I-am răspuns, într-una din zile, admirabilei jurnaliste Cristina LAZURCĂ – prietenă bună din Arad de mai bine de un deceniu – la o întrebare estivală. Cum astăzi am primit link-ul, și cum am plăcerea de a fi coleg de pagină, convocat în jurul aceleiași teme, și cu poetul Vasile DAN, cu scriitoarea Anca GIURA și cu dramaturga Elise WILK, dau mai jos link-ul pentru cei interesați de madlenele proustiene… (O.P.)
Racorduri (3)
Veghe
de Andrei Florian
instalaţie, (asamblaj din lemn pictat si traforat, cu surse de lumină),
2007
Racorduri (2)
In Memoriam sau Oratorul
de Andrei Florian
instalaţie, (asamblaj din piatra pictată şi furnir), 12x12x28cm.,
2000
Racorduri (1)
Fereastra boschetarului Vasile
de Andrei Florian
instalaţie, (asamblaj din polistiren, nuiele alun, rama tei), 95x95cm.,
1998
8. QUAESTIO pentru Andrei Florian
– Există în cariera fiecărui artist o anume întruchipare a axialităţii. Pe tine, dragă Florian, ce anume te determină să simţi că nu te-ai îndepărtat, distanţat, de propriul ax ordonator, şi cum se manifestă acest lucru în arta pe care o practici? De unde îţi tragi sevele şi ce anume îţi organizează geografiile interioare? Cum se vede asta în plastica ta?
– Îmi voi construi răspunsul contrar aşteptărilor tale, de la un proaspăt doftor în arte vizuale, pe vorba plină de tâlc a tatălui meu, ce mi-a servit încă de copil în fixarea reperelor de viaţă: “…fiecare devine ce este!!!”. Încep cu aceste cuvinte încercând să clarific în spaţiul “strâmt” fizic, al blogului tău, natura propriului act de creaţie.
Vocaţia, harul se dezvăluie în copilărie, prin plăcerea vădită pentru a face ceva anume: cânt, desen, colorare, dans, etc. Excepţia celor deveniţi brusc artişti la maturitate, e datorată înhibării pornirilor copilăriei spre un anume domeniu vocaţional; tatonării infinite între opţiuni.
Observ privind retrospectiv că devenirea-mi artistică nelipsită de îndoieli, nereuşite, frământări şi renunţări ciclice, începe de copil fiind constantă. Pe tot parcursul ei m-am servit de fascinantul model al formelor umane şi naturale, aureolate de lumină, ca de o uriaşă bancă de date. Le valorific perpetuu principiile, utilizându-le fără a le reproduce; lucru imposibil şi neproductiv în creaţia plastică veritabilă.
Culmea Creaţiei în lumea terestră, de la Facere încoace, este omul cu toată pleiada de tare inerente şi lumina ce-l defineşte. Lumea formelor trupului şi a obiectelor create de om, atinse de lumină, fac obiectul şi subiectul plăsmuirilor mele artistice, indiferent de varietatea materiei de lucru; din ele transpare şi doar aluziv prezenţa umană.
Da, natura umană este un “ax ordonator”, “axialitatea” şi sursa uriaşă care îmi alcătuieşte “geografiile interioare” străbătute de lumină. Ne naştem şi devenim ceea ce suntem destinaţi a deveni. Asta ne face să ne identificăm până la contopire cu propriul ax, dacă nu preluăm un rol ce nu ne aparţine jucându-l mincinos o viaţă.
Sunt născut la Stalingrad (“Oraşul Stalin”), Braşov, în 14.04.1959, unde am urmat Liceul de arte. Absolvent în 1985 al Institutului de Arte Plastice şi Decorative “Ion Andreescu”, specializarea ceramică-sticlă-metal din Cluj. Stabilit în Cluj, repartizat în UCECOM la Negreşti-Oaş, (Ceramica de Vama), apoi la Arta Decorativă Cluj. Din 1990 cadru didactic, asistent universitar apoi lector, actualmente şi doctor în arte vizuale, în căutare perpetuă de pacienţi (plăcuţi vizual). Cabinet (studio de creaţie) nr.6, în complexul UAPR Cluj, str. Albac 19. Consultaţii pentru ajustări vizuale, oricând după un telefon prealabil la 0746180059 sau mail: andreifloriancoadădemaimuţăyahoo.com.
7. Quaestio pentru ŞTEFAN DOREL GĂINĂ GERENDI
– Dragă Dorel, ce nu poate încăpea într-o fotografie, din cele văzute şi nevăzute? Ce-i este neapărat necesar fotografului măiastru care eşti pentru a socoti că s-a apropiat cât de tare se poate de poza pe care spera să o facă? Cum ai ajuns unde eşti şi ce-ţi mai lipseşte ca să ajungi unde vrei?
– Este adevărat! O fotografie, o imagine fotografică şi în general, aproape oricare imagine vizuală este o stare de restricţie şi de ultra rezumare faţă de pofta, lăcomia, dorinţa şi aşteptarea noastră întru a vedea cele văzute şi cele nevăzute, cele de văzut şi cele de nevăzut.
Doar că uriaşele teritorii ale neîncăperii într-o reprezentare vizuală sunt anunţate, printr-o ciudată şi complicată ceremonie a declinărilor de ştiut şi a declinărilor de bănuit, într-o ciudată şi complicată convenire la care participă propunerea de reprezentare a imaginii fotografice (cu toate calităţile şi defectele ei) cu toate semnalările şi incitările de rapel mnemonic de semn individual şi/ sau colectiv) în însoţire în/ întru (tentativă de) înţeles ataşată la o energică stare de dialog şi/ sau monolog dialogal cu sursele şi resursele noastre de la verificări şi autorizări mnemonice la închipuiri fantasmagorice) de şi întru întâmpinare, a unei veşti, poveşti, mărturisiri cu preponderenţă instalată în şi din/ întru şi dinspre vizualitate. Vizibil şi lizibil, revelat, desluşit sau bănuit, iată o stare de însoţire cu taina lumii, propusă, de (şi de) o imagine fotografică. Rezumând, cred, (se pare că) imaginea fotografică este un sol, o solie, un ambasador ce încearcă să-şi reprezinte, înspre (şi la) noi teritoriile sale cunoscute şi chiar şi pe cele necunoscute.
2. Săru’mâna pentru complimentarea cu întrucuvântul „maiestru”. Nu sunt aşa ceva! Poate doar par! E drept că sunt mai mult decât îndrăgostit de fotografie (şi de) şi probabil că asta îmi dă o stare de beţie ceva mai benefică, stare de beţie care în loc să emită obişnuitul şi (câte odată) simpaticul damf lasă loc, generată, emite (probabil) un „ce” de „aură” ce se pare că atinge simţirea celor din jurul meu. Revenind la întrebare, la întrebarea care se apleacă asupra ce-i este necesar fotografului ca să se poată apropia cât mai tare de poza pe care speră să o facă, cred că este nevoie în primul rând să ia act de anunţata/ anunţabila solie pe care o posibilă stare/ reperare de întru-imagine fotografică o semnalează dinspre/ dintru teritoriile ei de proximitate şi/ sau depărtare şi această luare de act să fie însoţită de perpetua stare de întru-iubire pe care o ai/ o avem (ar trebui să o avem) faţă de lumea ca lume, îngăduindu-i acesteia să existe în/ întru legea ei şi astfel să ne acceptăm şi să ne cunoaştem (să încercăm să ne cunoaştem) reciproc.
În sfârşit, încerc, la a treia întrebare, o tentativă de răspuns ceva mai scurt. Deci, la unde am ajuns ca şi însoţire cu şi întru fotografie, am ajuns pe nesimţite dar cotropit se pare de o neliniştită/ perpetuă simţire, iar ca să ajung unde vreau nu-mi lipseşte nimic decât poate un infinit prieten care să mă lase să-l călăresc ca pe un cal năzdrăvan din poveştile fără de sfârşit.
3 martie 2010
5. Quaestio pentru NORMAN MANEA
– Stimate domnule Norman Manea, cât de importantă a fost pentru anvergura literaturii dvs. plecarea din România, stabilirea în Occidentul cis- şi trans-atlantic, iar mai apoi proiectarea oricărei contribuţii literare pe fundalul galopantei globalizări? Se schimbă ceva în raporturile dintre specificul individual şi valorile universale? Ce adaugă tuturor acestor „ingrediente” revenirea dvs. repetată la primul „acasă”? Ce altceva modifică recurenţele, leit-motivele literare ce alcătuiesc profilul dvs. scriitoricesc, procurându-i o altă cutie de rezonanţă?
– A fost o şocantă schimbare. O traumă privilegiată, am numit-o. Trauma, prin dislocare şi deposedare la o vârstă nu tocmai favorabilă unor atât de drastice mutaţii, privilegiu, prin trecerea de la sedentaritatea provincială şi bizantină a locurilor noastre şi plonjarea, silită, în marele circ al lumii. Se schimbă multe, dureros şi fast, în relaţia dintre specificul local şi individual şi valorile universale, confruntate de data asta nu dinspre solitudinea lectorului de departe, ci prin contactul imediat şi direct cu haosul cosmopolit al lumii.
„Acasă” nu prea mai are acelaşi sens şi aceeaşi realitate, s-a deplasat în vagul noii apartenenţe hibride care nu e aici sau acolo, ci şi aici şi acolo şi nicăieri. Premisa s-a modificat, probabil şi rezonanţa.
Născut în Burdujeni (Suceava) la 19 iulie 1936. Premiul Uniunii Scriitorilor în 1984, anulat de Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, caz fără precedent în aproape 40 ani de socialism „mutilateral dezvoltat”. Plecat din ţară în 1986, actualmente profesor şi writer in residence la Bard College, New York. Laureat al mai multor premii internaţionale prestigioase. Seria de OPERE la Polirom a ajuns la volumul 7 (romanul VIZUINA, 2009).
4. Quaestio pentru ION BARBU
– Caricatura este o vocaţie care insolitează şi însingurează sau răspunsul la o presiune şi o urgenţă a mediului ambiant?
– Singura definiţie a caricaturii ca modus vivendi pe care o recunosc, şi asta pentru că a fost scrisă doar pentru mine, este aceea dată de Radu Cosaşu: caricatura este acea formulă inteligentă care îţi spune, fără să te bată la cap, să ai curaj în fiecare zi!
Sigur, ea îţi mai dă, daca ajungi să crezi în ea, sentimentul că eşti cel chemat să îndrepte lumea. Tot ea te face să crezi că între tine şi Biserică poţi pune semnul egal atâta timp cât scopul vostru e oarecum comun – aducerea omului pe calea cea dreaptă. Atâta doar, că mijloacele diferă.
Fericiţi cei ce plâng, nu sunt cu nimic mai prejos decât fericiţii care râd.
În fond, Împărăţia e una, iar concitadinul meu I.D. Sîrbu, întrebat dacă în rai se râde, răspundea că: „Pe dracu’!”.
Observaţi cum rolul caricaturii dispare în sferele de sus. Adicătelea nu râdem DE, ci PE!
De altfel, cercetatorii engleji au descoperit CĂ CU cât îndrepţi satira la nivelele superioare, cu atât efectele ei binefăcătoare riscă să se piardă.
Iar despre efectele secundare de insolitare şi însingurare, ce pot să zic decât AŞA E!
După 40 de ani de ”meserie” (asta nu înseamnă că sunt bătrân, ci mai degrabă precoc), trăgând linie provizorie şi adunând, pot da un rezultat parţial şi exact ca un exit poll: sunt singur şi departe geografic de toţi subiecţii mei.
Nu mă plângeşi şi uitaţi-vă şi la partea plină, de sus, a paharului: oricât de lungă ar fi mâna politicianului, nu poate să (mă) ajungă până la Petrila.
– Ce face caricatura cu persoana autorului ei: o subţiază sau o îngroaşă întru spirit şi fizic?
– Noroc că am recitit întrebarea a doua oară! Era să mă arunc cu capul şi cu gura înainte şi să spun ce face caricatura cu destinatarul ei!
Acum că-i vorba de o introspecţie, şi nu de-o inspecţie, pot să vorbesc mai la obiect, mai ca Flaubert despre Emma.
Dacă după vreo 14 000 desene publicate am rămas tot la circa 80 de kile, înseamnă că Madam Caricatura a reuşit să mă stoarcă zi de zi, ceas de ceas, şi în proporţie de masă, aici în sensul de greutate.
Privitor la spirit, aicea problema e mult, mult mai groasă!
România copilăriei mele a murit de mult. Tot ce-am învăţat în clasele I-IV, cum că avem, „Da, mai avem!”, munţi, păduri, ape, petrol, cărbune, grâu, oi, boi, oboi, s-a furat demult. România a ajuns, în sfârşit, tzara caricaturii, iar eu nu pot să zic decât că-i pohta ce-am pohtit!
Iar voi, orbilor, bucuraţi-vă că-n tzara asta Sartre e împărat.
Sau, pentru vorbitorii de limbă natală şi mortală, Băse preşedinte!
– A trăi în România înseamnă o somaţie de a deveni caricaturist?
– Sigur! E uşor să fii caricaturist în România, mai ales când tot guvernul, parlamentul şi preşedintele lucrează pentru tine. Dar dacă ei lucrează, de ce mama dracului, impozitele îţi vin ţie să le plăteşti?
Desigur, dacă prezinţi oarece înclinaţii masochiste, dacă îţi place să mai dai un cap în gură şi un picior între picioare, daca limba ţi-e încărcată de o spută groasă, dacă fierea-ţi funcţionează la parametrii maximi, atunci da, bingo!, ţi-a pus Dumnezeu mâna în capul tău de caricaturist şi trage de părul tău din toate poziţiile.
Pentru că toate aceste zbateri, ici sus enumerate, nu echivalează cu profitul unei intreprinderi de pupat în cur.
Cetitoriule de poveşti şi de bloage, pusu-ţi-ai matale întrebarea de ce odată cu a-bolirea Monarhiei a dispărut şi acea intreprindere sănătoasă a Clownului pendinte de tron?
Ai văzut în vreo republică un individ pe statul de plată al Preşedinţiei care să-l ia în tărbacă, să i-o spună la obrazul gros, să-i dea una peste ceafă cu aceleaşi caracteristici Întâiului Tătuc?
Eu, cu toată vederea mea slabă, nu am văzut încă şi cred că de vină nu-s dioptriile mele.
Dar Omul (am scris cu O mare pentru că vorbesc de mine), cât e Om (bis repetitia placent!) învaţă.
Aşa că, necrezând să-nvăţ a shoma vreodată, proaspăt scos din câmpia (pârloaga, N.B.) muncii, am hotărât să-i scriu Marinarului de Marinar, oferindu-mi serviciile în a-i fi Gazeta sa de perete, rubrica sa zilnică de AŞA NU!.
Ceream doar răsplata unui salariu de director al Fondului Proprietăţii Intelectuale. N-am primit niciun răspuns, dar mă aştept, când va veni de va veni, la unul de tipul maestrului Bour de la Steaua care, la întrebările celor doritori a publica în revistă dacă le-a citit producţiile, răspundea: „Bă, eu încă nu l-am terminat pe Balzac şi vrei să-ncep cu tine?”.
Cu singura substituţie valabilă în acest caz: Cărtărescu ia locul Balzacului.
3. Quaestio pentru RADU ŢUCULESCU
PROZĂ, MUZICĂ, IMAGINE…
– Dragă Radu, care e relaţia dintre proza ta, pasiunea pentru muzică (devenită, la un moment dat, şi meseria de bază), lucrul cu imaginea – ca om de televiziune ce eşti – şi, desigur, insomniile tale?
– În mod cert, proza mea este influenţată şi de numeroşii ani de studii muzicale. Am început să scriu proză (poveşti, aventuri etc…) cam deodată cu studiul viorii, la şase ani. În mod inconştient, desigur, muzica a fost cea care şi-a pus amprenta asupra ei. Structura, în special, a romanelor este una polifonică, cu teme principale şi relativele lor (majore ori minore), cu leitmotive care se dezvoltă pe parcurs, cu ritmuri evidente ori ascunse. Frazele au o anume sonoritate, cuvintele se orînduiesc în funcţie de temă ori teme. Construcţia este nu doar pe orizontală ci şi pe verticală, precum o partitură de orchestră. Romanul Degetele lui Marsias (Ed. Dacia, 1986) a fost conceput, în mod intenţionat, după ”legile” clare ale unei simfonii. Cu mici ”măsuri” care se dezvoltă, treptat, apoi cu leitmotive etc. Cu voci ale diferitelor ”instrumente” (personaje) care se completează ori intră în contrapunct, dezvoltînd un canon pe mai multe voci, o fugă, un intermezzo, toate constituind materia primă care umple lucrarea simfonică… adică cea literară, normal. Şi în recentul romanul Stalin cu sapa-nainte (Ed.Cartea Românească, 2009), temele-planuri sînt evidente de la bun început, Do majorul şi relativa lui minoră, pentru ca la sfîrşit, cele două tonalităţi să se topească într-una singură, trecutul şi prezentul împletindu-se într-o singură funie care nu lasă să se (mai) întrevadă nici o speranţă… De aceea, o lectură doar pe orizontală e superficială şi nu poate trece dincolo de înşelătoarele evidenţe, provocînd ”interpretări” pline de falseturi. Dar, mă repet, de cele mai multe ori structura muzicală a prozei mele se naşte inconştient, fiind în fond structura mea personală.
Experienţa de redactor radio şi, în ultimii 20 de ani, cea de televiziune, este şi ea benefică. Dincolo de munca cu ”imaginea” există contactul cu oameni extrem de diverşi, din toate straturile (şi substraturile…) sociale pe care mie îmi place, la nebunie, să-i ascult, să-i provoc la a povesti. Şi-apoi, uite aşa, poveştile auzite ori chiar ”văzute” încep, tiptil, să se înşire pe nevăzute portative…
Radu Ţuculescu (1.O1.1949, Tg.Mureş), absolvent Academia de Muzică, vioară. Autor de romane (Ora păianjenului, Umbra penei de gîscă, Povestirile mameibătrîne etc.), de proză scurtă, jurnale de călătorii şi teatru. Traducător de literatură germană. A condus trupe de teatru studenţeşti şi profesioniste cu participări internaţionale în Europa, Africa de Nord, Canada. Tradus în Rusia, Ungaria (cu volum), Austria (cu volum), Cehia, Elveţia. La Praga, de 3 stagiuni, i se joacă piesa Grădina de vară sau Hai să-i batem (Teatrul Orfeus).
Ovidiupecican's Blog 