Paradisiacul cosmic în proximitate: METEORA

… Deodată, drumul coteşte şi o ţine tot înainte profilând din ce în ce mai bine, în stânga lui, lanţul munţilor Pind, iar în faţă – şi puţin la dreapta – nişte pietre imense, nu mai mici decât munţii înşişi, înfipte în pământ în vremurile altor mitologii decât cea olimpică. Aceste ţăndări uriaşe de piatră, înfipte pe neaşteptate, fără nicio pregătire, în pământul Thessaliei, par, într-adevăr, nişte pietre suspendate în aer, crescute neverosimil atât de aproape de relieful plat al zonei, încât ai crede că sunt nişte magneţi imenşi, plutind delicat la milimetri de pământul propriu-zis. Nu m-ar mira să aflu că, datorită acestei caracteristici, i-au impresionat pe James Cameron şi pe desenatorii care au pregătit atenţi ambianţa planetei Pandora, sugerându-le celebrele stânci plutitoare pe care eroii se caţără cu destoinicie, balansându-şi spinările şi cozile albastre…

Există acolo, în însăşi dispunerea naturii, un reflex misterios al luminii, un alt fel de aer şi chiar o somaţie interioară de a respira altminteri. Este, probabil, tocmai ceea ce au sesizat călugării din vechime care s-au gândit să se refugieze prin crăpăturile ori pe platourile neaşteptate ce încheie sus, stinghere, pe numai câţiva metri, acele stranii pietroaie venite din cer.

Published in: on 7 iulie 2010 at 8:24 pm  Comments (1)  
Tags: , , , , ,

SONIA GOIA: Primejdii şi atracţii din străfunduri

Există hăuri şi depărtări care ne pândesc de la distanţe infinitezimale. Marile primejdii nu vin din rănile de cuţit, ci din destructurările invizibile, la nivelul atomilor sau al genelor…

De fiecare dată când e vremea Ignatului, timp sacrificial prin excelenţă, îmi amintesc fulgerător de acest lucru. E o recădere nu atât în timp, cât în starea arhaică inaugurată de izgonirea din Paradis. Sunt din nou în momentul când, prin noua lege căzută asupra omului, preţul vieţii a devenit moartea, iar hrana a început să însemne imolarea celorlalte regnuri. Din nou mă cutreieră marele vânător, invitându-mă la un ospăţ totemic, când împăcarea cu animalul răpus se petrece ritualic, într-un ospăţ savant, desfăşurat cu fast, împreună cu tribul.

Stau din nou, pentru o clipă desprinsă din istorie, sub semnul lui Cain şi al lui Abel, regăsindu-mă în preajma marilor răscruci ale fiinţei: între reificare şi lichefiere, dezmembrare şi topire sau fum…

Acolo sunt eu, cel care am fost şi cel care, dispărut în pântecele meu, voi fi pe mai departe. Iar „fratele porc” îmi zâmbeşte, mă cheamă, mă iartă.

Într-un fel sau altul, sărbătorile de Ignat – cu substratul lor ancestral, arhetipal şi nemuritor – sunt la îndemâna noastră, a tuturor, an după an… Nu oricine are însă darul ochiului crud care surprinde şi oroarea, şi umorul; şi cruzimea, şi candoarea; şi alarma, şi promisiunea. Sonia Goia vede toate acestea cu o mirare conţinută, chemând introspecţia, retrospecţia şi inspecţia de adâncime.

Published in: on 10 martie 2010 at 11:04 am  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , , , , , ,