PIAȚA UNIVERSITĂȚII
de Ion INDOLEAN
În Piaţa Universităţii e agitaţie mare, chiar dacă ora a trecut de zece seara, într-o zi de duminică, care deobicei este dedicată vieţii de familie şi pregătirii pentru săptămână ce are să vină. Protestatari de tot felul sunt adunaţi aici, iar fiecare îşi strigă ofurile şi supărările, prea mult timp ţinute în ei, ajunse la cote alarmante. De la un protest şi până la o revoluţie poate fi mult, dar, la fel de bine, poate fi doar un pas. Iar de la mult discutatul subiect Roşia Montană şi până la arhi-cunoscuta, mai ales pe stadioane, România, România, ole, ole ole, totul se strigă aici, în Piaţa Universităţii, 15 ianuarie, ora 22:15. Lumea este tensionată, unii mai mult decât ceilalţi. Grupuri şi grupuleţe se disting, unele deabia îşi fac apariţia, altele sunt drepte pe poziţii de ceva timp, dar cei care s-au făcut remarcaţi sunt huliganii. Veşnicii huligani, prezenţi de când lumea, chiar de dinainte de vremurile cenuşii ale comunismului, sunt poate printre cea mai veche speţă de pe pământ. Nimic nu este mai la-ndemână decât să fi huligan, îţi trebuie doar un strop de adrenalină, multă nesimţire şi, bineînţeles, şi mai multă inconştienţă.
Unul dintre protestatarii cuminţi, chiar reţinuţi, este Simona. Aceasta are 22 de ani, dar încă locuieşte cu părinţii, aproape de piaţă, pe Magheru, în blocul care până nu demult găzduia la parter fosta cofetărie Scala. Renumele, însă, nu i-a fost de ajuns, pentru că acum s-a transformat în farmacia Catena, încă un aspect pentru care ar trebui protestat, fiindcă vechiile valori sunt lăsate atât de uşor să moară, iar nimeni nu ia măsuri. În orice caz, Simona a coborât până la alimentara de la colţ, dar cum a văzut că e rost de un protest a zis de ce nu, de să nu se alăture şi ea, doar acasă e plictiseală mare. A urcat înapoi doar pentru a-şi fabrica la repezeală un banner, ca să nu fie cu mâna goală. A luat un carton pe care a scris: Noi iubim, nu muncim, ca să ştie toată lumea că este o fire sensibilă şi, totodată, exponenta tinerei generaţii de astăzi. În drum spre uşa de la intrare, pe care a ieşit, a trecut încă o dată pe lângă musafirii părinţilor ei, care au reuşit să acapareze tot apartamentul. În condiţiile date, chiar s-a bucurat că poate să li se alăture protestatarilor, că doar chibiţatul şi curiozitatea sunt sporturi naţionale la români, surclasate, probabil, doar de oină, pe care, surprinzător pentru statutul ei, nimeni nu o practică, dar care este în continuare sportul nostru naţional, din nu ştim ce considerente care, momentan, ne depăşesc. Dar să revenim la Simona, o fată mignonă, care s-ar pierde oricând prin atâta lume, dacă nu ar fi unul dintre protagoniştii poveştii. Aici, la protest, tocmai ce s-a întâlnit cu Raluca, verişoara ei, care era în trecere. Nu ştim cum, dar Ralu’ nu a auzit ce se întâmplă în piaţă şi şi-a dat întâlnire cu Costel, logodnicul ei de 19 ani, vârsta pe care i-o împărtăşeşte. Mâţâită şi niciodată atentă la lumea înconjurătoare, nu a alfat că lumea protestează, aşa că a intrat în gura lupului, dar noroc cu Simona, care, total neanunţat, dar oportun, trebuie să-şi protejeze verişoara mai mică.
Vizibil mai înaltă şi mai bine dezvoltată, Raluca, spre deosebire de Simona, este chiar o apariţie şi se face remarcată oriunde, graţie unei perechi de sâni proeminenţi, dar şi prin picioarele lungi şi frumoase, de căprioară. Este o fată zveltă şi conştientă de calităţile ei, de aceea se îmbracă deseori cu haine extrem de strâmte, dar fondul de ten folosit în exces se va vedea peste câţiva ani. Să nu ne grăbim, însă, pentru că la 19 ani nimeni nu se gândeşte la viitor, ci este ancorat în prezent.
– Vai, dragă, ce bine că te-am întâlnit. Mare noroc am avut, că altfel cine ştie ce s-ar fi întâmplat.
– Ce putea să se-ntâmple? Dar ce faci aici, la ora asta? Întreabă Simona, care pare distrată de ceva, fiindcă se uită într-o parte şi într-alta, ca şi cum i-ar trece prin minte multe gânduri în acelaşi timp.
– Am vorbit cu Costel să mergem la mall la Unirii şi nu ştiam că e lume pe aici, trebuia să ne întâlnim în faţă la Inter, dar în nebunia asta n-am cum să-l văd, îţi dai seama. Spune Raluca, în timp ce începe să-şi roadă una dintre unghii cu mare elan, dar aproape involuntar.
– Nu-ţi mai roade unghiile, fată. Să ştii că ţi se deformează degetele!
În jur, lumea protestează în continuare. Este o gălăgie de neimaginat. Majoritatea protestatarilor sunt paşnici, dar grupul de huligani înclină balanţa în favoarea lor, chiar dacă nu sunt într-un număr foarte mare. Aceştia rup bările de metal de pe marginea străzii, sparg tot ce le stă în cale, nici măcar jeturile cu apă date de jandarmi nu-i sperie. Se poartă de parcă ar fi drogaţi sau hipnotizaţi. Nimic nu pare să le stea în cale, iar faptul că fac toate aceste lucruri pentru propriul amuzament este îngrijorător, pentru că au vreo revendicare, ci doar au prins un moment prielnic în care să se războiască cu jandarmii.
Radu, şeful jandarmeriei din Bucureşti, tocmai ce a ajuns la faţa locului. Are în mâna dreaptă un megafon, cu care îndeamnă la calm, dar, se pare, cui sunt adresate aceste rugăminţi nu-l ascultă. Huliganii îşi văd de treabă în continuare, odată cu apariţia oficialului spiritele lor încingându-se şi mai tare. Apariţia unor dube şi camioane ale jandarmeriei mai domoleşte din curajul delicvenţilor, dar doar pentru puţin timp, pentru că se dezmeticesc şi reîncep asalturile.
– Sper că nu e şi Costel printre ei. Doamne fereşte! Îşi exprimă neliniştea Raluca.
– Cum să fie printre ei? Ai înebunit?! Răspunde Simona.
– Mai ştii… ştii că are tot felul de prieteni dubioşi; mă tem să nu-l fi corupt.
– Ăla nu e Radu?
– Care?
– Bărbatul cu megafonul în mână.
– Ba să ştii că el e. Hai să mergem spre el, poate ne vede.
– De ce să mergem? Spune Simona supărată. Ea vrea să protesteze, nu să se alăture puterii. Du-te tu singură, eu stau aici.
Radu este prieten de familie cu părinţii Simonei. Bărbat respectabil, la 50 de ani, vorbeşte cu mult calm în timp ce face apel la calm. Are mustaţă de militar, un palton elegant şi o pălărie cu două pene de fazan. Este un bărbat bine, extravagant şi foarte îngrijit. Cele două pene îi dau un aer de artist, în ciuda funcţiei la pol opus pe care o ocupă. Dacă l-ai vedea pe stradă ai crede sigur că e scriitor, tenor sau actor. Procentajul mare de semianalfabeţi cu care lucrează de-o viaţă se pare că nu l-a afectat deloc, poate chiar l-a motivat să citească mult şi să-şi creeze o cultură demnă de invidiat chiar şi pentru un om de litere.
– Să ştii că eu mă duc, oricum mă plictisesc aici. Poate mă pot urca sus lângă Radu şi să mă uit după Costel.
– Du-te, fato. Spune Simona, cu jumătate de gură. Ştie că pe verişoara ei nu e bine s-o laşi singură, mai ales într-o situaţie ca aceasta.
Ajunsă aproape de Radu, Raluca îi face semne şi strigă după el.
– Vă rog frumos să încetaţi vandalismele. Toţi cei care sunt responsabili vor fi identificaţi şi aspru sancţionaţi. Vă rog frumos, oameni buni.
Nimeni nu pare să-l asculte pe şeful jandarmeriei, dar acesta cedează. Vorbeşte calm, ca şi cum nimic grav nu s-a întâmplat, dar lumea pare să nu-l ia asculte și continuă să îşi strige nemulţumirile. Un bărbat are o pancartă pe care scrie Ne-ai ciuruit, un altul are un tricolor cu o gaură în mijloc, s-o fi simțind revoluționar; fiecare încearcă să fie autentic şi să se facă remarcat. Parcă asistăm la un concurs de originalitate, nu la un protest în masă, iar cei care au venit din pură curiozitate sunt în număr mare, dacă ascultăm numeroasele glume, urmate de râsete, care fac din manifest un circ gratuit.
Raluca face semne disperate către Radu, dar acesta nu o vede, iar fata nu poate ajunge la el, fiindcă este păzit de oameni de ordine. Tensiune este prea mare ca oficialul să se uite în jur cu atenţie. Oricât de calm ar părea, este îngrijorat. Cea mai mică greşeală îl poate costa funcţia pe care a ajuns să o ocupe cinstit şi cu multe sacrificii. Cariera a fost întotdeauna pe primul plan, motiv pentru care nu are familie. Ticurile sunt pentru el la ordinea zilei, dar unul îl supără cel mai tare, fiindcă îl incomodează teribil. Îşi atinge foarte des sprâncenele, o deprindere căpătată în tinereţe, de care nici măcar nu îşi aminteşte cum s-a pricopsit. Probabil în nopţile obositoare în care patrula prin cartiere, sau în timpul simulărilor interminabile, pe care nu le-a putut suporta niciodată.
În orice caz, Raluca şi-a pierdut nădejnea că va fi reperată de Radu, care începe să-şi piardă la rându-i răbdarea. Se uită la oameni, nu mai spune nimic şi are o privire pierdută. Se uită în gol. Doar Simona este în largul ei și pare ciudat cum o fată atât de firavă poate striga cu atâta putere. La urma urmei, a ajuns la o vârstă la care începe să înțeleagă cum merg lucrurile în țara asta, iar acum îi pare cu siguranță rău că l-a votat pe Băsescu. Ţine pancarta şi urlă de mama focului tot felul de lozinci pe care cei mai inspirați le compun şi le spun pe loc. Atmosfera unui concurs de originalitate pur și simplu nu ne dă pace. Suntem ca la un cerc de creație care nu a ieșit cum era prevăzut, iar acum fiecare participant își dă în petec. Este atât de mare zarvă şi o aşa mare dezorganizare că ţi-e şi milă de protestatari. Nimeni nu pare să se mai înţeleagă cu nimeni, ba mai mult, jandarmii s-au hotărât să intervină în forţă, dar nu printre huligani, ci printre cei care protestează paşnic. Le-o fi şi lor frică să se bage printre cei mai agresivi şi se iau de ceilalţi, care n-au nicio vină pentru stricăciuni. Oare de ce întotdeauna pică de fazan cine nu trebuie?
Ovidiupecican's Blog 