ROBERT MUSIL: Simţul realităţii şi simţul posibilului

 Dacă există … un simţ al realităţii, şi nimeni nu va pune la îndoială că acesta îşi are raţiunea sa de a fi, atunci trebuie să existe şi acel ceva care să poată fi numit simţ al posibilităţii.

Cine posedă un asemenea simţ nu spune, de exemplu: aici s-a întâmplat, se va întâmpla, trebuie să se întâmple cutare şi cutare lucru; ci devine ingenios: aici s-arputea, ar trebui sau ar fi cu putinţă să se întâmple ceva; iar când i se explică faptul că ceva este aşa cum este, el gândeşte: de fapt s-ar putea să fie şi altfel. Astfel că simţul posibilităţii poate fi definit de-a dreptul ca acea capacitate de a concepe faptul că totul poate să fie şi de a considera ceea ce există ca nefiind cu nimic mai important decât ceea ce nu există. Consecinţele unei asemenea dispoziţii creatoare pot fi remarcabile; în mod regretabil, nu arareori ele fac să pară fals ceea ce oamenii admiră, iar ceea ce este tabu să fie socotit admisibil sau şi una, şi alta deopotrivă indiferente. Asemenea oameni ai tuturor posibilităţilor trăiesc, cum se spune, prinşi într-o întreţesere fină, o ţesătură alcătuită din negură, închipuiri, visare şi subjonctive; copiii care manifestă asemenea înclinaţii sunt cu severitate dezvăţaţi să le dea curs şi, în faţa lor, oamenii de acest fel sunt numiţi vizionari, visători, neisprăviţi, oameni care le ştiu pe toate şi cusurgii.

Când cineva vrea să-i laude pe asemenea exaltaţi îi numeşte idealişti, dar e limpede că un asemenea calificativ nu se referă decât la varietatea lor mai ştearsă, la cei care nu pot cuprinde realitatea sau care o evită simţindu-se vulnerabili, adică la cei pentru care lipsa simţului realităţii reprezintă într-adevăr o deficienţă. Posibilul cuprinde însă nu numai visurile unor persoane cu mare sensibilitate nervoasă, ci şi intenţiile încă netrezite la viaţă ale lui Dumnezeu. O experienţă posibilă sau un adevăr posibil nu sunt identice cu o experienţă reală şi un adevăr real minus valoarea de a fi reale, ci au, cel puţin aşa cum le văd adepţii lor, ceva cu totul divin în ele, un foc, un zbor, o voinţă constructivă şi un utopism conştient care nu se dă în lături înaintea realităţii, ci îi face faţă ca unei misiuni şi unei descoperiri. (Omul fără însuşiri, traducere de Mircea Ivănescu)

Published in: on 26 iulie 2010 at 7:35 am  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , ,

SPORADICE (2): Real

Îndemnul „- Fii realist!” a ajuns, de mult timp încoace, un clişeu didactic; nu atât în relaţii de familie verticale, de la părinţi la copii (deşi şi acolo), cât în cele orizontale, între partenerii din cuplu (orizontale, dar asimetrice; mereu ea către el). La drept vorbind însă, nu este deloc clar ce înseamnă să iei cu adevărat în serios un asemenea îndemn. „- Fii realist!” trebuie să fi fost deviza atâtor curente şi atitudini culturale până astăzi, încât nu mai este clar cui aparţine ea în noianul succesivelor tendinţe afirmate în timp. Cearta dintre nominalişti şi… realişti, romancierii realismului (Balzac şi marii ruşi), apoi pozitivismul şi, peste ocean, pragmatismul – iată numai câteva dintre aceste cete de gânditori şi curente care au înălţat flamura bătăioasă a chemării la realitate.

De la o vreme însă, după scrutări succesive, rezultă că realitatea nu există, ci se constituie şi că ea depinde, deopotrivă, de demersuri personale, individuale, ca şi de altele, sociale, ce implică o co-prezenţă colectivă. Apar acum gânditori care socotesc, pe bună dreptate, că realitatea are mai multe niveluri şi intersecţii, drept care vechea lozincă, „- Fii realist!”, nu mai poate fi expediată oricum şi nici exprimată rutinier. A fi realist începe să însemne atâtea lucruri, încât te întrebi când un om este mai realist decât altul: când se adaptează tegumentului ambiental sau când se decalează în raport cu acesta, adecvându-se mai degrabă unor structuri de adâncime, ştiute sau ghicite…

Pentru mine, răspunsul la îndemn pe care îl poate da cineva lucid fără a da pe dinafară, deştept dar nu genial şi nici şmecher, onest fără a fi sfânt, este să încerce o adecvare complexă, la cât mai multe dintre nivelurile realităţii pe care le poate decripta. Am zis „decripta”? Voiam să spun isca. Realitatea dobândeşte înţeles, coerenţă, sens şi adâncime numai iscată de fiecare dintre noi în mod corespunzător. Asta, desigur, dacă nu cumva exist numai eu, lăsând – din pricini neştiute, poate din singurătate – să ţâşnească împrejur un strat protector-ucigător de volume, contururi, culori şi arome, de siluete şi dinamici, de forme şi irizări afective.

Published in: on 26 februarie 2010 at 9:42 am  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , ,