ÎN CONTRA DIRECȚIEI DE ASTĂZI ÎN FILOSOFIA ROMÂNEASCĂ. XX: STÂLPII BRUCANIENI AI NOII ROMÂNII

6. Apelul către clasele de mijloc frustrate are loc, în cazul fascismului, destul de sonor. Când însă asumarea unei asemenea poziționări nu este distinctă, fiind formulată cu voce tare, acest apel se produce într-o manieră mai degrabă insidioasă. „Frustrarea individuală sau socială” care subîntinde se exprimă, astfel, uneori țintit, direct, alte ori „oblic”. Se pot profera deci multe împotriva dictaturii proletariatului, a comunismului și a extremismului de stânga, dar se cuvine distins între tirurile sosite din banca orientărilor de tip social-democrat, democrat-creștin sau liberal, și între mitraliile cu alonjă fascistoidă, exprimând opțiuni de factura celor de dreaptă radicală. Cum suntem, astăzi, în România, la puține decenii după o succesiune de dictaturi de stânga – cele mai recente, fiindcă, altminteri, lor le-au precedat altele, opune, venind dinspre extrema dreaptă -, discursul dominant este anticomunist. Numai că, repet, nu toți anticomuniștii vorbesc în numele democrației.

Același fenomen se poate petrece și în direcția inversă. Nu lipsesc discursurile în care comuniștii, foști sau prezenți, își exprimă radicala dezaprobare față de fascism, socotind ca atâta îi absolvă automat de propriile opțiuni totalitare. Formula a ajuns aproape un clișeu, dar este departe de a avea efectele scontate. Ea nu poate șterge deosebirea între poziționările antifasciste venite dinspre adepții democrației și cele proferate de extremiști.

În contextul prezentei treceri în revistă, însă, interesant este dacă în România actuală avem vreun recurs la clasele de mijloc de natură să mobilizeze în jurul unei posibile reconstrucții de extremă dreaptă. Ar fi, deci, de văzut ce anume a însemnat, după 1989, la noi „clasă de mijloc”, dacă au existat manifeste care să se refere la aceasta și în ce sens s-a făcut apelul, de pe ce poziții.

Voi trece pe lângă fornăielile patriotard-intolerante ale extremei drepte politice (PRM, anterior și PUNR), nu fără a aminti că în preziua înregistrării lor ca partide, purtătorii acestor tendințe au fost oameni de cultură (Radu Ciontea, C. Vadim Tudor ș.a.) și societăți cu pretenții culturale („Vatra Românească”) sau publicații așa-zicând de cultură (România Mare, Europa etc.). Ele au caracterizat mai ales primul deceniu postcomunist, iar posteritatea elanurilor de până în anul 2000 s-a dovedit drastică pentru cele mai multe dintre ele. După 2000, purtătorii de voce ai acestor direcții s-au recrutat mai ales dintre jurnaliști (frații Roncea, grupul din jurul revistei Rost condus de Claudiu Târziu și Răzvan Codrescu) și discursurile au luat mai ales o turnură culturală.

În acest nou trend se încadrează și tentativa unei drepte culturale socotite mult timp ca militantă pentru democrație și liberalism în viața publică, alcătuită și impulsionată de oameni cu un aparent prestigiu democrat.

În 1996, Silviu Brucan, stalinist dejist convertit – din aversiune față de soții Ceaușescu și din, probabil, inteligență pragmatică – la reformism în ultimii ani comuniști, devenit sfetnic de prima mână în primul regim Iliescu, a publicat analiza Stâlpii noii puteri in România (1996). În 4 martie 2005, însă, cu un an înaintea aniversării unui deceniu de la apariția cărții, Brucan publica o analiză a schimbărilor sociale menite să susțină evoluțiile românești către formarea unei clase de mijloc. El a constatat cu acest prilej că „România întâmpina evenimentele din decembrie 1989 cu o structură socială destinată a menține status-quo. Și, din acest punct de vedere, așa-numita revoluție din decembrie nu a schimbat deloc structura socială a țării. 1990 și 1991 au fost ani de încremenire a structurii sociale” („Evoluția bazei sociale a partidelor și polarizarea socială”, în revista 22, 4 martie 2005). Problema reprezenta o rămânere în urmă și un handicap serios în raport cu Europa Centrală căci, „În timp ce în Cehoslovacia, Ungaria și Polonia, în urma Primăverii de la Praga și, respectiv, a reformei lui Kadar și a valului reformist încurajat de Rakowski, se formase chiar în perioada finală a comunismului un puternic strat social intermediar cu un nivel material și cultural de viață tipic clasei mijlocii (casă în proprietate, automobil, cheltuieli culturale semnificative, vacanțe în străinătate)”, România nu putea etala evoluții sociale cât de cât apropiate. Așa se face că la noi „ponderea unei categorii sociale mai înstărite, exceptând nomenclatura de partid, reprezenta doar 4-5% din populația activă”. Revoluția română a fost, credea Brucan, din acest punct de vedere, „o revoluție fără dislocări sociale”. În interpretarea de istorie socială recentă propusă de Brucan, primele mineriade erau „o reacție violentă a unui detașament privilegiat al clasei muncitoare în comunism, care a simțit instinctiv amenințarea de a-și pierde privilegiile, ca urmare a măsurilor reformiste inițiate de guvernul Petre Roman”, iar „alegerile din toamna lui 1992 marcau faza în care vechile structuri sociale rămâneau dominante și deci dispuneau de capacitatea de a se opune reformei”. După alegerile din 1996, când a învins în alegeri Convenția Democrată, capitalismul a rămas impopular în rândurile populației, dar presiunea spre dreapta a mediului politico-economic occidental a condus, spune Brucan, către o schimbare a situației. „În campania electorală din 1996 se face simțită pentru prima dată prezența în societatea noastră a noilor clase sociale. Clasa mijlocie (de ordinul sutelor de mii) și capitaliștii (zeci de mii) colorau o parte a spectrului politic, determinând afirmări mai cutezătoare în programele partidelor politice, oscilații semnificative în sânul puterii, deplasând spre centru-dreapta punctul de atracție al mediului politic. Dispunând de ziare, posturi de radio și TV, marii capitaliști deveneau un factor important de influențare a opiniei publice și electoratului. Cum a luat naștere la noi clasa mijlocie? Cu forcepsul. Economia de piață nu prinde viață și nu poate funcționa numai cu muncitori și țărani. Ea are nevoie de negustori și intermediari, antreprenori și patroni, vânzători și afaceriști, chiaburi și agronomi. De aceea, formarea acestei clase este vitală și urgentă. Ea nu poate urma ritmul lent de decenii din Occident. Am fost martorii unei apariții sociale abrupte, forțate, accelerate, în care scopul scuză mijloacele. Dat fiind că în societatea comunistă acumularea de capital privat era prost văzută și condamnată de lege, dupa ’89, clasa capitaliștilor s-a format în principal pe socoteala statului administrator al tuturor bogățiilor, prin rapt din valorile imobilare, din fondurile fixe și chiar din capitalul social al intreprinderilor de stat. Bineînțeles, în primele rânduri ale acestui rapt pe scară largă s-au aflat nomenclatura de partid și birocrații de stat, inclusiv, și aș spune cei mai eficienți, securiștii aflați în poziții strategice care le permiteau să opereze în grabă și cu cea mai mare eficacitate”.

Silviu Brucan are temeiuri sigure de sondare a realităților sociale, atât de natură științifică, cât și ca participant la noul tip de redistribuire a valorilor naționale și capacităților de producție românești, ca unul dintre sfetnicii efectivi ai regimului dominant până în 1996 și ca observator bine situat al schimbării după această dată. Analiza lui, urnită dintr-o perspectivă de stânga, cu conceptele ușor recognoscibile ale marxismului, stă în picioare, în pofida premiselor ei teoretice care pot părea contestabile. Exista, în 1990, o minimală pătură de mijloc românească, ea a dobândit consistență abia după 1995 – datorită întârzierii deliberate a efectuării reformelor -, iar îmbogățirea ei a fost abruptă, abuzivă și întreprinsă de profitorii vechiului regim comunist care au izbutit să se dovedească acomodanți cu noul regim iliescan.

Datorită acestui complex de împrejurări, noii capitaliști erau, în același timp, vechii susținători ai și profitori ceaușismului, fiind, pe de o parte, învingători în noua situație economico-socială și politică, dar și expuși criticilor moraliștilor calificați sau improvizați din noua Românie. Rămâne de observat doar că primul care li s-a adresat direct acestora, încă din vremea când erau legați de regimul proaspăt căzut și viitoarea prosperitate li se înfîțișa ca o simplă potențialitate, a fost Gabriel Liiceanu, în Apel către lichele.

Vladimir Tismăneanu susține că „«Apelul către lichele” al lui Gabriel Liiceanu a fost scris sub imperiul unei legitime, irepresibile indignări etice. (…) … Este un document al regăsirii onoarei în timpuri atât de tulburi, o invitație plină de bun simț la claritate morală. În aceeași perioadă, Octavian Paler a scris în România Liberă un articol intitulat «Nevoia de franchețe», ripostând imposturii feseniste întruchipate de trio-ul Iliescu-Brucan-Roman. A venit apoi Proclamația de la Timișoara (martie 1990), tot atunci (și deloc accidental, a fost înființat SRI), în iunie au fost aduși să distrugă societatea civilă și partidele democratice purtătorii de lanțuri minerești ghidați de lichelele securiste. «Apelul», apărut pe 30 decembrie 1989, în ajun de An Nou, era o tentativă de exorcizare, propunea o metodă de regenerare a țesutului moral prin redobândirea încrederii, liantul capitalului social într-o democrație. Au urmat calomniile imunde din Azi, Dimineața, Adevărul lui Novăceanu, România Mare și nu mai puțin oribila foaie antifrastic numită Europa (și-o mai amintește cineva pe «publicista» Angela Băcescu, specializată în reabilitarea lacheilor dictaturii?) Cei care își permit să minimalizeze astăzi curajul unor Gabriel Liiceanu ori Ana Blandiana ar face bine să recitească abjecțiile publicate atunci, în 1990, în oficioasele puterii, împotriva acestor intelectuali critici. La televiziunea ce-și spunea «liberă» se intonau aceleași coruri ale urii, se dădea glas acelorași exhortații ale resentimentului” (Vladimir Tismăneanu, „Actualitatea «Apelului catre lichele»: Recurs la memorie”, joi 24 februarie 2011, hotnews).

Vladimir Tismăneanu contextualizează în chip binevenit, reamintind atmosfera în care se năștea nu doar textul despre care vorbește, ci și dezbaterea liberă din noua Românie, cea eliberată – formal – de comunism și situată, fără a o ști încă, sub zodia perestroikăi iliescane fără prea mult glastnost. El poate cu îndreptățire vedea în textul apelului liicenian o tentativă de exorcizare – simbolică, firește, ca orice exorcism dinafara bisericii -, însă nu neapărat și când îl interpretează ca „metodă de regenerare a țesutului moral prin redobândirea încrederii”. Nimeni nu se putea gândi cu seriozitate, în 30 decembrie 1989, când încă haosul era în toi, la redobândirea încrederii în vechii dirigenți (ierarhia PCR, Securitatea, Miliția și Armata care abia trăsese în manifestanți), când încă nimeni nu fusese acuzat pentru distrugerea țării și a organismului social românesc, măcar pentru a putea fi absolvit în bună regulă de asemenea acuze. Dimpotrivă, ca majoritatea liderilor de opinie, în acel moment toată suflarea românească plebiscita conducerea nouă, Frontul Salvării Naționale, unde alături de Iliescu, Brucan, Bârlădeanu, Mazilu și alți veterani ai comunismului se regăseau anumiți disidenți precum Dinescu, Blandiana, Doina Cornea și Caramitru. Gabriel Liiceanu însuși scria, în 30 decembrie 1989, un text care, datorită acestei împrejurări, nu îi viza pe artizanii de mai apoi ai preluării puterii pe durata anilor 1990 – 1996, foștii comuniști ex-staliniști din bătrâna gardă sau rândul doi al comunismului ceaușist (Iliescu, Adrian Năstase etc.), cei ce urmau să își înalțe imperii de hârtie în economia anilor de după alegerile din 1996. „Lichelele” pe care le viza erau, mai probabil, funcționarii și birocrații de partid și de stat, de la Mihai Dulea, șeful cenzurii, până la secretarii de județ și de municipii ai PCR de până la căderea ceaușismului (cu abia o săptămână în urmă!).

Asistând la asasinarea unor anonimi din mulțime, la incendierea Bibliotecii Centrale de Stat din București, la alte omoruri săvârșite între 21 și 25 decembrie 1989 în destule orașe ale țării, G. Liiceanu nu putea ignora forța redutabilă fidelă regimului, gata de mobilizare, și nu putea să ignore nici sensul chemării la împăcare și al promisiunii de absolvire lansate de Ion Iliescu către cei ce se împotriviseră până atunci schimbării. Iată o nouă explicație, parțială și ea, a tonului marcat de destule precauții și ambiguități, pătruns de un vizibil duh al blândeții, al auorului. Era prea devreme pentru a se ști cu precizie spre ce se înainta, și până la sfârșitul lui ianuaire 1990, nici nu a putut fi vorba despre un pluralism politic real (asedierea și distrugerea sediilor partidelor așa-zis istorice a avut loc, întâia oară, prin 8 ianuarie, apoi prin 15 ianuarie, apoi prin 28, dacă îmi amintesc cu suficientă acuratețe). Tot ce putea spera Liiceanu era, cum rezultă și din text, o retragere rușinată din prim-plan a celor care, fără a fi desemnați cu precizie, se recunoșteau în descrierea lui ca „lichele” și mai aveau suficient bun simț pentru a face un pas îndărăt. (Iluzie vană!)

Privirea evaluativă a lui Vladimir Tismăneanu îmbrățișează însă și anii care au urmat. „Spre deosebire de Polonia, Ungaria sau Cehoslovacia, disidenţa din România nu a încetat să existe în 1989. Ea a continuat în noul regim autoritar, o combinație barocă de comunism rezidual și tribalism fascistoid. Apelul către lichele este, din punctul meu de vedere, un document esențial al disidenţei românești din perioada neo-comunistă. Privind în jur, luând măsura acestui timp al bulversării valorilor despre care scrie Dan Tapalagă, nu putem să nu fim uimiți de actualitatea acestui Apel. Nu vorbesc neapărat despre o actualitate imediată, ci despre una în planul mai adânc a ceea ce se cheamă calitatea, credibilitatea și șansele unei culturi politice democratice” (ibidem).

http://www.hotnews.ro/stiri-opinii-8333189-actualitatea-apelului-catre-lichele-recurs-memorie.htm

Un document grăitor al disidenței românești este Apelul către lichele. Dar el rămâne destul de strict legat de epoca și contextul mediat, cu aspirațiile și cu limitele acestor aspirații, pe care le-a presupus clipa istorică a schimbării lente, ezitante, incomplete, exasperante din 1989 – 1990. Teza că disidența ar fi continuat și după 1989 trebuie verificate pe alte persoane, cred. Ele sunt cele care nu au devenit, aproape îndată, beneficiarele regimului nou instalat la cârma României. De disidență nu poate fi, cred, suspectat, în noile condiții, Stelian Tănase, care a obținut de la Silviu Brucan, încă la începutul lui ianuarie 1990, opulentul sediu de pe Calea Victoriei 122 pentru Grupul pentru Dialog Social și revista 22, mai cu seamă că scriitorul și istoricul care era, fiu rebel al unei mame din nomenklatură, s-a integrat rapid și în viața politică, intrând în alcătuirea Partidului Alianței Civice (1991). Nici Andrei Pleșu nu se poate presupune că ar fi rămas disident, prezența lui în guvernul Roman (1990 – 1991), ca ministru al Culturii, transformându-l în personaj exponențial pentru ideea de oficialitate. Nici Gabriel Liiceanu nu a fost plasat înafara jocurilor, domnia sa intrând, cum se știe, în posesia Ed. Politicii transformate cu mare promptitudine în Ed. Humanitas. Retrasă din CPUN, Ana Blandiana a devenit lidera Alianței Civice, organism al societății civile de mare vizibilitate a PEN Clubului România și inițiatoarea Memorialului de la Sighet. Doina Cornea a revenit, și domnia sa, înapoi la Cluj, în fundalul scenei publice. Mircea Dinescu, în schimb, a devenit președintele Uniunii Scriitorilor din România, de unde s-a retras ulterior în postura de moșier, jurnalist și comentator media. Ion Caramitru s-a regăsit în conducerea PNȚCD și, ulterior, a devenit ministru al Culturii (după 1996). Unii dintre disidenți și-au continuat, deci, pe cont propriu, evoluțiile publice, dar nu toți au rămas în disidență față cu puterea sau rezistând noilor tentații. Desigur, se cuvine distins între cei angajați în slujba puterii, oricare ar fi fost ea de atunci încoace, și cei care s-au manifestat liber, neoficializat, pe mai departe. Aceștia din urmă sunt singurii ce pot fi luați în considerare ca păstrători ai condiției active a disidenței după 1989, dar nu este menirea mea să îi numesc, misiunea aceasta revenindu-i lui Vladimir Tismăneanu, cel care le-a menționat existența. Ceilalți, personaje din sfera instituțiilor statului sau neocapitaliști prosperi, au putut câștiga relief și avere, importanță și vizibilitate, dar… și-au pierdut calitatea de disidenți.

Ottokar al II-lea Przemysl , regele Boemiei

Ottokar al II-lea (1230 – 1278)

Königssaaler Annalen, Praga

imagine de epocă

Published in: on 20 februarie 2010 at 7:55 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , ,

7. Războaiele Ungariei cu Ottokar al II-lea şi românii din nord (Ugocea)

 Un episod insuficient elucidat încă al istoriei medievale a românilor este războiul purtat de Ungaria pentru obţinerea moştenirii asupra Babenbergului. La moartea ducelui Hermann şi a împăratului Frederic al II-lea, în 1250, Béla al IV-lea a crezut că venise momentul să revendice moştenirea. Numai că fiul regelui boemian Wenzel, Ottokar Przemysl, s-a căsătorit în 1251 cu Margarete von Babenberg, sora mai mare a ducelui Friedrich, într-o politică matrimonială pragmatic orientată într-o perspectivă diplomatică. Nici monarhul maghiar Béla nu a stat însă cu mâinile în sân. El a căsătorit-o pe Gertrud, o altă domniţă din spiţa Babenberg, cu ruda şi aliatul său Roman, fiul contelui galiţian Danilo.

Pe acest fundal politic, în 25 decembrie 1259, Ottokar a intrat în oraşul Graz şi a numit ca general-căpitan acolo pe mareşalul suprem al Boemiei, Wok von Rosenberg. Iniţiativa lui rupea fragilul echilibru păstrat anterior, oferind pretext maghiarilor să intervină. După trecerea iernii, cele două armate se regăseau faţă în faţă. În 24 iunie 1260 s-a încheiat un armistiţiu. El a fost folosit de cele două tabere pentru a se întări, fiecare, cu noi aliaţi. În ajutorul lui Béla al IV-lea au sosit Boleslav cel Pudic, duce de Cracovia, şi Rostislav Mstislavić, duce de Halici, ducele Lešek de Lančice, Daniil Romanovici, cneazul Rusiei şi principe de Kiev, împreună cu fiul lui, Lev, întemeietorul Liovului, precum şi diverse popoare. La rândul lui, Ottokar găsi sprijin în markgraful Otto de Brandenburg, Heinrich von Meissen, ducele Heinrich de Breslau şi Wladyslaw de Oppeln din Silezia, Ulrich şi Filip de Carintia. Din cei circa 100.000 de soldaţi despre care se vorbeşte în legătură cu armata lui Ottokar, 7.000 alcătuiau renumita cavalerie boemă. Pe lângă magnaţii austrieci, la luptă participau şi nobilimea boemă şi moravă. Din rândurile acestora, Mihail P. Dan îi menţionează pe Ioan, episcopul de Praga, mareşalul suprem Wok von Rosenberg, pârgarul suprem al Pragăi, Jaroš de Poděhus, cămăraşul suprem Bawor de Strakonice, subcămăraşul Hermann de Reichenau din familia Kaunic, pârganii Ratmir de Schwammberg, Burhard de Janovice şi Ulrich Haas de Waldeck, Oger de Friedburg – vechi erou de turnire -, Boreš de Reisenburg, Smil de Lichtenburg, Budiwoj de Krumlov şi Skalice şi Oger de Lomnice şi Ulrich de Neuhaus, toţi din Boemia. Din Moravia au venit Bruno, episcopul de Olomouc şi oamenii săi, Henric pârgarul din Maideburg (Děvin) şi fraţii Kadold şi Seifried, orfanii din Dürrenjolz.

Trupele care îl însoţeau pe prinţul moştenitor al Ungariei erau formate din ostaşi de diverse etnii, printre care şi români. După cum menţionează textul cronicii, “adversus Belam et natum eiusdem Stephanum, Ungarie reges illustres et Danielem regem Russiae et filios eius, et caeteros Ruthenorum ac Tartaros, qui eidem in auxilium venerant, et Boleslaum Cracoviensem et Lestkonem iuvenem, Lusiciae duces, et in innumerum multitudinem inhumanorum hominum Comanorum et Ungarorum et diversorum Sclavorum, Siculorum quoque et Walachorum, Bezerminorum et Hysmaelitarum, scismaticorum etiam, utpote Graecorum, Bulgarorum, Rusciensium et Bosnensium haereticorum”. Sunt pomeniţi, astfel, în cadrul aceleiaşi tabere, pe lângă ilustrul rege al Ungariei Béla şi aliaţii lui nominalizaţi, mulţime nenumărată de cumani şi maghiari şi feluriţilor slavi, secui şi vlahi, pecenegi şi ismailiteni, ba chiar şi schismatici precum grecii, bulgarii, şi ruşii, şi ereticii bosnieci. 

În legătură cu enumerarea citată, se impun două observaţii: în primul rând, românii sunt pomeniţi alături de şi imediat după secui, dar şi alături de pecenegi şi ismailiteni (ultimii se ceruse să fie înlăturaţi din funcţiile ocupate în vremea răzvrătirilor micii nobilimi care au precedat adoptarea Bulei de Aur de către Andrei al II-lea, la 1222), ceea ce arată că este vorba despre un grup românesc situat, după toate probabilităţile, în interiorul regatului maghiar. În al doilea rând, românii nu sunt menţionaţi în grupul schismaticilor, cum trebuia să se petreacă dacă ar fi fost vorba despre vlahii din Ţaratul Bulgar sau de cei din Serbia. Este vorba despre români socotiţi altminteri sub raport confesional, încă un semn că era vorba despre cei din Ungaria.

Au avut loc mai multe ciocniri. La 12 iulie 1260, regele Ungariei Béla al IV-lea a iniţiat bătălia care s-a purtat pe râul Morava, la Kroissenbrunn. În timp ce Béla al IV-lea a rămas pe malul stâng al Moravei cu o mică suită, tânărul său moştenitor, Ştefan, a atacat centrul armatei lui Ottokar. Cehii s-au apărat cu înverşunare. Erau gata să fie, totuşi, înfrânţi, când a intervenit cavaleria grea boemă, decizând soarta luptei. Regele cel tânăr, Ştefan, a părăsit lupta, fiind rănit, şi după moharhul maghiar, pus pe fugă, s-a împrăştiat în dezordine toată oastea Ungariei. În învălmăşeală, s-au înecat în Morava circa 14.000 de oameni. Numai din tabăra maghiară au rămas pe câmpul de luptă 18.000 de morţi.

Pacea s-a semnat la 31 martie 1261 în Viena. Béla pierdea puterea deţinută anterior în marcă, iar Ştefan – care fusese numit duce al Styriei, s-a repliat pe poziţia de duce al Transilvaniei, inaugurând o epocă de dezvoltare în viaţa acestei provincii.

În legătură cu episodul confruntării pentru stăpânirea Stiriei rămân însă de lămurit o serie de aspecte. De unul dintre acestea s-a ocupat Mihail P. Dan, încercând să determine de unde proveneau vlahii menţionaţi de izvoarele istorice. Istoricul este de părere că nu puteau fi de la sud de Carpaţi, “întrucât cei de acolo trebuiau să apere spatele regatului atunci când toată oastea mergea în Apus şi când amintirea înfrângerii de la Sajó era încă proaspătă”. Mai era şi ameninţarea bulgară, fiindcă exact în momentul purtării războiului cu cehii ţarul a atacat Banatul de Severin, inamicii fiind în cele din urmă alungaţi de magistrul Laurenţiu. Litovoi, la rândul său, deşi obligat prin relaţia sa de vasalitate să ia atitudine în faţa tentativei militare pornite de la sudul Dunării, nu a întreprins nimic împotriva acesteia. Greu de crezut, în aceste condiţii, că şi-ar fi trimis ostaşii să lupte pe Morava.

În concluzie, Mihail P. Dan este de părere că numai vlahii din Regatul Ungariei puteau participa la lupta de la Kreussenbrunn. Pe aceştia îi recomanda bravura de care dăduseră dovadă şi anterior, în slujba regelui Ungariei. “Aşa în 1241, în lupta de la Sajó, românul bănăţean Iacob Gârliţă scăpă pe rege de la moarte. Şi tot el, în 1256, luă parte la luptele cu boemii şi fu răsplătit de către rege pentru vitejia sa cu trei moşii în Ardeal. Mai târziu românul Lucaci se distinse în luptele purtate de Ladislau Cumanul contra cumanilor”. Prin urmare, Dan identifică în vlahii menţionaţi de izvoarele referitoare la conflictul maghiaro-ceh pentru stăpânirea Stiriei pe românii bănăţeni sau transilvăneni.

Documentul din 1300 al lui Andrei al III-lea acordat în beneficiul comitelui Mărcheluş şi al fiilor lui, stăpânii de drept ai castrului Visk şi ai satului cu acelaşi nume, începând cu epoca de după 1271, în virtutea răsplătirii bravurii lor militare şi a celui de-al treilea fiu, mort în războiul cu Ottokar al II-lea, arată că românii din Ugocea (Ugocsa) se numărau printre combatanţii de această etnie din oastea maghiară.