Proză: Elena CESAR von SACHSE: GHINIONUL (4)

(urmare)

– Nu eşti în stare să fii punctuală niciodată? -, o întrebă Harry pe frumoasa felină ce se aşeză pe scaunul alăturat.
– Scuză-mă, dragule! Când m-ai sunat, eram la manichiură. Dar ce-i cu tine? Arăţi de parcă ai fi văzut o fantomă! -, remarcă tânăra cu o privire mirată.
Purta un taior galben şi o bluză de dantelă albă. Modelul era clasic, deşi tineretul poartă blugi şi tricouri aiurite. Ştia că atrage privirile, din această cauză mişcările ei păreau studiate. Împrăştia în jurul ei un parfum ce-i completa prezenţa stilată. Îl sărută pe obraz, zâmbindu-i drăgăstos.
Harry o privi scurt de sus şi până jos, după care-i răspunse:
– Chiar aşa mă şi simt. Surprins, speriat şi nedumerit. Azi a intrat în biroul meu un tip, ameninţându-mă cu neobrăzare că, dacă întârzii cu plata, nu voi mai beneficia de cele zece procente. Nu am întrebat despre ce procente vorbește, deoarece acest demers neobrăzat mă jignește. M-am obligat să plătesc datoria până luna viitoare, așa am să fac. Azi e doar 6 martie.
– Afacerile îi obligă să se reîntoarcă în Kiev.
– Asta nu dă dreptul nimănui să-mi vorbească cum mi-a vorbit ticălosul de azi.
Căutând cu privirea chelnerul, Harry continuă pe un ton nemulţumit:
– Constat că eşti foarte informată despre activitatea lor. Bănuiesc că sunt niște mafioţi care spală banii, dând împrumuturi cu dobândă. Altfel, de ce atâta grabă?
– Ei, asta-i bună. Vor să ne ajute. Cum să fie mafioţi?! Iuri e verişorul meu, iar cu Grieg am fost colegă. Pe ceilalţi nu-i cunosc decât din vedere.
Harry îi reproşă cu o voce nervoasă:
– Tu m-ai asigurat că cei care mi-au dat împrumutul sunt oameni de onoare, dar acum am impresia că la mijloc e ceva necurat.
– Ai înnebunit? Cum să crezi aşa ceva?! Stai liniştit, am să rezolv eu neînţelegerea şi încă foarte repede.
– Serviţi ceva? -, întrebă chelnerul, apropiindu-se de masa lor.
– Clio, ce doreşti? -, o întrebă bărbatul cu gândul în altă parte.
Pentru că fata ridica din umeri, el ceru două pahare cu coniac și apă minerală.
– De dimineaţă se ţin de mine ghinioanele. Azi dimineaţa soţia m-a anunţat că vrea să divorţeze.
– Și ce-i rău în asta? La divorţ se împart bunurile în două şi ai scăpat şi de datorii, şi de credit. Am auzit că soţia ta e foarte bogată.
– Ai auzit foarte bine! Cred că are câteva milioane.
– Şi atunci care-i problema? De ce ai cerut împrumutul, dacă sunteţi atât de bogaţi?
Harry nu răspunse, ci, cu gândul aiurea, bău din paharul cu coniac.
– Azi dimineaţă am avut de gând să-i spun că am greutăţi. Sunt sigur că m-ar fi ajutat. Dar înainte de o face, spre ghinionul meu, m-a anunţat că vrea să divorţeze. Aşa că totul a căzut -, spuse el cu o voce terminată.
Trecură câteva clipe şi continuă amărât.
– Când m-am căsătorit, mi-a mers foarte bine, aşa că am făcut un contract prenupțial.
– Ce înseamnă asta?
– Că fiecare rămâne cu banii lui. Azi mie îmi merge rău, iar soţiei mele îi merge foarte bine. La divorţ ea rămâne o femeie bogată, iar eu nu.
Clio îl privi frământată de un gând anume şi-l întrebă cu o voce abia şoptită:
– Dar dacă ar muri într-un accident, ţi-ar rămâne totul ţie?

(va urma)

Published in: on 24 ianuarie 2013 at 9:34 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , ,

Proză: Elena CESAR von SACHSE: GHINIONUL (3)

(urmare)

– Clio, unde eşti?
– De ce ? – întrebă vocea de la telefon.
– Vreau neapărat să ne întâlnim. Soţia mea vrea să divorţeze.
– Foarte bine. Şi ce-i cu asta?
– Tocmai încerc să-ţi explic. Vestea m-a lovit ca un trăsnet. Pur şi simplu nu-mi revin.
– Ce vrei să spui, c-o mai iubeşti? Puţină sensibilitate poţi să-mi arăţi şi să nu mă răneşti.
– Nu de sentimente e vorba, ci de cu totul altceva. Vino te rog pe la ora 15 la restaurantul nostru -, îi spuse Harry închizând telefonul.
Rămase cu braţul pe receptor încă un pic, având o figură preocupată. Bătăile în uşă îl făcură să-și revină, răspunzând scurt:
– Intră!
Era secretara care-i puse pe masă corespondenţa şi-l anunţă că-l aşteaptă un domn de la bancă:
– Te rog invită-l înăuntru -, îi spuse el, înseninându-se brusc.
În birou intră un bărbat între două vârste. Se aşeză pe fotoliul din faţa lui, scoţându-şi din servietă un dosar de culoare verde. Răsfoi cele câteva pagini ale dosarului şi spuse:
– Domnule Werner, puteţi lua credit de la banca noastră doar dacă aveţi un girant.
– Dar am cele două firme. Care-i problema?! De douăzeci de ani lucrez cu banca dumneavoastră, plătindu-mi regulat obligaţiile. Nici chiar acum nu sunt în minus, dar am nevoie de aceşti bani pentru o investiție într-o afacere rentabilă.
– Vă înţeleg! -, îi răspunse celălalt, închizându-şi geanta cu acte. – Am să mai încerc încă o posibilitate. Sper să reușesc. Vă sun după masă să vă spun ce-am făcut.
Pregătit să plece veni cu o altă idee:
– Ar putea gira soţia dumneavoastră.
Dar pentru că Harry spuse un „Nu” categoric, nu mai insistă. Salutând respectuos, ieşi pe uşă.
Rămas singur, Harry lovi cu mâna masa biroului, spunând enervat:
– Fir-ar să fie, dacă nu cumpăram bungalow-ul acum, ci așteptam încă vreo câteva luni, nu aș fi avut probleme.
Pe uşă intră neanunţat un bărbat cu o figură dubioasă. Secretara care apăru în spatele lui, era descumpănită:
– Vă rog să mă scuzaţi, dar domnul nu a vrut să aştepte, deşi i-am spus că sunteţi ocupat.
– Nu face nimic -, răspunse Harry uşor tulburat. – Poţi să ne lași!
Secretara închise uşa, privind încă o dată nemulţumită spre noul venit.
Intrusul i se adresă direct:
– Hei, Harry am venit să-ţi amintesc că mai ai o lună şi trei zile ca să faci rost de bani. Dacă întârzii, nu vei beneficia de cele zece procente, ci va trebui să plătești întreaga sumă. Aşa că… vezi ce faci!
Pe faţa celui avizat se citi indignare. Încerca să rămână calm, deşi se vedea că se stăpânea cu greu, să nu explodeze.
– Poate vreţi să spuneţi, „domnule Werner”.
Celălalt nu ripostă, așa că Harry continuă enervat:
– Dacă numai pentru acest lucru v-ați deranjat să veniți la mine, vă invit să părăsiți imediat biroul!
Noul venit se îndreptă spre uşă, cu un zâmbet răutăcios. Trecând pe lângă tava cu ceşti de cafea de pe măsuță, le lovi intenționat, iar acestea se răsturnară cu zgomot pe duşumea.
– Scuze -, zise cu impertinenţă celălalt, scuipând scobitoarea ce-o avea în colţul gurii, în tot acel timp.
Auzind gălăgia, secretara intră speriată pe uşă. Observând faţa lipsită de culoare a şefului, întrebă îngrijorată:
– Domnule Werner, să chem poliţia?
– Nu, mulţumesc. Nu-i nevoie.
Ea însă umpluse un pahar cu coniac şi i-l întinse.
– O să vă facă bine!
…………………………………………………………………………………………………………….

(va urma)

Published in: on 23 ianuarie 2013 at 10:32 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , ,

PROZĂ: Elena CESAR von SACHSE: GHINIONUL (2)

(urmare)

Anete rămase preocupată tot restul zilei de discuţia pe care o avusese cu soţul ei. Ideea cu divorţul îi scăpase pe neașteptate chiar și pentru ea însăși.
– De ce am stat atâta timp cu acest om, ținută mereu la distanță, ca un lucru nefolositor?! Simplu -, îşi răspunse tot ea. – L-am iubit şi orice moment de apropiere m-a făcut de aceea fericită. Am încercat să înfrumuseţez pustiul care se întindea încetul cu încetul între noi, şi am ignorat răceala şi superioritatea lui voită. Am devenit un clovn care-şi ascundea lacrimile în ghiduşii şi glume, crezând că aşa voi putea să-l apropii de mine. El însă nu a vrut niciodată să se lase furat de puterea pasiunii mele, motiv pentru care nu am reuşit să trec de zidul rece strecurat între noi, oprindu-mă întotdeauna la mijloc de drum. A fost mereu un observator critic, eu însă i-am găsit mereu scuze. Îmi ziceam că e mai degrabă o fire interiorizată, decât lipsită de sentimente.
– Anete, dragă, ai ajuns să vorbeşti de una singură?
– Aşa se pare -, îi răspunse ea, colegei dar şi celei mai bună prietenă, ce o ajunse din urmă, urcând împreună treptele teatrului spre cabina de machiaj.
– Ce-i cu tine? Te preocupă ceva?
– Da! Azi am hotărât să-mi schimb viaţa.
Cealaltă făcu o grimasă, cum că n-ar crede, dar nu puse nici o întrebare.
Intrate în atelier, Anete îşi conduse prietena spre un scaun, spunându-i cu o voce misterioasă:
– Miriam, te rog aşează-te şi ascultă ce discuţie am avut cu Harry.
Aceasta o privi întrebător, ascultându-i cu atenţie destăinuirea. După ce află din fir în păr toată întâmplarea matinală a cuplului Werner, întrebă prudentă:
– Şi chiar doreşti să divorţezi, aşa, tam-nesam?
– Nu ţi se pare că la douăzeci și șapte de ani am pierdut destul timp într-o relaţie soră-frate?
– Doamne, nu pot să cred! Scuză-mă, dar eşti singură vinovată. Ce ai aşteptat atâta timp? Nu aveţi copii. Fiecare are contul lui. Eşti o femeie independentă, plăcută, elegantă, bună gospodină… E absurd să accepţi o astfel de relaţie -, îşi dădu cu părerea Miriam, privind-o neîncrezătoare.
– Cândva… l-am iubit foarte mult.
– Înţeleg! În numele iubirii ai sperat… Oare ce?
– Nu cred că am sperat ceva anume. Îl iubeam și asta mi-era de ajuns.
– Aha! Te-ai mulţumit cu firimituri! Sunt sigură, că el n-a făcut ca tine.
Miriam se întreba dacă poate să-și continue ideea, sau ar fi mai bine să tacă.
– Știu! A avut câteva aventuri.
– Foarte frumos! Atunci nu o să te șochez dacă-ți spun că în ultimul timp l-am văzut în restaurantul „Prezident” cu o brunetă, stil Cleopatra.
– Aha! Deci asta era -, spuse cealaltă, mai mult pentru ea.
Apoi, zâmbind oarecum împăcată, adăugă:
– Bănuiam…
– Şi accepți situaţia?
– Dacă o accept sau nu, acum nu mai are importanță. Se pare că uneori lucrurile se aranjează de la sine. Azi, pur și simplu, hotărârea de-a divorța, mi-a alunecat din gură, ca un măr răscopt.
Miriam o privi nemulțumită, spunându-i revoltată:
– Nu înțeleg de ce ai tolerat atâția ani viața asta de preoteasă?
– Pur și simplu n-am putut să-l părăsesc. Apoi am fost absorbită de munca în salonul de cosmetică, apoi preocupată de cele două buticuri din centru, astfel încât seara cădeam moartă de oboseală… Și uite așa a trecut timpul.
– Experiența asta te-a costat câțiva ani din viață…
– Așa-i! -, îi răspunse Anete cu o privire resemnată.
Totuși curiozitatea o făcu să întrebe:
– Cum arăta fata cu care l-ai văzut? Bănuiesc că era o tânără domnişoară. Nu-i așa?
– Într-adevăr, o fetişcană, doar că nu părea deloc nevinovată. Din contră, o persoană care ştie exact ce vrea. Recunosc, era frumuşică şi foarte elegantă. M-au impresionat ochii ei verzi, de panteră, și părul ei bogat și negru, lung până la brâu. Cred că bretonul îţi dădea impresia că seamănă cu vestita regină egipteană.
Anete părea preocupată de un gând anume. Mai apoi, însă, întrebă:
– Totuși nu înțeleg de ce a fost atât de lovit când i-am spus că vreau să divorţez.
– A jucat teatru!
– Niciodată! Pur şi simplu am crezut că face infarct. A fost surprins, speriat, copleşit…
– Poate vestea l-a făcut să priceapă că încă te iubeşte.
– În niciun caz!
– Atunci are un secret pe care va trebui să-l descoperim!
– Cum?
– Foarte simplu. Ne vom deghiza. Tu îţi pui barbă, ochelarii de soare, costumul gri al fratelui meu, iar eu voi deveni o blondă veselă care te va însoţi. Vom lua Opelul lui Daniel şi-l vom urmări, să aflăm ce se ascunde în spaima lui faţă de divorţ, cu toate că are o relaţie extraconjugală.
Anete părea dintr-o dată interesată de ideea prietenei ei.
– Şi ce crezi că o să aflăm? -, întrebă ea.
– Habar nu am, o să vedem pe urmă.
Și amândouă începură să râdă cu poftă.
– Tentantă perspectivă, numai că nu sunt genul de femeie care se furişează să afle secretele soţului ca pe urmă să se folosească de ele. Recunosc, în perioada în care încă îl iubeam, gelozia m-a ispitit să-mi caut un detectiv particular, dar la ce mi-ar fi folosit? Când iubeşti, preferi o minciună frumoasă decât un adevăr dureros.
– Soţul tău, într-adevăr, e un bărbat bine, manierat şi curtenitor. Se îmbracă impecabil, la patru ace. Sunteţi o pereche minunată. Nu pot pricepe de ce aţi ajuns aici… -, se întrebă Miriam privindu-şi prietena cercetător.
Negăsind nici un răspuns, spuse nemulţumită:
– Viaţa e uneori nedreaptă.
Anete nu reacţionă la vorbele celeilalte, deoarece îşi privi verigheta, furată de amintiri. Oftând uşor, spuse cu părere de rău:
– Deci totul s-a terminat.
Apoi ridicându-se de pe scaunul pe care şezuse, mărturisi:
– Am satisfacţia că, pentru prima oara în viaţa mea, Harry nu şi-a putut ascunde sentimentele când a auzit de hotărârea mea spontană.
Miriam o privi cu compasiune. Dorind să împrăştie sentimentul de tristeţe ce o cuprinsese pe cealaltă, întoarse vorba:
– Dar recunoaşte că ideea de-a ne deghiza ar fi fost grozavă, cu atât mai mult cu cât ne-am fi verificat talentul profesional.
– Cred că ai uitat că în două săptămâni mergem la carnavalul din Veneţia. Acolo putem să ne lăsăm furate de fantezia machiajului dar şi de gustul pentru mister, savurând aerul medieval al vechiului oraş, într-o gondolă aurită.
– Plec! Fug! -, spuse Miriam, îndreptându-se grăbită spre ușă.
– Unde pleci? -, o întrebă Anete mirată.
– Să-mi fac imediat bagajele. Nici nu știi cu câtă bucurie aștept acest moment -, îi răspunse cealaltă râzând cu poftă de gluma ce-o făcuse.
– Ce bine-i de tine că nu-ţi faci probleme din nimic…
……………………………………………………

Published in: on 21 ianuarie 2013 at 2:42 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , ,

Proză: Lucian POP: Amintiri devreme (14): Nu departe de sat… (II)

(urmare)

    Am stat în curte, pentru eventualele explicaţii, până când satul se scufundă într-un albastru greu, bătând spre negru, al uitării. Noaptea, curiozitatea dispare, nimeni nu mai întreabă nimic. Cu sentimentul datoriei împlinite, mă duc în spatele casei. Aveam acolo o magazie din scânduri, cu acoperiş din gudron ondulat. Prin spatele casei noastre, până la vale, ca şi hotar, trece un gard viu şi des de mălini, înalt de trei metri, des, că vara, nu vezi prin el, nici cât prin gaura cheii.  Iar de-a lungul văii, asemenea, un zid verde, puternic, maiestos, de răchiţi şi acăţi lăsaţi să crească în voie, pentru a întări malul mereu încercat de două, trei ori pe an, de ape umflate, galbene, dezlănţuite.

În magazie, tata, unchiul Nechita şi Cioca, la lumina unui felinar.  Din câteva scânduri, cei trei încropiră două mese lungi, aşezate pe nişte butuci necrăpaţi. Iar pe cele două mese, porţii de carne, fiecare conţinând, os, muşchi, coaste, carne de toate felurile, perfect echilibrate, datorită talentului unic al unchiului Cioca. Odată munca terminată, cei trei stăteau acuma la taclale, lângă un păhărel de ţuică. Nu se dădea de băut unui băiat care nu a făcut armata. M-am uitat curios, cu respect, la porţiile de carne înşirate pe cele două mese, şi indirect, să-l laud pe unchiul Cioca, l-am întrebat:

       – Sunt egale, ca şi greutate?

       – Uite aici, cântarul. Verifică. Te rog, verifică. La miligram!…

       Și, cum eram la liceu, mă întrebă neştiutor:

       – Măi nepoate… aţi învăţat acolo, la Cluj, cum a apărut prima ţigară?

       – Nu,  unchiule.

       – Atunci, să te lămuresc. Robinson Crusoe, un om aruncat de furtună pe o insulă, mergea pe-acolo, să-şi dea seama unde nimerise. Deodată, trase în nări un miros plăcut, ce îi da tărie şi curaj. Urmând mirosul acela frumos, ajunse într-un lan de tutun. Îşi rulă dintr-o frunză, o ţigară, şi după ce o fumă cu sete, mai înotând, mai mergând pe picioare, unde apa era mică, ajunse pe continent. Se grăbi pe continent să povestească despre acest nou medicament şi cum se foloseşte…

      În puşcărie auzise unchiul Cioca povestea lui Robinson Crusoe. A făcut trei ani la Gherla, după ce apăruse legea lui Ceauşescu, privitoare la interzicerea tăierii viţeilor.

     Cam până pe la miezul nopţii circulă o lume normală pe uliţele satului, după aceea, bântuie doar vârcolacii și  câte un beţiv, cu cântecele lui lălăite. M-am retras în camera mea, urmau, la adăpostul nopţii, ca la o sărbătoare secretă, să vină la noi, după porţiile de carne, câteva dintre neamurile, prietenii şi mărimile satului,  trecuţi pe o listă riguros întocmită de tata şi de unchiul Nechita.

   Operaţiune dusă la bun sfârşit!

   … Dar a doua zi, pe la amiază, vine în galop şi se opreşte la poarta noastră, căruţa cu Şumi, calul alb, încordat ca un arc.

   Cociş ciobanul.  Dracul aranjase ca exact în momentul în care tata, unchiul Nechita şi Todor urcau viţelul în căruţă, aproape de scenă, la un colţ al pădurii Jeilor, să se găsească şi ciobanul Cociş. Ciobanul se pregătea să-şi treacă turma peste deal, către câmpu Jeilor, pentru că toate formele de relief din afara acelei părţi de sat, se numeau Jei, cu specificaţie, pădurea Jeilor, dealul mic al Jeilor, şesul Jeilor, stâncăria Jeilor, păpurişul Jeilor, de unde se tăiase cu secera papura cu care se umplu căruţa. Ciobanul îi văzu pe cei trei ce făceau.

   În satul vecin, era un miliţian amarnic, bătut în cap, ce avea cinci oi în turma lui Cociş. Miliţianul din satul nostru, era una cu tata şi unchiul Nechita, n-aveai ce veni cu reclamaţii împotriva lor.

   Însemna că ciobanul se va duce în satul vecin, la miliţianul cel rău, şi turbat de furie, pe lângă Todor, cu care avea ce avea, îl va reclama şi pe tata, pe unchiul Nechita şi pe unchiul Cioca. Atunci am auzit pentru prima dată rostit, cuvântul „recidivist” şi ce însemna el. Unchiul Cioca, fiind recidivist, urma să primească dublu.

     Tata îl temperă pe unchiul Nechita, care venise ca o furtună la casa noastră.

     – Stai așa. Cui i-a spus aseară că ne-a văzut pe toți trei cînd încărcam vițelul?

     – Lui unchiu-so, lui Bălu!

     Și a specificat:

     – Unchiule Bălu, acuma pot, pe Todor din Jei, să-l înfund în pușcărie pe veci!

     Repede, tata cu unchiul Nechita se suiră în căruță, și pe-aci ți-e drumul, o luară către genericul Jeilor, unde era Cociș cu turma.

   Când Cociș auzi pentru ce temeri groaznice veniră la el tata cu unchiul Nechita, se mâhni, cu niște ochi reci ca piatra. 

   – Măi Pali, măi Nechita, apoi eu sunt un pârâcios? Așa mă știți? Mai bine îmi tai limba. Nu suntem noi prieteni? Nu tu, Pali, ai vindecat-o pe Nina mea?!  

   – I-ai spus lui Bălu, că-l înfunzi pe Todor în pușcărie! Cu vițelul!

   Cociș râse măriminos. Încântat.

   – Precistea mă-sii de prost, să tremure că-l bag iar la țuhaus, uită-te dragă Pali, sunt înțepenit, nu mă pot apleca din șale, de când m-a lăsat leșinat în poieniță!

   În vreme ce tata cu unchiul Nechita îi dădeau perfectă dreptate și îl asigurau că Dumnezeu vede tot, cântărește tot, turma, ca un ceas elvețian, își urma traseul, avându-l în față pe dulăul Breazu și în spate, să nu dezerteze ceva oaie, pe Tărcatu.

SFÂRȘIT

Published in: on 10 octombrie 2012 at 10:46 pm  Comments (1)  
Tags: , , , , , , ,

Proză: Lucian POP: Amintiri devreme (14): Nu departe de sat… (I)

     Nu departe de sat, sub o margine a pădurii Jeilor, trăia Todor, Todor din Jei, într-o căsuţă din poveste, mică, ce-avea două gemuleţe cât palma, pridvor şi acoperiş de paie. Avea cal, căruţă, porc şi câteva găini.

   Într-o zi, Cociş ciobanul trecea pe-aproape cu turma lui şi câteva oi intrară peste straturile de ceapă, ardei şi usturoi ale lui Todor. Praf le-au făcut. Todor luă furca să o bage în cioban. Ciobanul îşi fluieră cei doi câini mari cât zmeii şi-i asmuţi asupra lui. Todor se retrase şi se lipi cu spatele de o căpiţă de fân, cu furca îndreptată către boturile prăpăstioase ale zmeilor. Cociş îşi scoase chibritele şi aprinse căpiţa de fân. Todor avea de ales între moartea pe rug ori sfâşierea de către fiare. Îi strigă lui Cociş:

     – Mi-au mai rămas cinci kile de ţuică din anul trecut. Ţi le dau ţie!

     Cociş îşi domoli câinii şi toţi patru, adică el, Todor, Breazu dulăul şi celălalt câine, Tărcatu, o luară către căsuţă. Cum intrai în căsuţă, după uşă, Todor avea dosită o bâtă, pentru orice eventualitate. Cei doi câini, bine educaţi, nu intrară în casă, rămaseră pe prispă. Primul intră Todor, urmat la un pas de ciobanul cel îngust la minte. Odată intrat, Todor întinse familiar mâna după bâtă, se retrase un pas în spate, pentru a-şi lua avânt şi când ciobanul trecu pragul, îl pocni în moalele capului. Acesta căzu lat pe spate, chiar în faţa câinilor, care îl mirosiră curioşi. Văzând că nu-şi ies din fire, Todor îndrăzni să iasă şi el pe prispă. Îl luă pe cioban în cârcă şi-l duse într-o poieniţă din pădure. Ciobanul se trezi sub spuza de stele, ţeapăn de frig. Un sfert din oi îi dispărură şi de-atunci, înainte de-a ploua ori a ninge, îl apăsa o greutate nevăzută pe cap, de-i venea să urce în copaci, plus că se alese şi cu un junghi permanent, pe la mijlocul şirii spinării.

     Îl dădu pe Todor în judecată.

     La tribunal, Todor îi spuse judecătorului:

    – Apăi, domnule dragă, el mi-a aprins căpiţa. Eu l-am trăznit în moalele capului. Mă ierţi?

    – Măi omule, l-ai dus în pădure, leşinat. Dacă nu se mai trezea?

    – Mă ierţi?

    – N-am cum.

   – Te mai întreb încă odată. Mă ierţi?

   – Înţelege-mă. N-am cum.

   – Atunci, f… pe măta!

   … Şi Todor de-abia aşteptă să iasă din puşcărie, primise trei ani, şi ciobanul, pentru a începe runda doua.

   Satul nu era obişnuit cu o astfel de vendetă. Neamurile celor doi cocoşi îi luară la rost şi-i ameninţară cu cea mai teribilă pedeapsă a satului:

  – Nu te mai cunosc şi nu mai vorbesc cu tine în vecii vecilor.

   Într-un sat, dacă-i scuturi bine pe locuitori, cu toţii, la o adică, sunt ceva neamuri între ei. Chiar şi o femeie, adusă de nevastă din alt sat, se pomeneşte că jumătate dintre copiii noştri îi zic mătuşă, iar cei mari, nepoată ori verişoară.

   După un an şi jumătate de purtare bună, Todor se întoarse la căsuţa lui de la marginea pădurii Jeilor. Ciobanul îşi modificase traseul, trecea cu oile la o distanţă respectabilă de gospodăria celui lăsat la vatră.

   Toate acestea se întâmplau în ultimii ani ai lui Ceauşescu. Pe atunci, dacă bivoliţa ta făta, n-aveai voie să-ţi tai viţelul când îi venea vremea să fie tocmai bun de-o tocăniţă, ori de nişte şniţele supreme. Trebuia să-l predai în bună stare statului, stat care ţi-l plătea cu atâţia lei, cu care, din piaţa mare a Clujului, puteai cumpăra un curcan, hai să zic, un curcan excepţional, dar tot curcan rămânea, nu viţel.

   Tata era şi văr cu unchiul Nechita, dar şi cel mai bun prieten. Când mama îl vedea pe unchiul Nechita că intră în curtea noastră, se enerva brusc pe vreo găină, pe vreun dihor ascuns pe nu ştiu unde, care aşteaptă noaptea să deie atacul, pe vreme, pentru că unchiul Nechita venea la noi acasă să-l ducă pe tata în cine ştie ce aventură, periculoasă din punct de vedere legal.

    – Măi Poly!!! – striga unchiul, în vreme ce ne deschidea portiţa de la drum. – Bună, dragă Ileana! – o saluta fericit nevoie mare şi pe mama.

    Apoi cei doi bărbaţi se retrăgeau în curtea cea mică din partea de către răsărit a casei. În mijlocul curţii celei mici creştea un păr tânăr. Tata nu se îndurase să taie trunchiul părului bătrân în butuci pentru foc, şi îl lăsase acolo, întreg, culcat, ca pe o bancă pe care stai şi-ţi fumezi ţigara în linşte, nederanjat de nimeni.

    Ce puseră cei doi la cale într-o zi?

    Printr-un văr primar, Todor din Jei îi transmise unchiului Nechita că are un viţel tocmai bun de tăiat. Pentru a tăia, tranşa, porţiona un viţel, trebuia implicat şi unchiul Cioca, inegalabilul specialist din acest domeniu.

   … Peste câteva zile, unchiul Cioca veni la noi, ziua în amiaza mare, cu mîinile în buzunare, să vadă lumea că nu are la el trusa de cuţite necesare practicării meseriei lui. Îi strigă peste gard mamei, să-l audă întreaga uliţă:

    – Tu, Ileana, e-acasă Poly?

    – Nu-i acasă, de ce-ţi trebuie?

    – Mă doare o curvă de măsea, că-mi explodează creierii. O scot.

    Tata, sanitar universal, avea şi o trusă completă de treizeci şi doi de cleşti dentari. La cerere, îţi făcea şi injecţie de anestezie.

    – Intră, Cioca dragă, şi aşteaptă-l.

    Unchiul Cioca intră în curte şi se aşeză pe trepţii casei. Trecea arar, unul, alta, pe uliţă şi, în apatia amiezii, după ce se dumireau de ce stă unchiul Cioca pe trepţii casei noastre, deplângeau soarta omului, nevoit să îndure cele mai chinuitoare dureri, cele de dinţi şi măsele.

   Când, în asfinţit, soarele îşi ridică poalele roşii în cap şi, de frica lui, toate umbrele o luară la goană în direcţia opusă, apăru liniştită de după ultimul colţ larg al uliţei noastre, colţ din dreptul gospodăriei lui Zbengu, căruţa unchiului Nechita, trasă de Şumi, armăsarul alb. Pe scândura de iliş, unchiul şi tata. În spatele lor, lada căruţei plină de tulpini de papură. De pe trepţi, Cioca se repezi să deschidă poarta mare, şi căruţa intră în curte.  Din curte, căruţa o coti în spatele casei, unde nu o mai vedea nimeni.

   Eu stăteam de şase, în curte, eram pe clasa noua şi ştiam să citesc realitatea din spatele aparenţelor. Ca şi un funcţionar de la un ghişeu de informaţii, când eram întrebat de către cei ce treceau pe uliţă: „- Ce v-a adus căruţa lui Nechita?…”, eu le răspundeam politicos, dar cu o mare plictiseală, dezamăgit de valoarea încărcăturii: „- Papură. Tata vrea să badijonăm podul şi pe deasupra”.

Cu toţii, să demonstreze ce atotştiutori sunt, se opriră gânditori în mijlocul uliţei, şi-mi dădură grijulii cel mai preţios sfat legat de folosirea papurei: „- Lăsaţi-o două săptămâni la uscat. Neapărat. Chiar trei. Altfel, vax!…”  Și trecătorul o lua din loc, supărat că nu-i vom urma sfatul şi, de la papura neuscată, podul nostru va prinde umezeală.

(va urma)

Published in: on 9 octombrie 2012 at 10:57 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , ,

Proză: Leon Iosif GRAPINI: Concert pentru vioară şi… eternitate (3)

(urmare)

            În cameră se lasă tăcerea, o tăcere încremenită şi austeră. Cei doi bărbaţi aşezaţi pe canapea continuă să privească în gol, pe chipul lor, frapant de asemănător, nu se poate citi nimic, ochii nu lasă ferestre deschise prin care ai putea vedea în sufletul lor, al oamenilor, fireşte. Doamna aruncă priviri iscoditoare spre cel interogat, acesta, după ce constată, fără nicio noimă, că pasărea nu şi-a schimbat poziţia avută încă de la intrarea lui în apartament, lasă capul în pământ, copleşit de dialogul purtat şi răscolit de întrebările, de posibilele răspunsuri, de certitudinile şi supoziţiile ce-i inundă mintea, ce vor, de ce l-au vizitat, cine sunt cu adevărat, cum se va finaliza totul, ce le va spune despre zbor, a fost real sau nu, chiar l-a văzut zburând şi această cucoană în roşu, ştiu cumva, ea şi însoţitorii ei sobri şi misterioşi, dacă a ieşit la rampă sau nu, dacă a mai interpretat balada, vor fi vrând să afle cum e cu putinţă să zbori, poate fac cercetări despre levitaţie, la repetiţie prezenţa asistenţilor a fost justificată, aveau o misiune precisă, clară, să-l asculte şi să hotărască dacă va intra sau nu piesa lui în spectacol, dar acum, acum ce misiune au cei trei, cine i-a trimis, cu ce scop, ce se va întâmpla cu el, ce se petrece cu tovarăşa lui de apartament, de ce nu zboară, de ce nu fluieră sau ţipă, de ce nu mişcă, de unde această tăcere sinistră aşternută nefiresc peste ei şi peste lucruri. Toate acestea se învârt ameţitor în capul său, iureşul gândurilor fiindu-i oprit brusc de cuvintele interogative ale femeii ce se aud ca o pleznitură de bici în liniştea apăsătoare, Dar zborul, l-ai conştientizat. Tânărul meditează preţ de câteva clipe, apoi, ridicându-şi privirea şi uitându-se direct în ochii interlocutoarei, rosteşte senin, uşurat parcă de povara îndoielii, Da, l-am conştientizat, m-aţi văzut zburând, Desigur, nu toţi au observat plutirea ta deasupra mulţimii, dar cei cu capacităţi paranormale te-au văzut, bineînţeles, Adică, vreţi să spuneţi că pentru toţi ceilalţi lipsiţi de aceste însuşiri eu eram acolo, pe scenă, Presupun că da, Presupuneţi doar, Aşa cum ai auzit, pentru mine erai prezent în aer, pentru ceilalţi, bănuiesc, pe scenă, Vreţi să cred că e vorba de o evadare a spiritului din trup, Nu, nu puteai fi în două locuri deodată, sufletul în aer, iar trupul pe pământ, mai exact, pe scenă, revin, acest lucru e posibil, dar nu aşa, fără spirit carnea este moartă sau adormită, or tu îţi vedeai mai departe de arcuş şi de vioară, umplând de bucurie inimile spectatorilor, n-ai fi putut interpreta partitura dacă sufletul ar fi părăsit corpul, Nu mai înţeleg nimic, Nici noi nu înţelegem prea multe, ştim doar pentru ce ne găsim aici, Pentru ce, o întrerupe violonistul oarecum încurcat de gafă, firesc ar fi fost să nu intervină cu întrebarea, s-o lase pe musafiră să-şi justifice prezenţa, aşadar, se vede obligat să lase capul în pământ, ruşinându-se de greşeala comisă, Ne interesează capacitatea şi dispoziţia umană de a învinge gravitaţia, practic nu pe noi ne preocupă, ci pe cel de sus, răspunde femeia făcând un gest scurt cu capul şi indicând, astfel, o poziţie înaltă în ierarhia socială, Cât de sus, îşi exprimă curiozitatea gazda, fără a-şi masca uimirea, şi pentru ce, Tocmai la vârf, pentru ce e lesne de priceput, cine deţine acest control poate controla pe alţii, Aha, se dumireşte interlocutorul.

            În jur, nicio schimbare de atmosferă, poate doar lumina să mai fi pierdut din consistenţă, dând mână liberă semiobscurităţii să-şi sporească intensitatea în spatele obiectelor. Simt nevoia să beau un pahar cu apă, mai vrea cineva, întreabă violonistul, cum nimeni nu zice nimic, se ridică, iese în hol, intră în bucătărie, clăteşte paharul cu urme şi cu miros de votcă sub jetul de apă de la robinet, îl umple şi-l soarbe pe nerăsuflate, apoi revine şi-şi reia locul pe scaun. Să înţeleg că dumneavoastră, se adresează el femeii, aveţi aceste capacităţi paranormale, Să zicem, Dacă-i aşa, îmi puteţi spune, şi chiar vă rog, dacă am ieşit la rampă sau dacă am mai interpretat balada, La toate vei primi un răspuns, nu va fi întrebare nesatisfăcută, dar nu acum şi nu aici, acum va trebui să ne însoţeşti, Unde, întreabă compozitorul cu voce aproape răstită, glasul şi înfăţişarea trădându-i teama, Nu te speria, nu ai motive, te asigur că nimic rău nu ţi se va întâmpla, mergem doar pentru câteva ore la sediu, pentru a lărgi şi a aprofunda discuţia de până acum, atât şi nimic mai mult, În regulă, aş vrea, dacă se poate, să mă schimb, Nu-i nevoie, îl întrerupe conlocutoarea, în frac e foarte bine, un compozitor şi un interpret de talia ta, aflat la începutul unei lungi cariere de succes, e bine să fie văzut şi pe stradă în ţinuta de spectacol, spre a fi mai lesne recunoscut, şi în frac, permite-mi, te rog, acest mic compliment, arăţi mai elegant decât într-un costum oarecare, iar unde mergem vestimentaţia elegantă e prevăzută de etichetă, să nu uiţi vioara şi arcuşul, fără ele n-am făcut nimic.

            Câteva minute mai târziu, tânărul compozitor şi interpret se înghesuie între cei doi bărbaţi pe bancheta din spate a unui automobil negru, pe scaunul din faţă, în dreapta, stă doamna în roşu, având centura de siguranţă pusă, în vreme ce şoferul, un domn într-un costum gri-petrol şi cu ochelari fumurii pe nas, conduce cu mâna stângă pe volan şi cu dreapta pe schimbătorul de viteze. Înscrisă în trafic şi rulând cu viteză redusă, maşina o ia pe străzi şi pe străduţe cunoscute violonistului, opreşte în intersecţii la semafor, coteşte la stânga sau la dreapta, după cum îi dictează şoferului traseul spre sediu. La un moment dat, tânărul observă prin geamul din faţă, la nici o sută de metri, chioşcul cu dulciuri şi sucuri răcoritoare, unde, înainte de concert, s-a oprit pentru a-şi astâmpăra setea şi a-şi alunga emoţiile cu un pahar de apă minerală. Îşi aminteşte de frumoasa domnişoară ce s-a lăsat cucerită de ochii lui mari, oferindu-i gratis un pahar cu sifon, el, drept mulţumire, a invitat-o la spectacol, iar fata, scuzându-se că lucrează până seara târziu, l-a refuzat politicos, numai că i-a făcut o plăcută surpriză, cumva o fi aranjat cu şeful ei sau cu vreo colegă de a reuşit să ajungă la spectacol şi să prindă un loc în ultimul rând. El nu ar fi avut cum s-o zărească în semiîntunericul sălii dacă nu şi-ar fi luat zborul, dar aşa, ridicându-se în aer şi plutind pe deasupra capetelor spectatorilor, a văzut-o aşezată în rând, alături de alţi iubitori de muzică, surâzând veselă şi aplaudând entuziasmată. Dacă s-a întors cumva la serviciul ei monoton, acum e o bună ocazie să-i mulţumească pentru prezenţa la concert, fireşte, numai dacă şefa de maşină aprobă. O încercare nu strică, şi îndrăzneşte, Aş putea avea o rugăminte, convinsă că numai ei i se putea adresa, doamna în roşu îşi iţeşte capul de după perna scaunului şi-l priveşte curioasă, aşteptând să audă doleanţa, Dacă nu încurc, aş vrea să cobor doar pentru trei minute la chioşcul cu acoperiş verde, din faţă, de pe dreapta, Doreşti un suc, întreabă aceasta, arătându-şi disponibilitatea de a da curs cererii tânărului, poate coborî colegul din dreapta să-ţi aducă, Nu, nu pentru asta, o cunosc pe vânzătoare, e o fată drăguţă ce şi-a făcut timp să mă onoreze cu prezenţa la spectacol, şi vreau să-i mulţumesc, Doar pentru atât, desigur, opreşte, te rog, în dreptul chioşcului, îi spune şoferului pe un ton alb, fără inflexiuni.

            Tânăra, cu ochi albaştri, visători, şi cu părul castaniu, împletit într-o coadă adusă pe umărul stâng, îşi caută de lucru la aparatul de cafea, în faţa tejghelei nu se află nimeni, violonistul, uşor jenat, cu obrajii înroşiţi de emoţia revederii, îşi aşază coatele pe tăblia de metal, acoperită cu o muşama marmorată, şi, privind-o din profil, i se adresează fetei cu voce scăzută, caldă şi mângâietoare, Dă-mi voie să-ţi mulţumesc pentru strădanie, domnişoară, vânzătoarea îşi întoarce capul, îl priveşte contrariată, dar şi încântată să-l revadă, Ce strădanie, nu înţeleg, dacă te referi la paharul de sifon e bine să ştii că mi-a făcut plăcere să ţi-l ofer, Nu, nu despre asta e vorba, îţi sunt recunoscător că m-ai onorat cu prezenţa la concert, Unde, întreabă nedumerită vânzătoarea, La concert, astăzi, Când, Astăzi, în urmă cu câteva ore, te-ai scuzat că nu poţi veni, însă ţi-ai găsit timp să-mi faci o surpriză plăcută cu prezenţa ta agreabilă, te-am văzut, erai în ultimul rând, aproape la mijloc, Eu, întreabă aceasta uluită, eu, stimate domn, nu am părăsit o clipă chioşcul, cum aş fi îndrăznit să-mi abandonez serviciul, Dar erai acolo, nu aveam cum să te confund, te-am văzut de aproape, de sus, mă aflam chiar deasupra ta, în aer, pluteam peste mulţime, te-am văzut la fel de clar cum te văd acum. Vânzătoarea face un pas în spate, înfricoşată de-a binelea, prinde cu mâna mânerul uşii, pregătindu-se să iasă din chioşc şi s-o ia la sănătoasa dacă tânărul în frac mai spune o vorbă şi dacă bărbatul în negru ce tocmai se apropie are de gând să i se adreseze. Tânărul poate că ar fi insistat, dar o mână fermă îl prinde de braţ şi-l trage deoparte, e unul dintre domnii de pe bancheta automobilului, care, apoi, îl conduce spre maşină, împingându-l uşor din spate. Pe scaunul din faţă, învăluindu-l cu privirea ei întunecată şi scormonitoare, doamna în roşu surâde amar, cu compasiune.

            Maşina pleacă de pe loc, iar violonistul, uitându-se spre chioşc, reuşeşte să surprindă pentru câteva fracţiuni de secundă chipul fetei cu ochi albaştri, visători, de această dată cuprinşi de o spaimă nestăvilită.

Published in: on 29 septembrie 2012 at 7:33 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , ,

Proză: Leon Iosif GRAPINI: Concert pentru vioară şi… eternitate (1)

Lui Radu Ţuculescu

 

             Copleşit de cele întâmplate, violonistul intră pe uşa apartamentului, aducând cu el, în stofa fracului, mirosul încărcat de felurite exalaţii ale sălii de spectacol, iar în urechi, sunetele prelungi, sfâşietoare, ale ultimelor trăsături de arcuş din partea a doua a concertului, acoperite de zgomotul frenetic al aplauzelor. Un fapt neobişnuit îl aşteaptă încă de la intrare, papagalul, o femelă cât un pumn de copil, cu penajul viu colorat, nu-l întâmpină aşezându-i-se pe umăr şi înclinându-şi graţios capul într-o parte, aşa cum au obiceiul femeile pentru a capta atenţia şi duioşia partenerului, de această dată preferă să rămână aşezat pe micul trapez ce ţine loc de balansoar, în colivie, privindu-l lung, din mărgeluţele ochilor radiind contrarietate şi suspiciune. Nu înţelegi nici tu, cum nu înţeleg nici eu cele petrecute, îi justifică reticenţa violonistul în timp ce-şi lasă vioara şi arcuşul pe scaunul tapiţat din faţa oglinzii. Sub privirile atente şi iscoditoare ale păsării, tânărul deschide debaraua, ia de pe poliţă o sticlă pe jumătate plină cu votcă, toarnă din lichid cam de două degete într-un pahar ce leneveşte pe tăblia mesei şi bea conţinutul din două înghiţituri, făcând o scurtă pauză între ele, spre a savura gustul şi a simţi cum focul băuturii îi arde gâtlejul. Aştepţi o explicaţie, o bagă din nou în seamă pe micuţa zburătoare, şi eu la fel, dar cine să ne-o dea, nimeni nu a înţeles bizareria petrecută, nici măcar eu care am fost protagonistul ei, de la grimase şi înclinări ale corpului, de la mutarea inconştientă dintr-un loc în altul şi până la zbor nu a fost decât un sunet, ca să zic aşa, ceva nefiresc se produce, ia să-ţi adresez o întrebare, notele lungi, lente şi înălţătoare pot face posibilă plutirea în aer, tu ai putea şti mai bine, doar zborul este fireasca ta deplasare prin spaţiu, dar ce zic eu, chiar dacă îţi sunt cunoscute acestea, statutul tău de fiinţă necuvântătoare nu-ţi permite comunicarea verbală, cu toate că, dacă ai pricepe cuvintele mele, n-am cum şti asta, ai putea să-mi faci un semn, o clipire din ochi sau o scurtă înclinare a capului. Papagalul continuă să stea ghemuit pe bara de lemn, groasă cât un creion, cu capul îngropat în pene şi cu privirea atentă la mişcările proprietarului casei. În mica bucătărie îşi duc veacul un aragaz pătat din abundenţă cu urme de grăsime şi de ulei încins, un frigider minuscul, aşezat pe o comodă de lemn lăcuit în interiorul căreia odihnesc în dezordine tacâmuri, farfurii, pahare şi cratiţe, o masă pătrată mărginită pe două laturi de câte un scaun fără spătar, o floare de cactus ale cărei frunze, prăfuite din belşug, încearcă să supravieţuiască în lumina puţină, filtrată de perdeaua groasă şi murdară, pe un perete atârnă o etajeră improvizată ce susţine o farfurie şi două oale de lut, iar pe altul, cuşca micuţă, din vergele de metal, a păsării. Apartamentul mai are o încăpere mobilată cu un dulap de haine, câteva rafturi răstignite pe un perete ce gem sub greutatea cărţilor vechi şi noi, îndeosebi literatură, dar şi volume de ştiinţă a artelor, muzicologie, mai ales, o canapea ponosită, două scaune tapiţate, un birou de lucru, cu un scaun rotativ, şi stativul pentru partituri, un hol, o baie, o debara doldora de haine şi încălţăminte, cele mai multe vechituri, pe care beneficiarul lor le-a păstrat doar din apatie şi indolenţă, şi un balconaş la camera de zi, şi de noapte, totodată, al cărui spaţiu strâmt este şi mai redus din pricina unor cutii de lemn şi de carton, pline cu nimicuri, stivuite una peste alta, într-o ordine aleatoare.

            După ce îngurgitează încă o doză de votcă, violonistul iese din bucătărie, traversează din trei paşi holul îngust şi pătrunde în camera de lucru şi de somn, ia hainele aruncate pe canapea şi le agaţă de spătarul unuia dintre scaune, se întinde epuizat pe salteaua de burete învelit în pânză de pluş, fără a ţine cont că este îmbrăcat în frac, dacă se şifonează fier de călcat are, bunăvoinţă şi chef nu prea, dar până mâine, când trebuie să-l returneze firmei de închirieri, e timp suficient, un efort în acest sens tot va face, dacă nu azi, atunci mâine-dimineaţă. Uşor ameţit, cu palma dreaptă aşezată pe fruntea caldă, e în aşteptarea somnului care, deşi chemat cu insistenţă de moliciunea şi încălzirea trupului, nu-i dă târcoale, e ţinut la distanţă de mintea chinuită de întrebări şi avidă de răspunsuri. Până când aţipeala îl va îmbrăţişa cu dragoste şi apetenţă, ia să treacă el în revistă evenimentele ultimelor zile. Totul a început acum două săptămâni la una dintre repetiţii. Instrumentiştii, zgribuliţi de frig din pricina caloriferelor reci, programul centralei termice nu coincide în niciun an cu cel al iernii, manifestau nerăbdare şi nervozitate, suflând nu în instrumente, ci în degete, spre a şi le dezmorţi, dar erau mai puţin nervoşi ca în alte dăţi, reţinerile fiindu-le dictate de prezenţa persoanelor din rândul zece venite anume să asculte concertul, pentru a-şi exprima o părere autorizată şi decisivă asupra ţinerii sau nu a acestuia la data prevăzută. Dintre toţi membrii orchestrei doar el părea lipsit de emoţie, entuziasmat şi în afara oricăror influenţe ale aerului rece din sală, singura stânjeneală ce l-a încercat a fost atunci când i s-a cerut să-şi explice grimasele feţei şi înclinările trupului din timpul părţii a doua a concertului, ba nu, a mai fost cuprins de sfială chiar la început, după ce a ajuns pe scenă, în faţa colegilor şi în stânga dirijorului, când s-a gândit din nou, roşindu-se până în vârful urechilor, la hainele sale prea largi ce stăteau pe el ca agăţate pe un umeraş, dându-i un aspect caraghios, şi la părul lui tuns scurt, ştrengăreşte, în totală discordanţă cu înfăţişarea unui violonist, pletele fiind o componentă principală şi definitorie a unui chip transfigurat de notele adânci şi ameţitoare scoase de arcuşul tras patetic peste corzile viorii. La acea repetiţie, toate cele trei părţi au fost executate cu măiestrie, dar partea din mijloc s-a bucurat de o interpretare impecabilă, epitetul are susţinere în reacţia dirijorului, aceea de a-i trage cu ochiul, satisfăcut, şi în exprimările lipsite de echivoc şi de grandilocvenţă ale asistenţilor din rândul zece. Din discuţia avută cu aceştia, a reţinut aprecierile laudative, sincere, la adresa compoziţiei muzicale şi a interpretării, în special cele referitoare la partea a doua, care, mai mult ca sigur, au înclinat balanţa în favoarea lui şi a influenţat hotărâtor decizia finală, concertul va avea loc la data şi la ora stabilite, desigur, fără acele grimase şi mişcări necontrolate, de care violonistul, prin antrenamente susţinute în faţa oglinzii, se poate uşor debarasa. Aşa că, ajuns acasă, a demontat oglinda din baie, singura din toată locuinţa, a rezemat-o şi a montat-o pe stativ în poziţie oblică, şi a trecut la exersare, nu muzica îl interesa, fiind compoziţie proprie şi repetând-o la nesfârşit, interpretarea îi ieşea de fiecare dată fără cusur, ci îl preocupau mişcările trupului, cele ascunse, mai bine zis involuntare, neconştientizate, numite de unul dintre bărbaţii veniţi la repetiţie strâmbături ale gurii şi balansări exagerate ale corpului, odată oglinda montată, a început exersările, zi de zi, de dimineaţa până seara, timp de două săptămâni, s-a concentrat asupra gesturilor, încercând de fiecare dată să ţină ochii larg deschişi spre a le putea urmări şi controla, însă, atunci când sunetele stranii, celeste, sfâşietoare din finalul părţii a doua îl chemau să le urmeze într-o plutire lină, în ritmul liniei melodice, pleoapele îi cădeau grele, şi se trezea, cuprins de o beatitudine paradoxală, alături, în afara oglinzii în care, încântat de noua pasăre multicoloră descoperită în magia lumii de sticlă reflectorizantă, doar papagalul continua a-şi oglindi imaginea. Dacă toate acestea par bizare, zborul său din timpul concertului rămâne mai mult decât straniu, asupra lui insistă a privi cu ochii minţii, spre a-i surprinde toate detaliile desfăşurării, încercând a repera în străfundurile memoriei elementele ce l-ar putea face să discearnă dacă a fost o simplă fantezie, o iluzie, sau pur şi simplu un fapt real, inexplicabil, dar real. Când a atacat primele măsuri ale părţii cu pricina, trupul i s-a subţiat şi s-a lungit ca un fir, apoi, în ritmul acordurilor divine, a început să plutească, întâi pe deasupra capetelor membrilor orchestrei, care îşi vedeau mai departe de cântat, ulterior, peste mulţimea ce umplea până la refuz sala, zbura lin peste frizuri îngrijite şi peste cocuri fistichii sau elegante, observând în semiîntunericul dimprejur feţele transpuse, prinse, înduioşate, transfigurate, încântate ale spectatorilor, în câmpul său vizual, dată fiind înălţimea zborului, intrând şi chipurile animate de aceleaşi sentimente ale persoanelor instalate confortabil în loji, cu toţii privind cu atenţie la scenă, puţini ochi, patru la cinci perechi, urmărindu-i deplasarea lentă prin aer, dar şi aceia cu indiferenţă şi pentru scurt timp. Abia acum, când se forţează să reconstituie zborul, îşi aminteşte că în spatele sălii, pe ultimul rând, a observat-o pe fata de la chioşcul cu dulciuri şi băuturi răcoritoare, care, cu privirea fixă la orchestră şi cu urechile ciulite la sunetele tânguitoare scoase de mişcarea arcuşului, nu l-a observat, nici pe el, nici gestul lui de mulţumire pentru zbaterea ei de a fi prezentă la spectacol, gest făcut prin ducerea mâinii drepte la inimă, cum la fel de bine îşi aduce aminte că în loja a doua stăteau femeia şi doi dintre bărbaţii prezenţi la repetiţie, doar ea urmărindu-i cu luare-aminte şi îngăduinţă plutirea. Însă momentul revenirii sale pe scenă, oricât efort mintal ar face, nu-l poate repera, se revede speriat, buimac, cu privirea rătăcită, căutându-şi chipul în oglindă, şi fâstâcit când, conştientizând prezenţa lui ca protagonist al concertului, a tresărit la ropotul de aplauze prelungi, sincere şi dăruite cu bucurie şi mulţumire nespusă de întreaga sală. A urmat, firesc, partea a treia, cea săltăreaţă şi veselă, pe urmă, deşi trebuia să iasă la rampă la chemarea insistentă a mulţimii, nu a mai făcut asta, nici măcar nu a interpretat celebra baladă, ca răsplată pentru aplauzele furibunde ale spectatorilor, chiar dacă se concentrează la maxim, nu descoperă decât un gol în minte, filmul s-a rupt odată cu retragerea sa în culise şi a reînceput din momentul intrării lui în apartament. A fost vis sau realitate zborul, iată întrebarea zilei, dacă nu chiar a vieţii sale.

(va urma)

Published in: on 26 septembrie 2012 at 10:45 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , ,

Proză: Lucian POP: Amintiri devreme (13): Amiaza perfectă

     M-am întors în sat, învingător, mama bătu toba pe toate uliţele, a fost o concurenţă nemaintâlnită, cinci pe un loc, dar băiatului nu i-a fost frică, era pregătit şi a intrat al treilea la Liceul Gheorghe Şincai, cel mai bun liceu din Cluj, din Ardeal.

 – Mamă, al treizecilea pe listă!

 –  Am apucat să zic trei, trei rămâne, merge cineva şi verifică?

     Alt statut. Altfel se uita satul la mine. Încă un viitor doctor, inginer, profesor.

   După revenirea cu trompete, cum pe vremea aceea numai la intrarea în facultate primeai cadou o vacanţă la mare, şi tata şi mama mă anunţară bucuroşi:

    – Gata cu corvezile pe restul vacanţei! Ai tot timpul la dispoziţia ta.

    Însemna să nu mai cosesc lucernă la iepuri, să nu mai fiu pe la asfinţit în faţa porţii şi să-i aştept pe cei doi bivoli ai lui bunicu, şi alte mici servicii, ce-ţi înţepau ca şi cu acul balonul rotund al zilei, cum te joci cu o minge dezumflată?

   Eram prieten cu Dănuţ, Meli, Ionaş, Tibi, Relu, mai mari decât mine, cu toţii la liceu în Cluj. Făceam aproape zilnic excursii pe dealuri, prin păduri, veneam acasă cu hribi, cu borcane de căpşuni şi fragi sălbatici. Dacă timpul era urât, citeam nederanjat, în camera din mijloc.

   Cum am primit statutul de mare răsfăţat, făcătură, omului nu-i este dat un strop de linişte, taman atunci îmi cuceriră brutal trupul instinctele, pornirile sexuale. Vai de capul meu, frunzăream în minte toate pozele cu femei goale văzute şi memorate din rarele reviste sexi ce răzbăteau până la noi. Era o toropeală în trupul meu, ca şi atmosfera verzuie, grea, de libertate neconvenţională, din lanurile înalte de porumb. O senzualitate chinuitoare, penisul mi se înălța fără nici un control, mergând pe uliţă, trebuia să-mi vâr mâinile în buzunare ca să-l maschez.

   Nu se folosea pe vremea aceea cuvântul sex, a face dragoste, trebuia să f… pe cineva.

   M-am trezit într-o dimineaţă, cu un vis bine ancorat în memorie. La a cincea casă de noi aveam ca vecin pe un cioban, şi badea Ciucaş, ciobanul, avea o fată, pe Tica, mai mică decât mine cu un an. În vis eram lungit peste Tica. Visul m-a convins să iau o hotărâre capitală. Ca visul lui Mahomed din Scrisoarea treia, de-a cuceri lumea, şi  ca atâtea alte vise măreţe, de care sunt pline mitologiile antice.

   Nici  măcar n-o salutam pe Tica atunci când treceam pe lângă ea. Ea zicea, servus Luis, şi eu, ca trezit din gânduri adânci, serioase, de viitor intelectual, îi răspundeam neglijent:

  – Servus Tica.

   Mama lui Tica, lelea Marie, mergea în fiecare zi, înainte de-a se instala amiaza, la badea Ciucaş, în afara satului, la stână. Se întorcea după asfinţit, pe când se termina cernerea întunericului, şi nu mai desluşeai pe uliţă cine este mogândeaţa care vine spre tine. Aşa de târziu se întorcea lelea Marie. Tica, era, în concluzie, aproape toată ziua singură, acasă.

   La amiază, vara îşi coboară din cer peste sat, lumina, ca pe o pauză mare, în care câinii nu latră, oamenii cad într-un somn adânc, vântul se opreşte, porcii din coteţ sforăie pierduţi,  şi departe, departe, dincolo de dealuri, pe la marginea pădurilor, turmele de oi, gulea neagră de bivoli, se reculeg, tolănite pe sub haşurările de umbre ale crengilor de la marginea pădurilor, găinile stau tupilate pe sub porumbare, nici furnică nu vezi. Pomii şi iarba din perimetrul satului, se pleoştesc şi ele.

   Într-un astfel de moment, de absenţă absolută,  m-am încumetat să ies pe uliţa pustie, pârjolită de-o lumină albă, numai oase curate, şi am luat-o către casa lui Tica. Badea Ciucaş avea doi câini, dar cîinii erau cu el la stână.

Deschid portiţa şi intru în curte. Pustiu. Văd uşa de la coridorul de intrare în casă deschisă. De obicei, când intri în curtea omului, strigi: – Tu… nuştiucum!!!… Am venit la tine!!!… Nu trebuie să-ţi spui numele, după voce te ştie cine eşti.

   Traversez repede curtea şi intru în coridor. Perdelele trase, mai mult semi-întuneric decât umbră. Uşa de la bucărătie deschisă.

   – Tica… zic încet, înăbuşit. Tica. Am venit la tine.

   Iese din bucătărie nedumerită. Nu se bucură că mă vede.

   – Ce vrei? mă întreabă în sensul de: – Te-au trimis ai tăi după un lucru pe care noi îl avem, voi nu-l aveţi, dar vă trebuie?

   – Nu… nu… Am venit la tine. Haide să stăm.

  Preiau iniţiativa. Intru în bucătărie. Cu pieptul bombat, de inspector. Tica mă urmează. Mă aşez pe patul din colţ. În celălalt colţ este soba. Mă aşez pe pat şi-i zic liniştitor:

   – Haide şi stai lângă mine.

   Se aşează şi ea, dar la distanţă de mine, aproape de capătul patului dinspre sobă. Cu picioarele strânse, cu mîinile împreunate în poală. Clipeşte mărunt, fâsticită.

   Toată lumea de pe uliţa noastră o consideră pe Tica hoaţă. Când Tica este prin preajmă, dispar mici obiecte ornamentale, fără pic de valoare. Dar marea ei vocaţie era furtul de ouă din cuibarele găinilor.

   Copil, mă duceam cu un ou la prăvălie, primeam trei bomboane de lapte, ori patru bucăţi de zahăr cubic. Suprema noastră sfidare: Să sugi în văzul tuturor câte un cub de zahăr.

   Vara, toată lumea, chiar şi salariaţii, când ajungeau acasă, umblau desculţi. O sfântă indignare le cuprinse pe femeile de pe uliţa noastră când Tica, mucoasa, apăru cu unghiile de la picioare făcute cu ojă roşie.

   – Cincizeci de ouă, Maică precistă !!!… se sufocară toate vecinele, atâta costa o sticluţă de ojă.

  Fiecare gospodină, dimineaţa, îşi sonda găinile, să ştie câte ouă trebuie să culeagă din cuibare. Seara, se trezeau cu câte un ou lipsă, hai două, nu mai multe, să-ţi ieşi din fire şi să faci scandal.

  – Haide mai aproape, ce-i, te mănânc?

  Ea se mişcă spre mine, nu mult, câţiva centimetri. 

   Să-i arăt despre ce-i vorba, mi-am trecut ocrotitor mâna pe după umerii ei, şi i-am prins prin rochie un sân în palmă.

  – Ce faci? scânci rugătoare, să încetez.

  – Haide, i-am tăiat-o autoritar, nu încăpeau discuţii, şi m-am ridicat falnic în picioare. Ea mă privea senină, năucă, cu gura deschisă. Din două mişcări, mi-am dat jos chiloţii odată cu pantalonii.

  – Haide.

  În aceeaşi stare, când te concentrezi să-ţi aduci aminte de ceva important, Tica se ridică şi ea în picioare. Se trezi, scuturându-se ca de frig, şi mă fixă cu nişte priviri lucioase, cu pupilele dilatate, să mă cuprindă din cap până în picioare. Era ca o întrebare-ţipăt: – Nu-ţi baţi numai joc de mine?

  – Ce aștepți? Îmi place de tine. Mult.

  Am sărutat-o pe obraz. Am mângâiat-o pe cap. Își descheie nasturii de la rochie cu ochii închiși. Se întinse pe pat. Când m-am lungit peste ea, era cum m-aș fi culcat pe nenumărate izvoare, lipite unele de altele, așa de dese, izvoare de apă termală, calde, aproape fierbinți, ce te cuprindeau în mișcările lor jucăușe, tot să stai.

  – Și mîine pe la amiază ești singură?

  – Da.

   Eram mai ușor, îmi simțeam trupul ca pe o cameră la care, după mult întuneric, îi deschizi ferestrele și lumina îi pătrunde în pereți, pereții surâd și lasă și ciripitul păsărilor de-afară să se imprime în verdele, în albastrul, galbenul în care sunt zugrăviți, culori de-acuma înviate miraculos, datorită luminii. Suntem îmbrățișați. O îmbrățișez cu putere.

   – Îmi place de tine. Vin și mîine.

   Ieșim înlănțuiți pe coridor. În coridor era scara care urca în pod. Când am venit în casă din curtea albă a amiezii, și am întrebat pereții întunecoși ai coridorului, apărați de perdele: – Tica, ești acasă?… ea a ieșit din bucătărie cu o cutie de carton în mâini, pe care o puse pe una din treptele late de-o palmă ale scării ce urca în podul casei. Acuma, că am ieșit din bucătărie în coridor și am dat cu ochii de cutia pusă pe unul din trepții scării, dintr-o curiozitate inexplicabilă, îi iau capacul. Pe jumătate, cutia era plină de ouă de găină. Printre ele, trei mai mici, pestrițe, de bibilică. Mama avea cinci bibilici. Le-am luat cu grijă din cutie și le-am băgat, două într-un buzunar, unul în celălalt.

  – Să nu mai furi de la noi, ai înțeles?

  – Da.

  – Îți dau eu niște bani.

  Am sărutat-o. Nu-mi venea să cred. Aveam o prietenă. Secretă. Asculta de mine. Abia acuma mă bucuram de realizările mele.

   În una din nenumăratele excursii, și Ionaș și Tibi ne-au explicat novicilor cum se procedează cu o fată. O lecție de mare ajutor, legată strict de tehnică. Mai era ceva demn de ținut minte. Foarte important. Partea aceasta, a doua, m-a dărâmat. Nu o duce până la capăt. O duci până la capăt, fata aceea te urmărește pe tot restul vieții, n-ai scăpare, fugi în America, neștiut, are un al șaselea simț, te găsește!

   … Câte amiezi aveam înaintea noastră, le vedeam ca pe niște flori cu petale albe, un alb al dezinfecției cu o otravă puternică, picior de om nu rezistă să le calce, și în mijlocul lor, al amiezilor, eu cu Tica.

   Am ieșit repede din curte să fiu văzut doar pe uliță, odată ce ești văzut pe uliță, poți veni, nu de la capătul satului, poți veni de pe nu știu ce deal, ori pădure.

   Seara după ce i-am așteptat, nu din obligație, din plăcere, pe cei doi bivoli ai lui bunicu și i-am dus în grajd, am rugat-o pe mama să-mi dea 50 de lei. Momentul era total nepotrivit.

   Când asfințește soarele peste sat, intră o grabă inexplicabilă în oameni, de parcă peste un minut coboară un întuneric al orbilor, prin care nu te mai poți descurca. Nu-ți mai vezi și nu-ți mai găsești în colțul bucătăriei soba pe care fierbe oala de mămăligă pentru cină, nu-ți mai vezi la o margine a curții, cotețul porcului, cătrețele găinilor, ușa încă deschisă a grajdului, nici cărarea către cușca câinelui să-l dezlegi peste noapte.

   Din fericire lucrurile nu stăteau chiar așa. După ce soarele asfințea, în loc să vină întunericul acela teribil, tip ghilotină, de care cu toții se temeau și își pierdeau cumpătul în fiecare seară… ce bucurie!… după ce soarele se scufunda glorios după dealul Cristorului, lumina lui rămânea peste sat ca o amintire, o amintire fără strălucire, dar era o lumină-liniște, de cleștar, în care toate ale satului prindeau contururi precise.

Mama era în coridor. Tocmai în momentul culminant al asfințitului, când coridorul nostru era inundat de lumina roșie, alarmistă. Regreta că nu se putea împărți, să fugă în cele 10 locuri care o strigau să vină la ele urgent.

  – Pentru ce îți trebuie 50 de lei? se opri mama, cu cele 10 sonerii în cap.

  – Mă duc la liceu, am stiloul vechi care zgârie, îmi trebuie un stilou ca lumea. Costă 100 de lei. M-am gândit că este prea mult să ți-i cer deodată. Ți-i cer de două ori. Dă-mi acuma 50.

  Cum ziceam, eram în plină lumină roșie, în iureșul ei, dacă lumina aceea ar fi avut sunet, s-ar fi auzit ca vuietul unei cascade mari. Mama intră în cameră, la poșetă, revine cu o hârtie de 50 de lei. O pune pe măsuță, aveam pe coridor o măsuță cu două scaune, lipite de peretele cu cele două geamuri mari. Cum pune hârtia pe măsuță, intră în coridor Tica!

  – Sărut mâna doamnă Ileana, a venit mama de la stână și m-a trimis după mașina dumitale de tocat carne, a noastră, degeaba, este numărul 8 și macină mare.

Mama intră în bucătărie după mașină.

Rămânem cu Tica, pentru câteva clipe, singuri.

Până când mama deschide ușa de la cămară, ia mașina de pe raft și se întoarce. În aceste firimituri de timp, ne-am sărutat, mai bine zis ne-am atins buzele, se auzeau pașii mamei.

  – O aduc mâine dimineață, mulțumim frumos! și Tica iese din coridor.

  Cum alergarea ar fi fost felul obișnuit de deplasare al săteanului în asfințit, mama se grăbi cu un coș de nuiele în grădina de zarzavat. Reveni cu coșul plin de roșii și ardei. Între timp, m-am așezat pe unul din scaunele de lângă măsuță, într-o stare de reverie, cu gândurile mulțumite, cum l-am văzut pe un șarpe, răsfirat pe două crengi din vârful unui mălin, lăsându-se legănat de vânt.

  Mama se opri lângă mine.

  – Ți-ai luat banii?

  Fără să mă gândesc la consecințe, îi răspund prompt:

  – Nu. Nu mi i-ai dat.

  – Ba da. I-am lăsat aici, pe măsuță. Tica! Tica a furat banii!

  – Mamă, m-am ridicat de pe scaun, am fost și eu aici. Nu s-a apropiat de măsuță. Te rog, verifică.

  Mama merge în cameră, își numără banii din poșetă.

  – Lipsește o hârtie de 50 de lei. Hoața! Ce expertă a ajuns! Îți fură banii de sub nas.

  –  Te înșeli.

  – Mă duc la lelea Marie.

  – Dacă te duci la lelea Marie, eu plec de-acasă. Am fost cu ea, tot timplul aici. Nu s-a apropiat de măsuță. De ce să mânânce bătaie pe degeaba? Vorbesc serios, dacă îi spui lelei Mariei că ți-a furat 50 de lei, pe mine nu mă mai vezi…

   … N-am avut de-atunci multe momente când a trebuit să fiu atât de categoric.

   Mama găsi banii în buzunarul șorțului.

   Odată cu începutul lui septembrie, florile albe ale amiezilor noastre se stinseră, și oamenii și grădinile pline de rod ce trebuiau culese, nu mai cădeau în somn.

   În vacanța de iarnă, Tica mi se lăudă, mândră nevoie mare, cu un prieten, electrician, de 23 de ani!…

Published in: on 13 septembrie 2012 at 10:38 pm  Comments (5)  
Tags: , , , , , , ,

Proză: Lucian POP: Amintiri devreme (12): Cutia cu trei pereţi

(mai mult…)

Published in: on 29 august 2012 at 1:27 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , ,

Proză: Elena CESAR von SACHSE: BEŢIA (IV)

(urmare)

***

            Zilele treceau, dar de fiecare dată soarele îmi zâmbea, prin zâmbetul fetei de lângă mine. Totul era în casă la locul lui, dar „ceva” aparte, invizibil şi personal, accentua gustul şi hărnicia Mariei. Pot să spun că am trecut cu uşurinţă acel prag atât de greu de trecut, jurându-mi să nu mai apelez niciodată la licorile blestemate… Uneori, în întunericul unde lumina veiozei nu ajungea, mai căutam ochii verzi ai Evei. Însă ei n-au mai apărut. Prezenţa Mariei, cu felul ei dur, ca de granit, şi totuşi suav, mi-a devenit pe nesimţite indispensabilă.

            A găsit destule nereguli în conturi şi în actele de care se ocupase Cristian. Într-o zi, fără să mă întrebe ceva, l-a sunat la telefon din sufragerie, lăsând totuşi uşa deschisă spre terasă, să aud ce vorbeşte. Discuţia a fost scurtă.

– Domnule Cristian, vorbesc în numele domnului Andrei. Doresc să vă comunic că în urma controlului efectuat asupra situaţiei finaciare pe care aţi condus-o, am constatat că aţi retras fraudulos sume din contul dumnealui, înşelându-i bunacredinţă şi prietenia pe care i-aţi arătat-o. Pentru că nu a primit în scris o explicaţie rezonabilă din partea dumneavoastră, domnul Andrei vă destituie şi vă aşteaptă demisia, mâine, cu poşta de dimineaţă. A, era să uit. Am mai descoperit un secret interesant… Ştiţi la ce mă refer, nu?! Aha… Aveţi ceva de spus? Nu?… Perfect. Atunci, la revedere!

După câteva minute a apărut în faţa mea, explicându-mi:

– Mama dumneavoastră a insistat să procedez astfel. L-a bănuit de mult că e necinstit, lucru pe care am şi reuşit să-l demonstrez. Oricum, a avut noroc. Altul l-ar fi înfundat în puşcărie… Dar dacă asta a fost dorinţa dumneavoastră, înţeleg… Am vorbit eu în numele dumneavoastră doar din dorinţa de-a vă scuti de o convorbire neplăcută.

Am privit-o scurt, simţind că cu acest ultim demers a reuşit să şteargă tot trecutul în care m-am zbătut, scoţându-mă către un orizont deschis. Am luat poziţia unui om de afaceri, ascunzându-mi în acest fel bucuria unui gând care mi-a încolţit în acel moment în minte, şi i-am spus:

– Data viitoare, vă rog să mă anunţaţi în prealabil ce hotărâţi în privinţa mea, pentru că…

– Da, domnule Andrei. Aveţi dreptate. Aşa e corect, ţinând cont că dumneavoastră mă plătiţi şi sunteţi şeful meu.

A vrut să plece, dar, zâmbindu-mi, a mai adăugat:

            – Eu cred că în scurt timp misiunea mea va lua sfârşit. Amândoi am dat o luptă şi amândoi am ieşit învingători. E o mare bucurie pentru mine că nu mi-aţi fost duşman, ci un aliat blând şi înţelegător…

După aceea a ieşit.

– Hmm -, mi-am spus eu, zâmbind, în urma ei.- Parcă am avut altă soluţie cu tine?… Oare cum a ajuns fata asta în casa, în viaţa şi-n afacerile mele? Asta numai mama ştie…

Şi pentru că nu am reuşit să-i comunic hotărârea ce-o luasem, am sunat-o din nou, iar ea a apărut, ca de obicei, surâzătoare.

Am privit-o câteva clipe, spre a cântări şansele pe care le am cu această persoană interesantă, dar pentru că i-am simţit o uşoară roşeaţă în obraz, m-am simţit eu însumi stânjenit şi m-am grăbit s-o întreb:

– Bănuiesc că ştiţi cu cât l-am plătit pe managerul meu?

– Da! Dar pentru cât îşi mai lua el în plus, consider că l-aţi plătit chiar foarte mult pe acest… scuzaţi-mă, dar nu rezist să nu-l numesc porc de câine…

Fără s-o privesc, mi-am amintit amuzat că la început m-a onorat şi pe mine cu acest titlu nobiliar, tot la al doilea cuvânt… Deci i-am vorbit pe un ton grav:

– Nu pentru că aţi câştigat încrederea mamei mele, ci pentru că eu însumi doresc, observând că sunteţi foarte pricepută şi în acte, dar şi în felul în care puneţi problema în relaţiile oficiale, vă întreb dacă acceptaţi să deveniţi managera mea. Acum nu mai am nevoie de o menajeră specială. Sau… totuşi? –, o întreb eu, făcând o glumă.

– O, nu! Demult nu mai era nevoie de mine, dar recunosc, încă nu mi-am găsit de lucru ceva mai potrivit.

Faţa Mariei strălucea de bucurie. Am simţit cum se abţine să nu mă îmbrăţişeze. Mi-a mulţumit şi întorcându-se pe călcâie, aproape că a fugit din cameră.

Simţeam că face parte dintre acei oameni pentru care sentimentele explodează înafară, ca apa unui izvor de munte, şi asta pentru că se dăruia cu tot sufletul şi nu ţinea nimic pentru ea. După o oră a revenit ca să mă anunţe:

– Domnule Andrei, interviul de la televiziune începe peste o oră. V-am pregătit hainele cu care aţi dorit să vă îmbrăcaţi.

M-am ridicat de pe scaun surprins de aspectul ei. Era îmveşmântată într-un costumaş mov cu o mică bordură albă la guler. Jacheta îi marca supleţea, iar fusta scurtă, puţin deasupra genunchilor, lăsa să i se vadă nişte picioare superbe. Pentru prima dată îi vedeam părul lung şi bogat, de culoarea spicului în miezul verii, lăsat într-o frizură lejeră pe spate. Arăta ca un model. Ce transformare miraculoasă s-a petrecut în scurt timp cu femeia de lângă mine?… Nu aş fi bănuit-o niciodată în stare de o aşa metamorfoză. De când o ştiu avea părul prins într-o agrafă în vârful capului şi o bluză cu pantaloni albaştri, ca în spitale… Şi pentru că eu o admiram mai departe, ea, ca orice femeie, a intuit efectul care îl avea asupra mea. Mi-a zâmbit fericită, dar şi puţin intimidată de propriul aspect îndrăzneţ.

– După cum m-aţi anunţat, devenind managerul dumneavoastră, trebuie să apar într-o nouă postură.

– Într-adevăr, aşa este, şi mă bucur că aţi aceptat să mă reprezentaţi atât de strălucitor…

Aducându-mi însă aminte de convorbirea telefonică o întreb:

– Ce secret i-aţi descoperit lui Cristian?

– Doriţi, într-adevăr, să ştiţi?

Eu am aşteptat să-mi răspundă, zîmbindu-i.

– Cristian şi Eva au fost împreună ani de zile şi au rămas şi după ce v-aţi mutat cu ea aici.

Eu o priveam calm, lovit de o paralizie verbală, aşa că ea a continuat:

– Şi nu numai atât. Împreună au scos sume mari din contul dumneavoastră personal, lucru care putea să vă ruineze dacă fata nu murea pe neaşteptate.

Auzind-o, am început să râd ca de o glumă bună…

– De multe ori o lovitură anihilează durerea. Mi-am dat seama că a fost o mare pasiune, adăugă Maria, căutând să mă liniştească.

Apropiindu-mă, i-am mărturisit:

– Întotdeauna omul vede doar „partea luminată a lunii”, dar e o minune să trăieşti „beţia” misterului ei nedezvăluit. Da! Ai dreptate! A fost o mare dragoste sau poate doar un foc de artificii pe un cer înstelat? Cine poate şti? Totul s-a petrecut atât de repede şi atât de dureros… Totuşi, într-un mod ciudat, această femeie a fost singura care a ştiut să-mi făurească o lume, în care să mă simt fericit…

Maria a rămas tăcută, răspunzându-mi printr-un zâmbet, iar eu m-am lăsat fascinat de intensitatea privirii ei, ce mi-a trecut prin inimă ca un fulger. Şi doar atunci am observat cu uimire că ochii Mariei aveau aceeaşi culoare de smarald ca ai Evei…

 SFÂRŞIT

Published in: on 20 august 2012 at 11:14 pm  Comments (4)  
Tags: , , , , , ,