6. Vămile de la Visk şi Rokaz la 1300

Un amănunt important reţinut de scribul chartei de la 1300 a lui Andrei al III-lea este că la vremea respectivă se percepea vamă atât în zona cedată („vama care se cerea de obicei în satul Visk”), cât şi dincoace, în satele oferite drept compensaţie („ se percepe în satul Rokaz”). Aceasta înseamnă, pe de o parte, că regele a avut grijă ca feudalii locali strămutaţi în altă parte a comitatului să nu piardă privilegiul de a vămui, dobândind astfel beneficii. Pe de altă parte, existenţa vămii de la Rokaz, încredinţată celor doi feudali veniţi de la Visk, arată că experienţa lor în paza graniţelor a contat, şi că, de fapt, li se încredinţa un nou punct vamal de pe aceeaşi frontieră. Rămâne, totuşi, de înţeles mai bine un fapt de o aparenţă paradoxală: care mai era importanţa vămii percepute într-un sat ca Rokaz, cu populaţia drastic diminuată? Fiindcă documentul nu lasă dubii asupra acestui aspect: „… Rokaz [Rogoz?] şi Fekete Ardou [Ardăul/ Ardudul Negru?], care sunt foarte puţin populate (subl. O.P.)”, nu par nişte sate care să asigure prosperitatea, iar în aceste condiţii Rokaz nu avea cum furniza forţa militară masculină care să permită coerciţia în caz de nereguli la vamă. Nu pare deloc credibil că la 1300 Rokaz mai era încă situat în proximitatea unei frontiere ameninţate de insecuritate. Mai curând Viskul era astfel, de vreme ce necesita un aflux de populaţie utilă atât dezvoltării sale economice, cât şi păzirii graniţei. Impresia este că Rokaz ajunsese, la data efectuării schimbului de posesiuni, într-un declin accentuat. Se prea poate ca rărirea îngrijorătoare a populaţiei sale să se fi datorat tocmai căderii în desuetudine a vămii localizate acolo, iar acest lucru era posibil numai în cazul în care frontiera aceea îşi pierduse calitatea de graniţă a regatului, în avansul acestuia către est şi nord. Situaţia indică un proces în plin progres: acela de atragere a Maramureşului în zona administrării regale. Că el nu era încă finalizat nu încape însă nicio îndoială, fiindcă altminteri vama din Rokaz ar fi fost abolită cu totul, mutându-se în altă parte. Este de observat însă că atât Ardăul Negru, cât şi Rogoz şi-au continuat dezvoltarea. Aflu de pe situl http://www.jewishgen.org/hungary/crossreferencesubmittalwebsitea.pdf că prima dintre aceste două aşezări se numeşte astăzi Chornotysiv, fiind situată în regiunea Zakarpats’ka din Ucraina. Numele ei mai vechi au fost Chernotisov, Cornotysiv, Chornotisiv Feketeardó, Fekerteardo,. Cât despre Rogoz, ea s-a numit în vremea Imperiului Cezaro-Crăiesc Rákospatak.

Published in: on 19 februarie 2010 at 3:31 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , ,

5. Reorganizarea frontierei de nord-est a Ungariei la aşezarea coloniştilor (hospites) străini

Actul lui Andrei al III-lea din 1300, referitor la schimbul de moşii între comitele Mărcheluş şi cei doi fii ai săi, pe de o parte, şi suveranul interesat de domeniul cetăţii Visk – unde voia să îi aşeze pe oaspeţii regali colonizaţi de el – mai aruncă şi o altfel de lumină asupra statutului regiunii în epocă. El comunică ceea ce se ştia în acel moment despre vechimea aşezărilor pe care le menţionează, despre raporturile dintre ele şi despre anumite funcţii ale lor, referindu-se şi la (deja pomenita) lor situaţie demografică. Regele precizează ce anume doreşte de la vitejii împroprietăriţi de antecesorul lui, Ştefan al V-lea, cu aproape trei decenii în urmă: el le cere moşia Visk, „împreună cu castrul său şi cu satul aflător sub acesta”, situate „în comitatul de Ugotsa (Ugocea) şi aparţinătoare de prediul său [= al regelui n. O.P.] din Ugotsa (Ugocea)”. În schimb, ca o compensaţie, suveranul oferă „… câteva moşii ale noastre [= ale regelui n. O.P.] sau sate, care ţin acum de prediul nostru din Ugotsa (Ugocea), situate în acelaşi comitat [ca şi cele solicitate pentru schimb – n. O.P.], în speţă Rokaz [Rogoz?] şi Fekete Ardou [Ardăul/ Ardudul Negru?], care sunt foarte puţin populate (subl. O.P.), şi Nyirtelek [= Lazuri, Teren Defrişat], care este pustie şi lipsită de locuitori (subl. O.P.), numite astfel încă din vechime…”. Rezultă, din cele reţinute de document, că în schimbul a două locaţii – fortificaţia Visk şi satul din proximitate, care poartă acelaşi nume – se oferă trei aşezări, căutându-se compensarea pierderii cetăţii şi a unui sat rezonabil de populat prin trei sate precare (dintre care două foarte slab reprezentate demografic, iar ultimul pustiit cu totul). Se poate crede că Andrei al III-lea, convins deplin de spiritul întreprinzător al urmaşilor comitelui Mărcheluş, care au gestionat bine cetatea şi au ştiut păstra locuirea satului Visk la o cotă funcţională pentru nevoile de apărare şi încasarea dărilor, i-a mutat pe aceştia într-o zonă depopulată a aceluiaşi comitat Ugocea cu gândul că vor izbuti şi acolo performanţe similare. În schimb, Viskul urma să fie populat de colonişti veniţi din vest, ceea ce poate însemna că plecarea foştilor proprietari în noile localităţi trebuie că a fost urmată şi de supuşii lor din satul Visk, strămutaţi acum în cele trei sate depopulate parţial sau total.

Published in: on 18 februarie 2010 at 9:11 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , ,

4. Schimbări de posesiuni şi sensurile politicii regale a lui Andrei al III-lea în Ugocea

La 1271, deci, cetatea Visk exista deja, ca şi satul de la poalele ei. Altminteri, cum l-ar fi înzestrat cu ele pe comitele Mărcheluş regele Ştefan al V-lea, pentru bravura dovedită în luptele contra lui Ottokar al II-lea Přemysl al Boemiei, între râurile Raba şi Rabcha, de el şi cei trei fii ai săi (dar mai ales de al treilea dintre ei, Achileu, decedat în timpul confruntării)? Astfel, familia comitelui primea în stăpânire moşia Visk, „împreună cu castrul său şi cu satul aflător sub acesta”. Dar pentru că, până să se elibereze diploma prin care beneficiarii erau puşi în posesie, regele însuşi s-a săvârşit din viaţă, fiul minor al acestuia, Ladislau al IV-lea Cumanul (1272 – 1290), succedându-i la tron, a aprobat donaţia, care a rămas în stăpânirea tatălui şi a celor doi fraţi. Iată însă că Andrei al III-lea (1290 – 1301), succesorul regelui Ladislau, aşezând colonişti străini în Maramureş, ajungea să socotească, în 1300, că vechea donaţie îi era „… necesară nouă şi domniei noastre, mai ales întru ajutorul oamenilor sau oaspeţilor noştri <…> adunaţi în <Ţara> noastră a Maramureşului <…>”. După o stăpânire pe baza unei diplome regale vreme de circa trei decenii şi poate una mai lungă, în virtutea dreptului cutumiar – căci nu rezultă că familia comitelui ar fi fost adusă din altă parte pentru a fi împroprietărită „în comitatul de Ugotsa (Ugocea) şi aparţinătoare de prediul său din Ugotsa (Ugocea)” -, familia comitelui Mărcheluş era deposedată de vechile proprietăţi, dându-i-se în compensaţie altele. Sensul acţiunii regale nu trebuie însă înţeles greşit. Schimbul de proprietăţi s-a făcut „la cererea noastră şi a baronilor”, chiar dacă documentul spune că „în mod spontan, pentru favoarea regească”, aşadar dintr-un elan de fidelitate, spre a-l mulţumi pe suveran. Ceea ce fidelii maramureşeni primeau în schimb, erau „… câteva moşii ale noastre sau sate, care ţin acum de prediul nostru din Ugotsa (Ugocea) situate în acelaşi comitat, în speţă Rokaz [Rogoz?] şi Fekete Ardou [Ardăul/ Ardudul Negru?], care sunt foarte puţin populate (subl. O.P.), şi Nyirtelek [= Lazuri, Teren Defrişat], care este pustie şi lipsită de locuitori (subl. O.P.), numite astfel încă din vechime…”. Stăpânirea unui centru nobiliar dominat de o cetate era, prin urmare, înlocuită de Andrei al III-lea prin nişte sate situate în aceeaşi zonă, dar mai puţin centrale din punct de vedere strategic şi, în orice caz, aproape depopulate sau părăsite. Este clar că schimbarea vizează slăbirea poziţiei ocupate în zonă de familia comitelui Mărcheluş şi modificarea raporturilor de forţe din Maramureş prin aducerea oaspeţilor străini şi acordarea încrederii regale acestora. Trebuie însă observat, totodată, că modificarea de statgut a căpeteniilor româneşti de aici se face în termenii unui schimb amiabil, nu prin rapt sau forţă. Procedura este „cu mănuşi”, iar explicaţia ei trebuie căutată în continuare, chiar dacă sensul apare neechivoc ca fiind unul de întărire a voinţei regale în teritoriu prin limitarea autonomiei feudalilor locali.