existat manifeste care să se refere la aceasta și în ce sens s-a făcut apelul, de pe ce poziții.
Voi trece pe lângă fornăielile patriotard-intolerante ale extremei drepte politice (PRM, anterior și PUNR), nu fără a aminti că în preziua înregistrării lor ca partide, purtătorii acestor tendințe au fost oameni de cultură (Radu Ciontea, C. Vadim Tudor ș.a.) și societăți cu pretenții culturale („Vatra Românească”) sau publicații așa-zicând de cultură (România Mare, Europa etc.). Ele au caracterizat mai ales primul deceniu postcomunist, iar posteritatea elanurilor de până în anul 2000 s-a dovedit drastică pentru cele mai multe dintre ele. După 2000, purtătorii de voce ai acestor direcții s-au recrutat mai ales dintre jurnaliști (frații Roncea, grupul din jurul revistei Rost condus de Claudiu Târziu și Răzvan Codrescu) și discursurile au luat mai ales o turnură culturală.
În acest nou trend se încadrează și tentativa unei drepte culturale socotite mult timp ca militantă pentru democrație și liberalism în viața publică, alcătuită și impulsionată de oameni cu un aparent prestigiu democrat.
În 1996, Silviu Brucan, stalinist dejist convertit – din aversiune față de soții Ceaușescu și din, probabil, inteligență pragmatică – la reformism în ultimii ani comuniști, devenit sfetnic de prima mână în primul regim Iliescu, a publicat analiza Stâlpii noii puteri in România (1996). În 4 martie 2005, însă, cu un an înaintea aniversării unui deceniu de la apariția cărții, Brucan publica o analiză a schimbărilor sociale menite să susțină evoluțiile românești către formarea unei clase de mijloc. El a constatat cu acest prilej că „România întâmpina evenimentele din decembrie 1989 cu o structură socială destinată a menține status-quo. Și, din acest punct de vedere, așa-numita revoluție din decembrie nu a schimbat deloc structura socială a țării. 1990 și 1991 au fost ani de încremenire a structurii sociale” („Evoluția bazei sociale a partidelor și polarizarea socială”, în revista 22, 4 martie 2005). Problema reprezenta o rămânere în urmă și un handicap serios în raport cu Europa Centrală căci, „În timp ce în Cehoslovacia, Ungaria și Polonia, în urma Primăverii de la Praga și, respectiv, a reformei lui Kadar și a valului reformist încurajat de Rakowski, se formase chiar în perioada finală a comunismului un puternic strat social intermediar cu un nivel material și cultural de viață tipic clasei mijlocii (casă în proprietate, automobil, cheltuieli culturale semnificative, vacanțe în străinătate)”, România nu putea etala evoluții sociale cât de cât apropiate. Așa se face că la noi „ponderea unei categorii sociale mai înstărite, exceptând nomenclatura de partid, reprezenta doar 4-5% din populația activă”. Revoluția română a fost, credea Brucan, din acest punct de vedere, „o revoluție fără dislocări sociale”. În interpretarea de istorie socială recentă propusă de Brucan, primele mineriade erau „o reacție violentă a unui detașament privilegiat al clasei muncitoare în comunism, care a simțit instinctiv amenințarea de a-și pierde privilegiile, ca urmare a măsurilor reformiste inițiate de guvernul Petre Roman”, iar „alegerile din toamna lui 1992 marcau faza în care vechile structuri sociale rămâneau dominante și deci dispuneau de capacitatea de a se opune reformei”. După alegerile din 1996, când a învins în alegeri Convenția Democrată, capitalismul a rămas impopular în rândurile populației, dar presiunea spre dreapta a mediului politico-economic occidental a condus, spune Brucan, către o schimbare a situației. „În campania electorală din 1996 se face simțită pentru prima dată prezența în societatea noastră a noilor clase sociale. Clasa mijlocie (de ordinul sutelor de mii) și capitaliștii (zeci de mii) colorau o parte a spectrului politic, determinând afirmări mai cutezătoare în programele partidelor politice, oscilații semnificative în sânul puterii, deplasând spre centru-dreapta punctul de atracție al mediului politic. Dispunând de ziare, posturi de radio și TV, marii capitaliști deveneau un factor important de influențare a opiniei publice și electoratului. Cum a luat naștere la noi clasa mijlocie? Cu forcepsul. Economia de piață nu prinde viață și nu poate funcționa numai cu muncitori și țărani. Ea are nevoie de negustori și intermediari, antreprenori și patroni, vânzători și afaceriști, chiaburi și agronomi. De aceea, formarea acestei clase este vitală și urgentă. Ea nu poate urma ritmul lent de decenii din Occident. Am fost martorii unei apariții sociale abrupte, forțate, accelerate, în care scopul scuză mijloacele. Dat fiind că în societatea comunistă acumularea de capital privat era prost văzută și condamnată de lege, dupa ’89, clasa capitaliștilor s-a format în principal pe socoteala statului administrator al tuturor bogățiilor, prin rapt din valorile imobilare, din fondurile fixe și chiar din capitalul social al intreprinderilor de stat. Bineînțeles, în primele rânduri ale acestui rapt pe scară largă s-au aflat nomenclatura de partid și birocrații de stat, inclusiv, și aș spune cei mai eficienți, securiștii aflați în poziții strategice care le permiteau să opereze în grabă și cu cea mai mare eficacitate”.
Silviu Brucan are temeiuri sigure de sondare a realităților sociale, atât de natură științifică, cât și ca participant la noul tip de redistribuire a valorilor naționale și capacităților de producție românești, ca unul dintre sfetnicii efectivi ai regimului dominant până în 1996 și ca observator bine situat al schimbării după această dată. Analiza lui, urnită dintr-o perspectivă de stânga, cu conceptele ușor recognoscibile ale marxismului, stă în picioare, în pofida premiselor ei teoretice care pot părea contestabile. Exista, în 1990, o minimală pătură de mijloc românească, ea a dobândit consistență abia după 1995 – datorită întârzierii deliberate a efectuării reformelor -, iar îmbogățirea ei a fost abruptă, abuzivă și întreprinsă de profitorii vechiului regim comunist care au izbutit să se dovedească acomodanți cu noul regim iliescan.
Datorită acestui complex de împrejurări, noii capitaliști erau, în același timp, vechii susținători ai și profitori ceaușismului, fiind, pe de o parte, învingători în noua situație economico-socială și politică, dar și expuși criticilor moraliștilor calificați sau improvizați din noua Românie. Rămâne de observat doar că primul care li s-a adresat direct acestora, încă din vremea când erau legați de regimul proaspăt căzut și viitoarea prosperitate li se înfîțișa ca o simplă potențialitate, a fost Gabriel Liiceanu, în Apel către lichele.
Vladimir Tismăneanu susține că „«Apelul către lichele” al lui Gabriel Liiceanu a fost scris sub imperiul unei legitime, irepresibile indignări etice. (…) … Este un document al regăsirii onoarei în timpuri atât de tulburi, o invitație plină de bun simț la claritate morală. În aceeași perioadă, Octavian Paler a scris în România Liberă un articol intitulat «Nevoia de franchețe», ripostând imposturii feseniste întruchipate de trio-ul Iliescu-Brucan-Roman. A venit apoi Proclamația de la Timișoara (martie 1990), tot atunci (și deloc accidental, a fost înființat SRI), în iunie au fost aduși să distrugă societatea civilă și partidele democratice purtătorii de lanțuri minerești ghidați de lichelele securiste. «Apelul», apărut pe 30 decembrie 1989, în ajun de An Nou, era o tentativă de exorcizare, propunea o metodă de regenerare a țesutului moral prin redobândirea încrederii, liantul capitalului social într-o democrație. Au urmat calomniile imunde din Azi, Dimineața, Adevărul lui Novăceanu, România Mare și nu mai puțin oribila foaie antifrastic numită Europa (și-o mai amintește cineva pe «publicista» Angela Băcescu, specializată în reabilitarea lacheilor dictaturii?) Cei care își permit să minimalizeze astăzi curajul unor Gabriel Liiceanu ori Ana Blandiana ar face bine să recitească abjecțiile publicate atunci, în 1990, în oficioasele puterii, împotriva acestor intelectuali critici. La televiziunea ce-și spunea «liberă» se intonau aceleași coruri ale urii, se dădea glas acelorași exhortații ale resentimentului” (Vladimir Tismăneanu, „Actualitatea «Apelului catre lichele»: Recurs la memorie”, joi 24 februarie 2011, hotnews).
Vladimir Tismăneanu contextualizează în chip binevenit, reamintind atmosfera în care se năștea nu doar textul despre care vorbește, ci și dezbaterea liberă din noua Românie, cea eliberată – formal – de comunism și situată, fără a o ști încă, sub zodia perestroikăi iliescane fără prea mult glastnost. El poate cu îndreptățire vedea în textul apelului liicenian o tentativă de exorcizare – simbolică, firește, ca orice exorcism dinafara bisericii -, însă nu neapărat și când îl interpretează ca „metodă de regenerare a țesutului moral prin redobândirea încrederii”. Nimeni nu se putea gândi cu seriozitate, în 30 decembrie 1989, când încă haosul era în toi, la redobândirea încrederii în vechii dirigenți (ierarhia PCR, Securitatea, Miliția și Armata care abia trăsese în manifestanți), când încă nimeni nu fusese acuzat pentru distrugerea țării și a organismului social românesc, măcar pentru a putea fi absolvit în bună regulă de asemenea acuze. Dimpotrivă, ca majoritatea liderilor de opinie, în acel moment toată suflarea românească plebiscita conducerea nouă, Frontul Salvării Naționale, unde alături de Iliescu, Brucan, Bârlădeanu, Mazilu și alți veterani ai comunismului se regăseau anumiți disidenți precum Dinescu, Blandiana, Doina Cornea și Caramitru. Gabriel Liiceanu însuși scria, în 30 decembrie 1989, un text care, datorită acestei împrejurări, nu îi viza pe artizanii de mai apoi ai preluării puterii pe durata anilor 1990 – 1996, foștii comuniști ex-staliniști din bătrâna gardă sau rândul doi al comunismului ceaușist (Iliescu, Adrian Năstase etc.), cei ce urmau să își înalțe imperii de hârtie în economia anilor de după alegerile din 1996. „Lichelele” pe care le viza erau, mai probabil, funcționarii și birocrații de partid și de stat, de la Mihai Dulea, șeful cenzurii, până la secretarii de județ și de municipii ai PCR de până la căderea ceaușismului (cu abia o săptămână în urmă!).
Asistând la asasinarea unor anonimi din mulțime, la incendierea Bibliotecii Centrale de Stat din București, la alte omoruri săvârșite între 21 și 25 decembrie 1989 în destule orașe ale țării, G. Liiceanu nu putea ignora forța redutabilă fidelă regimului, gata de mobilizare, și nu putea să ignore nici sensul chemării la împăcare și al promisiunii de absolvire lansate de Ion Iliescu către cei ce se împotriviseră până atunci schimbării. Iată o nouă explicație, parțială și ea, a tonului marcat de destule precauții și ambiguități, pătruns de un vizibil duh al blândeții, al auorului. Era prea devreme pentru a se ști cu precizie spre ce se înainta, și până la sfârșitul lui ianuaire 1990, nici nu a putut fi vorba despre un pluralism politic real (asedierea și distrugerea sediilor partidelor așa-zis istorice a avut loc, întâia oară, prin 8 ianuarie, apoi prin 15 ianuarie, apoi prin 28, dacă îmi amintesc cu suficientă acuratețe). Tot ce putea spera Liiceanu era, cum rezultă și din text, o retragere rușinată din prim-plan a celor care, fără a fi desemnați cu precizie, se recunoșteau în descrierea lui ca „lichele” și mai aveau suficient bun simț pentru a face un pas îndărăt. (Iluzie vană!)
Privirea evaluativă a lui Vladimir Tismăneanu îmbrățișează însă și anii care au urmat. „Spre deosebire de Polonia, Ungaria sau Cehoslovacia, disidenţa din România nu a încetat să existe în 1989. Ea a continuat în noul regim autoritar, o combinație barocă de comunism rezidual și tribalism fascistoid. Apelul către lichele este, din punctul meu de vedere, un document esențial al disidenţei românești din perioada neo-comunistă. Privind în jur, luând măsura acestui timp al bulversării valorilor despre care scrie Dan Tapalagă, nu putem să nu fim uimiți de actualitatea acestui Apel. Nu vorbesc neapărat despre o actualitate imediată, ci despre una în planul mai adânc a ceea ce se cheamă calitatea, credibilitatea și șansele unei culturi politice democratice” (ibidem).
http://www.hotnews.ro/stiri-opinii-8333189-actualitatea-apelului-catre-lichele-recurs-memorie.htm
Un document grăitor al disidenței românești este Apelul către lichele. Dar el rămâne destul de strict legat de epoca și contextul mediat, cu aspirațiile și cu limitele acestor aspirații, pe care le-a presupus clipa istorică a schimbării lente, ezitante, incomplete, exasperante din 1989 – 1990. Teza că disidența ar fi continuat și după 1989 trebuie verificate pe alte persoane, cred. Ele sunt cele care nu au devenit, aproape îndată, beneficiarele regimului nou instalat la cârma României. De disidență nu poate fi, cred, suspectat, în noile condiții, Stelian Tănase, care a obținut de la Silviu Brucan, încă la începutul lui ianuarie 1990, opulentul sediu de pe Calea Victoriei 122 pentru Grupul pentru Dialog Social și revista 22, mai cu seamă că scriitorul și istoricul care era, fiu rebel al unei mame din nomenklatură, s-a integrat rapid și în viața politică, intrând în alcătuirea Partidului Alianței Civice (1991). Nici Andrei Pleșu nu se poate presupune că ar fi rămas disident, prezența lui în guvernul Roman (1990 – 1991), ca ministru al Culturii, transformându-l în personaj exponențial pentru ideea de oficialitate. Nici Gabriel Liiceanu nu a fost plasat înafara jocurilor, domnia sa intrând, cum se știe, în posesia Ed. Politicii transformate cu mare promptitudine în Ed. Humanitas. Retrasă din CPUN, Ana Blandiana a devenit lidera Alianței Civice, organism al societății civile de mare vizibilitate a PEN Clubului România și inițiatoarea Memorialului de la Sighet. Doina Cornea a revenit, și domnia sa, înapoi la Cluj, în fundalul scenei publice. Mircea Dinescu, în schimb, a devenit președintele Uniunii Scriitorilor din România, de unde s-a retras ulterior în postura de moșier, jurnalist și comentator media. Ion Caramitru s-a regăsit în conducerea PNȚCD și, ulterior, a devenit ministru al Culturii (după 1996). Unii dintre disidenți și-au continuat, deci, pe cont propriu, evoluțiile publice, dar nu toți au rămas în disidență față cu puterea sau rezistând noilor tentații. Desigur, se cuvine distins între cei angajați în slujba puterii, oricare ar fi fost ea de atunci încoace, și cei care s-au manifestat liber, neoficializat, pe mai departe. Aceștia din urmă sunt singurii ce pot fi luați în considerare ca păstrători ai condiției active a disidenței după 1989, dar nu este menirea mea să îi numesc, misiunea aceasta revenindu-i lui Vladimir Tismăneanu, cel care le-a menționat existența. Ceilalți, personaje din sfera instituțiilor statului sau neocapitaliști prosperi, au putut câștiga relief și avere, importanță și vizibilitate, dar… și-au pierdut calitatea de disidenți.
eugenia ţarălungă: poeme
Prezența literară a poetei Eugenia Țarălungă este asigurată, în anii de după revoluția din 1989, prin gesturi, apariții și premii care, într-o cronologie inversă, de la prezent spre trecut, arată astfel:
2010 – “biu”, poeme şi texte-bloc, Ed. Limes
2002 – “mici unităţi de percepţie”, Ed. Muzeul Literaturii Române, Premiul pentru debut al Fundaţiei Laurenţiu Ulici acordat de Uniunea Scriitorilor din România
2002 – Concursul “Aurel Dumitraşcu” – premiul II pentru volum în manuscris
2002 – Premiul revistei “Steaua” la Concursul naţional “George Coşbuc”
2001 – Poezii publicate în volumul colectiv “Stare de necesitate” în urma unui concurs de poezie organizat la Bacău de către cenaclul “Avagarda XXI”
2001 – Premiul II la concursul “George Coşbuc” – Bistriţa Năsăud
2000 – Poezii publicate în “Luceafărul”
1996 – Poezii publicate în “Poesis”
1991 – Menţiune la concursul “Arthur Rimbaud” organizat de Ambasada Franţei
Pe acest blog, Eugenia Țarălungă publică, astăzi, câteva poeme. (O.P.)
agende ale zilei siameze
când vine un om la cer
*
33 ar fi putut fi o cifră magică
10 martie (oare cât o fi fost?!) – pentru elfi
scară pe potriva voastră
*
de fapt nu aveam de ales
un raft ţinea un etaj
derapaje controlate de fum
Salud per agua
-//-
agende ale zilei siameze
catapultaţi spre peluza de miere şi ienupăr
vă plimbaţi tacticos prin parcul Libertăţii
faceţi naveta între cei doi uriaşi ai lui Paciurea
cu talpa de-un cot
*
defilaţi cu flori pe internet
ai avut dreptate injuncţie
noi nu suntem ai noştri
dreptate şi frăţietate
agende ale zilei siameze
şi Luna cu fazele în sizigie
şi mama e ocolită tacticos
ambasadorial
tu ieronim ar fi trebuit să stai departe de noi
noi nu suntem ai noştri
-//-
când vine un om la cer
a căzut vineri dintr-un pom vopsit şi ruginit
nu era tata
nu era marţi
*
când se umple cerul de lumină?
când vine un om la cer
*
nu s-a schimbat lumina
nu s-a schimbat vocea
tăioasă ca un topor pe tulpina axială a unui cireş
ce nu se vede este ucis
-//-
33 ar fi putut fi o cifră magică
te duci şi iei din galantar ca la autoservire
Cuba libre s-a mutat aici
lângă sămânţa luminii
distanţă elastică până la dispariţie
33 ar fi putut fi o cifră magică
dacă nu te-ai fi risipit pe 5 continente
*
ayudame plămânul şi soarele erau unite
încleştate într-o anatomie sumeasă
undeva în jurul vertebrelor
în susul glandei pituitare
summum de culori schimbătoare
nişte cercei de os ROGVAIV
atârnaţi de un om cu capul în jos
uitat îngenuncheat în poziţie de foetus
*
ca o prelungire a genezei
trofeu de demisol
o demoazelă gri într-aripată
şi vine motostivuitorul
şi o depozitează temporar herculean
sau mai binezis
daaa, mai binezis
-//-
10 martie (oare cât o fi fost?!) – pentru elfi
niște zarzavaturi tocate
verzituri găsisem sinteza alchimică
*
şi totul în urmă se orienta polar bipolar
*
toate aşchiile verzi din urmă
indicau acelaşi punct fix alfa
toate cioturile vlăstarelor posibile
brusc reveniseră la viaţă
*
şi sevele îmi vorbeau despre deplina folosinţă
foarte răspicat
sinteză din prezenţa luminii
o alchimie a fotonilor
*
şi dacă v-aş spune oare că
tot trecutul care trecuse de vegetal
zdrobise regnurile într-o erupţie fără margini
fulminantă fără rest?!
-//-
scară pe potriva voastră
piei din faţa ochilor mei
vinerea
un sigiliu de ceară, nu de turmalină
o apăsare grobiană în unghi malefic
e necesară o delimitare monşer
între parizienii perverşi plini de nobleţe
*
de pe sensul interzis autocarul se întorcea
către instanţele antumităţii
urcase puţin pe trotuarul în curbă
lângă mama zmeilor
*
şi toate erau prezentate într-un email
vioi şi spaţios
aşa
pe potriva ta
pe potriva voastră
*
oximoronic sau toxic de-a dreptul
experimentează pe alt poligon alte stări de fapt
literatură aplicată neînghiocată matematici aplicate
mă voi transfera pe 1 iunie
în contumacie
reflexul pavlovian s-a întărit
*
cu sau fără papion
cu sau fără botforii desperecheaţi de la Auschwitz
viaţa merge înainte
din uşă în uşă
din vitrină în vitrină
sau latrină
defilare aliniată fără nazuri sau poticniri
vai mie, adu-mi o scară
să ajung până la organele ei odorate adorate
şi asta ar fi singura verticală îngăduită
neacaparată
-//-
de fapt nu aveam de ales
pe dibuite
îl aleg pe Dumnezeu
mă orientasem spre seminţele cele mai bune
sărisem de seminţe
rămăseseră cele mai bune
bântuisem prin Bucureşti
pierdusem
erau de cărat baloturi de colo-acolo
plecam trebuia să mă întorc
nimerisem printre schelele metroului
în pântecele semilunii
şi mă supărasem brusc şi îndreptăţit
*
toate colţurile erau rupte şi lipite cu scotch
mă simţeam pustiită
a trebuit să aleg
de fapt nu aveam de ales
urma să recuperez ce aveam de recuperat
2 bărbaţi mă invitau într-o crâşmă
şi ei îşi imaginau că mai fuseseră cu mine acolo
-//-
un raft ţinea un etaj
colecţia cărţilor de seamă
din capu’ locului ne aminteşte că verbele sunt încăpătoare
atotcuprinzătoare
substantivele consistente sau subţiratice
nu au de-a face cu infinitul sau infinitivul
*
departe de a fi fost unul triumfal
cu momente succesiv apoteotice
izomorfe pe de-a-ntregul
*
alunecam pe o bibliotecă un raft ţinea un etaj
jos erau excavatoare
pământul era amestecat cu haine şi frunze
scurmam într-o frăţie albă
în preajma excavatoarelor
în vremea războiului o săpăligă
îţi poate salva viaţa
dacă o plasezi la locul potrivit
-//-
derapaje controlate de fum
pârjolind fântânile
un notar pe cinste
sobru cu două ferestre
se ridică pe vârfuri
consideră o onoare după ceasu’ amiezii
pârjolind fântânile
*
o femeie uscăţivă
îşi îndesă ceva în guriţă
după care luă la rost asistenţa
o gheară prinsă între două lumi
tutelată de alte forţe
sângerând fântânile
*
şi o să vă luăm măsurile
greutăţile sunt legate
aruncaţi tot balastul peste bord
fumul era foarte gros
derapajele controlate sunt viaţa lor
evidenţa care să îmi scoată ochii
pârjolind fântânile
*
ce greu e fără tine
tată
nu aş fi crezut
te-a tras fratele inelar după el
*
pârjolind fântânile
când tu erai deschizător de drumuri
mă rupeşti
nu pot reface trecutul
mişeleşte ticluit
ploaia de leac
pârjolind fântânilor fumul gros
înlocuind ceva deja cenzurat
-//-
stropi din agheasmatarul de plastic
puşcaşi marini rătăciţi pe uscat printre bancomater
se suie pe banda cardio şi alternează împleticit picioarele
grea încercare pentru unii ca ei obişnuiţi să păşească doar pe ape despărţite de uscat
îndârjiţi că vor fi plătiţi cu bani grei ca să se lase curăţaţi
degeaba chibiţează unii şezând rânduiţi pe gradene
foametea îşi mănâncă automat copiii
pe nepusă masă a început asta
tocmai acum când masele rânduite păreau a nu crea probleme
şi Ţara Făgăduinţei era ba America, ba Israelul, depinde ce urmăreai
*
ba eu urmăream să instaurez ziua mondială a sinuciderii
contrasă în fiecare oră
şi curg stropi din agheasmatarul de plastic
coboară în devălmăşie
grav e că decantarea ar fi trebuit să aibă loc deja
îmi lăsasem rând
căpătasem un strop de vlagă de mă miram şi eu
comunicarea dintre noi ar fi trebuit să fie fără fisură
*
mă miram văzând cum unii sunt plini de ei cu asupra de măsură
de parcă limbajele nu ar fi negreşit casante
-//-
Salud per agua
Miere şi sare odoare
consecinţe ale unei stări de bine pripăşite
*
aici de faţă personaje de poveste
se perindă pe la etajul XI
când se îngână ziua cu noaptea
*
să iubeşti fără discriminare
balot tăvălug
tot blocul tot autobuzul
chiar dacă nu au absolvit cursul de energii
în vremea iniţierilor la colţ de stradă
*
vin apele să ne salute să ne înveţe
salud per agua
învăţătorule
*
şi vezi un loc unde găseşti toate răspunsurile
şi nici nu ştii când faci cele 200 de exerciţii
când faci slalom între tine şi tine
găsind drumul cel mai scurt
spre o nouă consecinţă
*
Mişcarea este o cruciadă a stării de bine
şi te trezeşti într-un balansoar
cauză-efect printre revărsări de cărnuri balot
în fapt de seară
*
omul este o maşinărie minunată perfectă
uns cu ulei de la maslu
daaa, abia ce vorbeam despre epifizioliză
*
să nu te înfometezi
să bei multă apă şi să îţi ţii mineralele
la locul cuvenit
putea fi cel mai frumos loc din oraş
*
nu ştiu dacă e cea mai inteligentă mişcare
îmi spuseseră să mai las ceva din el
cerul, de pildă
*
nişte delăsări virau către o lene definitivă
şi intraductibilă
unii oameni au voie să se mai odihnească
printre slalomuri şi prinţese
trec tropăind anii şi nu îţi dai seama
ba nu trec
trăsese feriga spre soare
da’ ce soare!
*
3 ani legat de glie – de una transoceanică
de care tot încercai să scapi
nişte foste beţişoare indicau spre Taj Mahal
NOI AM FOST PRIMII ŞI CEI MAI BUNI
asta nu-i de la NASA, e de pe vremea romanilor
*
cunoscător din alt plan
un învăţător pe lângă care te fâţâi
beleuză
înfăşurată într-o variantă
unică şi pe cale de dispariţie
*
aparatele s-au revoltat
m-au electrocutat m-au amuzat
şi brusc am devenit supusă ca o plajă
şi m-am mutat cu tot fun-clubul meu
într-o penumbră în care cineva fredona o melodie
când nu vorbea de Beria sau Socrate
*
parcursese drumul printre ape şi copaci
ajunsese dar nu vedea fluturii din sidefii
*
povesteşte, prinţesă, despre insomniile tale
sau fredonăm, mai bine, o melodie
în penumbra Taj Mahalului
când drumul copiilor e închis cu simţ de răspundere
şi obrajii sunt înfierbântaţi din cale-afară
*
ai greşit sintagma
ŞI NE VOM ŞTERGE SUDOAREA UNU’ ALTUIA
cât de relaxată să fii ca să uiţi
ultima jumătate de minut trăită împreună?!
*
Ansa sunt eu, spune Regele Soare
care a făcut tot timpul ce-i plăcea
*
nimeni nu e perfect mai am multe de învăţat
un oraş luat în stăpânire
prin toate simţurile
şi dincolo de simţuri
încă de la Congresul de la Belgrad
*
Trebuie să existe un shortcut, ayudame
furia gelozia sau frica.com
de pe un perete electronic perpendicular privirii
aş veni cu mâinile spre ale tale
la 180 de grade
numai să ştiu adevărul
o fiinţă în masivă devenire
la poalele unei piramide mexicane
unde a învăţa este egal cu a te bucura
*
Apa ne ţine la un loc
unii se închină la o piază
catamarane ambarcaţiuni pentru o lume a bărbaţilor
o prinţesă de serie m-a atenţionat: TBC este altceva
dar mereu există oaze
noroc că am găsit-o eu pe asta – unică
şi pe cale de dispariţie.
*
Invitat onorific pe Terra pentru un an
stau aici, că sunt mai aproape de cer
e locul cel mai ferit
depinde cum te poziţionezi
când privirea spartă-n bucăţi
baleiază antebraţul în contre-jour
ÎN CONTRA DIRECȚIEI DE ASTĂZI ÎN FILOSOFIA ROMÂNEASCĂ. XIV: FORMULA WITTGENSTEIN – ECO
Dacă recunoaștem adevărul conform căruia politicul exprimă acut și direct stări de spirit și direcții de gândire prezente difuz în societate, și dacă admitem – odată cu Umberto Eco – faptul că fascismul precede și succede afirmării, în sec. al XX-lea, a unor guvernări fasciste, se pune problema dacă astăzi, la începutul sec. al XXI-lea, tendințele fasciste se regăsesc pe scena publică universală (în general), europeană (în particular) și românească (în special). Răspunsul nu poate fi, mă tem că, decât afirmativ. Astăzi știm cu certitudine că ipoteza lui Francis Fukuyama, întemeiată pe o lectură kojèviană asupra istoriei văzute cu ochii lui Hegel, nu mai stă în picioare și că, deci, suntem departe de a locui o epocă a cărei caracteristică vizibilă ar fi dispariția ideologiilor. O serie de programe, de mișcări politice și de lideri providențiali afirmă, cu reînnoită putere, sloganuri și table ale legii care nu lasă îndoială asupra tipurilor de orientări ale vieții publice către care îndrumă. Iar printre ele, cele ilustrative pentru extremismul de stânga ori cel de dreapta nu au cum lipsi.
În România de după decembrie 1989, extremele spectrului politic s-au afirmat cu destulă virulență, ajungând, în campania electorală din anul 2000, să trimită un finalist în runda secundă a alegerilor prezidențiale. Partidele de extremă stângă (precum Partidul Socialist al Muncii) și cele de extremă dreaptă (de la Partidul Unității Naționale a Românilor până la Partidul România Mare) au fost reprezentate în parlamentele post-comuniste românești, au participat la coalițiile de guvernare – în timpul regimului Iliescu 1 – și au dobândit adepți capabili să îi aducă la o reprezentativitate legală în legislativ și executiv. Și chiar dacă după 2004 rolul lor politic s-a redus, în urma scorurilor procentuale diminuate față de antecedente, ele rămân, în continuare, o realitate politică românească capabilă de adaptări, în curs de remodelare.
Nu acest ancadrament propriu-zis politic interesează însă în contextul discuției prezente. Mult mai important pare de elucidat ce anume se întâmplă dincolo de birourile oficialilor și de sesiunile de lucru ale parlamentului, ale guvernului sau ale altor instituții reprezentative (ministere, prefecturi, primării etc.); ce anume se întâmplă în stradă, în restaurante, în cluburi și pe coridoarele firmelor, în pauzele academice dintre cursuri și seminarii, prin piețe. Subiectul este demn de atenție tocmai datorită motivului dezvăluit de Umberto Eco în judicioasele rânduri citate anterior, după care semnele viitorului politic și supraviețuirile trecutului ideologic sunt de descifrat într-un anume fel de a gândi și a simți, într-o serie de deprinderi culturale, într-o nebuloasă de instincte obscure și pulsiuni impenetrabile.
Referitor la extrema dreaptă, același Umberto Eco are dreptate să observe că „… De-a fascismul se poate juca în multe feluri, iar numele jocului nu se schimbă. Cu noțiunea de «fascism» se întâmplă ceea ce, după Wittgenstein, se întâmplă cu noțiunea de joc. Un joc poate fi sau nu competitiv, poate interesa una sau mai multe persoane, poate pretinde o pricepere specială sau nici una, poate fi jucat pe bani sau nu. Jocurile reprezintă o serie de activități felurite care dau la iveală doar o oarecare „asemănare de familie”.
1 2 3 4
abc bcd cde def
Să presupunem că există o serie de grupări politice. Gruparea 1 e caracterizată de aspectele abc, gruparea 2 de bcd, ș.a.m.d. 2 e similar cu 1 având două elemente în comun. 3 se aseamănă cu 2, iar 4 se aseamănă cu 3 din același motiv. Să observăm că 3 e similar și cu 1 (au în comun elementul c). Cazul cel mai curios îl avem la 4, evident similar lui 3 și 2, dar fără nici o trăsătură în comun cu 1. Cu toate astea, ca urmare a seriei neîntrerupte de similarități descrescătoare între 1 și 4, se păstrează, printr-un soi de tranzitivitate iluzorie, un aer de familie între 4 și 1.
Termenul de «fascism» se adaptează la tot, fiindcă pot să fie eliminate dintr-un regim fascist unul sau mai multe elemente, fără a-i fi știrbită vreun moment marca fascistă. Separați fascismul de imperialism și-l veți avea pe Franco sau pe Salazar; luați-i colonialismul, și veți avea fascismul balcanic. Adăugați fascismului italian un anticapitalism radical (care nu l-a fascinat vreodată pe Mussolini) și-l veți avea pe Ezra Pound.
Adăugați cultul mitologiei celtice și misticismul Graal-ului (cu totul străin de fascismul oficial) și-l veți avea pe unul din cei mai respectați guru fasciști, Julius Evola” (ibidem, pp. 38-39).
Formula aplicată de Eco în cazul fascismului cu forme proteice de expresie reprezintă, după cum precizează eseistul italian, o adaptare după Ludwig Wittgenstein (semn că poți fi semiolog și romancier, precum Eco, sau filosof și logician, precum Wittgenstein, cu preocupări desprinse de realitatea imediată, dar care să aibă relevanță și în interiorul acesteia). În virtutea ei, autorul volumului Cinci scrieri morale enunță un set de trăsături ale fascismului recognoscibile în constelații ideatice diverse, ale căror caracteristici derivă din selecția și combinarea specifică a temelor de la un caz la altul. Iată, prin urmare, într-o simplă enunțare brefă, trăsăturile fascismului etern (Ur-fascism): 1. cultul tradiției; 2. refuzul modernismului; 3. Cultul acțiunii pentru acțiune; 4. Interdicția asupra criticii, căci dezacordul înseamnă trădare; 5. Teama de diferență; 6. Apelul către clasele de mijloc frustrate; 7. Obsesia complotului, eventual internațional; 8. Dușmani sunt în același timp și prea puternici, și prea slabi; 9. Pacifismul este pactizare cu dușmanul; 10. Disprețul pentru cei slabi; 11. Fiecare este educat pentru a deveni un erou (cultul morții); 12. Machismul; 13. populism calitativ; 14. Vorbește «limba cea nouă» (ibidem, pp. 39-47).
Avem elemente de gândire fascistă în rândul intelectualității active a României în acest moment? Pot fi întâlnite mai multe dintre trăsăturile enumerate de Umberto Eco la vreunul – sau mai mulți – intelectuali cu aporturi culturale din contemporaneitatea românească imediată? La această întrebare se poate răspunde abia identificând elementele respective și cărturărimea care le promovează activ, uzând de ele în discursul cultural pe care îl practică și în selecția de autori și titluri de opere la care aderă.
Evident că modul cel mai simplu de a te identifica cu o anume formă de fascism este să aderi deschis la autori de sorginte fascistă sau care au promovat explicit fascismul. Nu este vorba de a face caz, în mod eronat, de asemenea afinități atunci când în cauză se află un ins care la tinerețe s-a dovedit fascist, dar ulterior, prin atitudine și operă, a evoluat pe coordonatele altei atitudini civic-politice. Este însă cazul oricărui autor și a oricărei opere ce provine de la autori care nu s-au dezis niciodată explicit de opțiunea lor fascistă.
ÎN CONTRA DIRECȚIEI DE ASTĂZI ÎN FILOSOFIA ROMÂNEASCĂ. XIII: GLASURILE SIRENELOR
În Europa interbelică și postbelică s-a configurat, în împrejurări social-politice și ideologice care nu mai prezintă nici un mister, o admirație față de filosofia lui Martin Heidegger care, în cele din urmă – mai întâi prin Noica, mai apoi prin Walter Biemel și Alexandru Dragomir, și ulterior prin Gabriel Liiceanu și discipolii lui -, a poposit și în România. Nimic rău într-o asemenea opțiune, câtă vreme ea nu reflectă exclusiv adeziuni care se pretind altceva (de exemplu: exegeză critică). Să fie „declarații de iubire” și „exerciții de admirație”, n-ar avea decât. Fiecare admiră și iubește ce crede de cuviință, mărturisind, sau nu, despre aceasta. Când însă astfel de raportare se pretinde altceva decât este, avem de a face cu… un falset. Exegeza adevărată însumează și un exercițiu axiologic și, cât timp jubilația prilejuită de textele heideggeriene nu devine programul de studiu al unei generații neprevenite de opțiunile politice și de eventualele contaminări cu acestea pe care le putea suferi opera filosofică a lui Heidegger, îngrijorările pot fi puse sub surdină.
Și ce dacă un grup anume de inși se adună într-un apartament de bloc pentru a citi, cu un fior special, texte heideggeriene? Mulți alții fac același lucru folosind alte baze textuale; din Biblie, din Coran, iar mai nou, iarăși, din Marx și urmașii lui. Nici chiar atâta lucru nu devine inoportun, dacă acestei asocieri nu i se alătură un program instituționalizat care să propulseze preocuparea respectivă în mod mai apăsat în avanposturile vieții culturale ale unei societăți.
La noi însă acest lucru se întâmplă la nivelul uneia dintre primele realități academice din țară (în cazul de față: Universitatea din București), al uneia dintre cele mai răzbătătoare edituri românești (Humanitas) și al unuia dintre autorii contemporani admirați (dl. Gabriel Liiceanu). Toate aceste resurse, puse împreună, conferă o forță de penetrare și un posibil prestigiu, respectivului program de studiu, care poate actualiza un potențial istoric nedorit, cu reflexe sociale și politice nu tocmai dezirabile.
Nu ar fi pentru prima oară în istorie când așa ceva ar avea consecințe inoportune pentru societatea în mijlocul căreia tendințele respective se manifestă. Democrația ateniană a socotit ca fiind corupătoare influența lui Socrate asupra tinerilor. Cine mai știe dacă lucrurile au stat într-adevăr așa sau nu. La urma urmei, dispunem aproape numai de mărturia unui apropiat al lui Socrate, discipolul lui Platon. Nu destul pentru a reconstitui contextul istoric al vremii. Și totuși, nu vor fi fost toți cei care au dat verdictul niște talibani refractari la filozofie… Discipolii lui Pitagora au fost persecutați și urmăriți tot de către democrați, filosoful însuși retrăgându-se spre finalul vieții la Metapontum. Să fi fost un abuz împotriva gânditorului sau o suspiciune întemeiată? În evul mediu, același a fost destinul anumitor ordine religioase și cavalerești, precum cel al Templierilor. S-a vorbit despre interesele pecuniare ale regalității franceze în legătură cu acest episod, dar, iarăși, să fi fost numai atât și doar asta? Mai târziu, în modernitate, Societatea lui Isus a întâmpinat, de la o vreme, o atitudine de ostilitate care a mers până la persecuții, în destule țări. Pentru care motive s-a ajuns atât de departe, și încă nu numai într-un singur stat? A venit apoi epoca studiată de Nolte și Furet: cea în care comuniștii au fost vânați, în vest și în Europa Centrală, de democrați împreună cu fasciștii, și cea afirmată după al doilea război mondial, când comuniștii i-au vânat pe fasciști, dar și pe democrați.
Astăzi, trăim într-un moment istoric când, din nou, democrația pare să fi învins. Ea balansează însă periculos între pericolele tradiționale cu care se confruntă; nu doar extremismele de stânga și de dreapta, ci și derapajul numit populism. Temerile și suspiciunile plutesc în aer, o anumită irascibilitate este deplin instalată, la vest ca și în răsăritul post-comunist. Să se reducă totul numai la istorie, stupiditate, iluzie psihotică? Oare!
Ce fac intelectualii în fața acestor ademeniri și somații? Cei mai mulți – nimic. Li se pare firesc să își continue reflecția ruptă de provocările mediului ambient, deși, atunci când acestea îi ajung din urmă, punându-le piedici și ridicând obstacole în calea demersului în care s-au angajat, conform pasiunii și opțiunii lor, vociferează.
Din acest punct de vedere însă nu derapajele politice sunt cele mai insidioase și mai dăunătoare pe termen lung. Umberto Eco arăta pe bună dreptate: „… Chiar dacă regimurile politice pot fi răsturnate, iar ideologiile pot fi criticate și dezmințite, în spatele unui regim și al ideologiei sale există întotdeauna un anume fel de a gândi și a simți, o serie de deprinderi culturale, o nebuloasă de instincte obscure și pulsiuni impenetrabile (subl. O.P.)” („Fascismul etern”, în Cinci scrieri morale, București, Ed. Humanitas, 2005, traducere de Geo Vasile, pp. 29-30). Această configurație diluată și informă, dar persistentă și ușor de răspândit prin mode culturale, prin leit-motive aparent nelegate de vreo ideologie, difuzate de creatori de opinie cu charismă, prin idei ai căror purtători devin tineri entuziaști, neatenți la nuanțe și implicații sociale, dar încântați de aparenta noutate, de stranietatea sau de seducția unei formulări, plutește prin societate, creându-și vaduri, reînnoiește propuneri aparent uitate, le infuzează cu o nouă forță de impact, pregătește o atmosferă… Din această „supă” mentalitară provin impulsurile, reciclările de sloganuri, relansările de ideologii și pe ea se sprijină, atunci când vine momentul, ascensiunea unei noi mișcări politice care utilizează, pentru propriul succes, atmosfera deja pregătită, așteptările celor care participă la perpetuarea respectivei atmosfere, jubilația populară ce ține la îndemâna noilor exponenți ai unei ideologii în ascensiune voturile de care au nevoie, frenezia și implicarea populară fără care nu s-ar putea înrădăcina în solul realității momentului.
Nu trebuie crezut că viața publică a unei epoci conține doar impulsurile unei singure tendințe. Atmosfera străzii, a localurilor, a discuțiilor de familie, a cenaclurilor și cea de pe holurile universităților intersectează tendințe plurale. Unii preferă lozinca mobilizatoare pe seama maselor, alții votează din toată inima, în gând, dinamica rarefiată a piscurilor elitare ale unei societăți; și mai există și dintre cei care gândesc binele comun, care speră că viitorul va aduce afirmarea celor buni în contextul unei vieți mai bune a întregului corp social, într-o atmosferă de pluralism și diversitate ideatică. Glisarea către extreme, fie ele stânga sau dreapta, nu este niciodată obligatorie. Ea poate fi oprită mereu, printr-un avertisment sosit la timp, prin convocarea lucidității.
NOI TENTATIVE SUBMARINE ÎN MARGINEA SCUFUNDĂCIEI FILOSOFICE. IV: MIT, RELIGIE, DISCURS FILOSOFIC
… De la o vreme, morga abstrasă și severă a lui I.M. lasă loc melancoliei erudite în fața naivității. Când pomenesc de renașterile succesive constatabile în istoria culturală a Europei, dl. menționat schimbă tonul, exclamând: „Sfînta inocență care se aventureză în domenii pline de pericole …” E limpede că domnia sa nu le frecventează, preferând dădăcia și previzibilitatea teritoriilor predilecte. (Deh, fiecare cu felul lui de-a fi!)
Mai departe primesc sfaturi de lectură din Heidegger. Mulțumesc, dar… Ce se întâmplă dacă respectivele lucrări le-am parcurs deja, fără a adera la viziunea heideggeriană, fie ea și „argumentată pe larg”? Veți fi, poate, de acord că nu toți cititorii filosofului german au devenit și adepții modului său de a vedea filosofia. De unde, atunci, uimirea că puteți întâlni pe cineva care nu aderă la perspectiva autorului lucrării Ființă și timp? La Heidegger „abordarea sistematică fără a face o deconstrucție a sedimentării istorice a conceptelor filozofice este inadecvată”. Vă asigur că nu am nimic împotrivă. Numai că, orice am face, desfolierea înțelesurilor istoric dobândite ale conceptelor filosofice este tot un demers de natură istorico-filosofică (și filologic).
Cât despre afirmația că „Pentru H paradigma occidentală stă pe umerii grecilor”, ea îmi pare cam vagă. Chiar I.M. a precizat – corect, de altminteri – că nu este vorba de toți grecii, ci doar de cei dinainte de Socrate (iarăși datoria față de Nietzsche).
Toată răbufnirea aceasta conduce, până la urmă, unde, dle I.M.? Către recunoașterea faptului că „recăderea în mitografie” este – ca și reîntoarcerea la origini, moartea/ renașterea etc. – un mecanism binecunoscut domeniului religiilor. Deduc de aici ori că, pentru domnia sa, filosofia rămâne o ancilla theologie, ori că înafara reîntoarcerii la resorturile gândirii religioase gândirea filosofică nu se poate reînnoi. „Chiar știința, atunci cînd o paradigmă se dovedește că și-a epuizat potențialul, se întoarce critic la fundamentele sale”. Investigarea premiselor propriului model de înțelegere a lumii e una, iar mersul la presocratici e cu totul alta. Nu toate paradigmele științifice au început cu acești admirabili gânditori. Dar n-am să vă țin eu acum o lecție despre asta, presupun că veți găsi pe undeva un exemplar din faimoasa lucrare a lui Thomas Kuhn referitoare la revoluțiile din știință.
Cât despre constatarea că „… mitul și metaforele au fost și sînt izvoarele inspirației filozofice”, mai lipsea de aici numai adăugarea aceluiași verb la viitor. Un rest de precauție îl împiedică însă pe interlocutorul meu să facă și acest pas. În ce mă privește, adaug doar atât: una e statutul de „izvor al inspirației”, și cu totul altceva acela de re(a)ducere a discursului filosofic la statutul de narațiune mitică sau (numai) metaforică. Pentru că, dacă ar fi așa, probabil că, în calitate de autor de ficțiuni beletristice, aș fi mai bine așezat decât unii filosofi în fața sarcinii unei astfel de filosofii.
Mențin opinia că, pentru a-i citi pe greci, nu ne este strict necesar popasul prin Heidegger. Ori ne spun ceva prin ei înșiși, ori nu ne spun. Voi fi fiind brutal? Prea net? Lipsit de înțelegere? Se poate. Dar drumul către afirmarea propriei valori cred că nu trece prin gângureala și îngânarea altora, mai mari decât noi, ci prin descoperirea unei căi proprii de a-i înțelege.
Dl. Mincă face, într-adevăr, „comentarii plecînd strict de la fragmentele presocratice”. Este motivul pentru care i-am recunoscut pregătirea și erudiția. Mă bucur și de performanțele profesionale ale domniei sale cu studenții, într-o Românie unde studiile clasice sunt de mai mulți ani gata să expieze definitiv. Aici însă dl. I.M. cade într-o retorică de justițiar improvizat, întrebându-mă: „Cum vă permiteți ușurința de a arunca în derizoriu o muncă făcută cu sacrificii, și care este un unicat în România”? Întrebările mele aruncă în derizoriu? De unde și până unde? Atrag atenția că rândurile mele nici măcar nu constituie o recenzie propriu-zisă la cartea semnalată (cu onestitate am pus și link-ul către prezentarea de pe situl Humanitas, și poza autorului împreună cu doi comilitoni, și și prezentarea neutră a volumului pe un alt sit, dând posibilitatea cititorului de a se informa și din alte surse, cel puțin una dintre ele fiind autorizată). Nu am escaladat piscuri pentru care nu am echipamentul de alpinist necesar. M-am rezumat la câteva întrebări care îmi par, măcar mie, obligatorii. Dacă socotiți intrarea în dialog cu o carte recent apărută de filozofie drept un act de agresiune, ori sunteți un copil nevaccinat încă al filosofiei – întâmpinările de acest fel se numesc critică și de-acum încolo v-ați putea obișnui cu ele; ceea ce păreți să confundați dvs. cu critica sunt fie elogiile necondiționate, fie discuțiile de detaliu, ultraspecializate, cu acceptarea premiselor -, ori nu ați înțeles misiunea pe care o asumă discursul filosofic: aceea de a vorbi oamenilor, de a li se adresa lor, și nu doar „paznicilor templului”.
Argumentul dlui I.M. împotriva solicitării de originialitate în gândire pe seama filosofiei tinere românești mă deconcertează: „Sînt oameni care frecventînd și intrînd într-un dialog cu marii gînditori au decența să-și impună o cenzură atunci cînd nu pot ajunge la un nivel comparabil”. Mă tem că, aici, nu e nimic de negociat. Ori aduci ceva nou, din gândirea proprie, ori faci exerciții tehnice, de „floretă”. Cred, totuși, că este vorba despre o lipsă de anvergură în țintele pe care le urmăresc unii dintre tinerii filosofi români de astăzi, și tocmai asupra ei voiam să atrag atenția. Dacă mă înșel, nu e nimic, originalitatea și valoarea lor va ieși la suprafață. Dacă însă, așa cum mă lasă să înțeleg dl. I.M., nu este vorba decât despre cum să înlocuim, în posturile lor universitare, sfertodocții ce predau cursuri introductive, cu ore de „scrimă” pe texte, atunci e bine să recunoaștem locul subaltern pe care suntem pregătiți și dispuși să îl acceptăm printre iubitorii de filozofie și practicienii filosofării.
În fine, iată și o obrăznicie cinstită: „Dacă citeați măcar introducerea cărții ați fi văzut că e vorba, printre altele, de un efort de a pune în dialog limba română cu marile limbi ale filozofiei occidentale, greaca, latina, germana. Nu mai vorbesc de maieștrii (subl. O.P.) din alte arii lingvistice dar, ați remarcat încercările de a recupera straturile profunde al limbii române, de al (subl. O.P.) recupera pe Hasdeu, de exemplu?” Ar rezulta că nu am citit nici introducerea cărții. Hm! Credeți ce doriți, domnul meu, însă îmi permit să vă trimit, la rândul meu, nu acolo unde v-ar fi, poate locul, ci la o lectură din principele D. Cantemir. În Istoria ieroglifică, scrisă între 1703 și 1705, asemenea punere în dialog a idiomului nostru se făcea deja cu instrumentele filosofului: „Vii şti, iubitule, că nu pentru cei carii într-aceste pomenite limbi pedepsiţi sint scara acii am supus, ce, pentru ca de împrumutarea cuvintelor streine cei mai nedeprinşi lovind, vreare-aş ca aşe a le înţălege şi în dialectul strein să să deprindză. Că aşe unul după altul nepărăsit urmând, spre cele mai adânci învăţături, prin hirişă limba a noastră a purcede a să îndrăzni, cu putinţă ar fi, precum toate alalte limbi de la cea elinească întâi îndămănându-să, cu deprinderea îndelungă şi a limbii sale supţiiere şi a cuvintelor însămnare ş-au agonisit. Aşe cât, ce va să dzică; /hypotheais/ înţelege latinul, leahul, italul şi alţii, hypothesis, macar că cuvântul acesta singur a elinii numai ar fi. Într-acesta chip, spre alalte învăţături grele, trebuitoare numere şi cuvinte, dându-te, a le moldoveni sau a le români sileşte, în moldovenie elinizeşte şi în elinie moldoveniseşte” (Iarăşi cătră cititoriu). De atâta Heidegger și uluit de prioritățile la care năzuiește noua generație de filosofi de la Carpați, s-ar putea ca I.M. să nu mai fi avut răgazul de a coborî și până la strălucitul înaintaș.
Cam atât, aici. Rezerv ultimul episod marii găselnițe a comentatorului meu: părerea că aș avea o problemă litigioasă cu Ed. Humanitas.
Ovidiupecican's Blog 