Poezie: Codrina BRAN: Noi poeme de toamnă

        

                   XXX      

                                                                                                              Rana neînchisă

          Din centrul pieptului meu

          mi-o port de când mă ştiu

          o învelesc cu veşminte

          o acopăr cu podoabe

          mă tem să nu se vadă

          mă tem să nu se audă

          glasul trist al unei viole

          lacrimile le ţin zăgăzuite

          cu un colier de jad

          să nu urce

          rana împuşcată din piept o ascund

          în spatele broşei de jad

          brăţările şi inelele

          vor să vă distragă atenţia

          să nu priviţi în ochii mei de jad verde

          să nu descoperiţi acolo o apă

          care abia se mai ţine în maluri

          rana de care vă spun

          nu ştiu când am căpătat-o

          poate în copilărie

          ba nu, mai întâi a fost rana

          şi apoi în jurul ei a crescut şi s-a modelat un trup

          pentru că rana o ţin minte înaintea trupului de copil

          care avea dureri de creştere

          pentru că te doare când creşti

          te doare boala

          te doare poate moartea

          dar aceea este o altfel de durere

          în spatele broşei de jad

                  x    x   x

          dac-am să-ţi spun că-n amurg

          după ce am alergat ziua toată

          am descoperit esenţa iubirii

          când îţi spuneam că în ochii tăi

          îl văd pe cel de dincolo de tine

          tu nu ştiai ce spun

          nu,nu-i adevărat tot timpul ştim

          dar refuzăm să ne dăm jos ochelarii

          până ce osteniţi

          la capăt de drum

          depunem veşminte şi accesorii

          depunem obositele trupuri

          iubitele noastre trupuri

          viori de fericire

                      x   x   x

          strânge-mă tare

          în nopţile acestea

          cu braţe lungi de ploi

          înfăşoară-mă

          în pletele frunzelor moarte

          cântă-mi cântecul funebru

          pe care eu nu-l voi mai auzi

          fă-te că nu observi

          că-n trupul meu invadat de uitare

          mai pâlpâie un foc cuminte

                    x   x   x

          vin amintirile

          cu pas famelic

          sticlindu-şi ochii

          şi dinţii

          mă înconjoară

          hulpave

          trăgând fire din nervii mei

          tu dragoste-fiară

          mi-ai dat furându-mi

          mi-ai luat dăruindu-mi

          otrava

          fără antidot

                    x   x   x

                                                                                              Păsări albe, păsări negre

          au privegheat oul ce nu eclozează

          aripă albă, aripă neagră

          te-au chemat pe rând la lumină

          secret zăvorât

          înfăşurat în taine

          de sens invers

          tot mai adânci

          şi mai tulburi

          ou privegheat

          ou aşteptat

          pasăre albă, pasăre neagră

          vei rămâne mister

                x   x   x

          Semne pe cer, semne pe apă

          semnele cărării

          orele cad cu plescăituri amfibii

          grele şi umede

          gravidele timpului

          nu întoarce capul

          şarpele istoriei mi-a muşcat glezna

          cochiliile mărilor din sud

          mestecă ecouri mediterane

Published in: on 15 noiembrie 2011 at 9:26 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , ,

Poezie: Codrina BRAN: Poeme de toamnă

 

x x x

În semiîntunericul toamnei

Început de ploaie

Creste până la ciocănituri în pervaz

Plouă

Între mine şi lume

Spaţiul continuu

Devenit discontinuu

Spaţiul se fragmentează

Se strânge în unităţi distincte

Orizontul devine retractil

Ca un cerc tangibil

Însuşi interiorul meu mai concentrat

Fiinţa mea mai densă  întoarsă înăuntru

Asemenea melcului care-şi retrage ochii înăuntru

Unde-şi vede doar propriile viscere

Aceea e starea lui de echilibru

E starea lui rotundă

Aşa cad şi eu în mine însămi

Trasând o peliculă izolatoare între mine şi lume

Cobor tot mai adânc

Acolo unde nu mai e nevoie de cuvinte

Nici de gânduri

Este doar senzaţia de unu

Şi unde te pot vedea

De câte ori mi-e dor de tine

 

x x x

Dacă n-ai putut să mori cu prima iubire

Condamnat să rămâi în vântul ambiguu

Târându-ţi făptura prin cenuşa de azi

De ieri

Şi de mâine

Mulţumind în final

Pentru fărâma amară

În loc de cuminecătura îngerilor virgini

 

x x x

La casa Julietei din Verona

Turiştii se fotografiază

cu mâna pe sânul drept al statuii

este o glumă

dar mai apoi în crepuscul

un vânt  cald mă ajunge din urmă

mă mângâie cu tandreţe

este iubirea

ce-n aer pluteşte

nu este glumă

iubire contagioasă

m-am îndrăgostit la Verona

de crepusculul ce lumina zidurile cărămizii

în timp ce clopotul bătea asfinţitul

şi cerul se boltea albastru

închizându-ne în capsula serii de vară

mediteraneeană

Published in: on 6 octombrie 2011 at 10:01 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , ,