ALIANȚE CULTURALE ȘI TERORISM INTELECTUAL. O PRIVIRE ÎN PROXIMITATE. II. NOICISM?

Astfel, în decursul celor mai bine de douăzeci de ani, dl. Liiceanu și-a consolidat poziția personală atât din punct de vedere logistic – în calitate de lider al grupului editorial Humanitas -, cât și civic (prin GDS și revista 22), și academic, în interiorul universității și a instituțiilor de rang universitar. Chiar și atât ar fi destul pentru a dobândi un relief special în dinamicile culturale ale actualității. Dar în cazul dlui Gabriel Liiceanu alianțele sunt mai complexe, iar prezența domniei sale ca spirit tutelar se face simțită în mai multe domenii.

Ucenici noicieni, și Liiceanu, și Andrei Pleșu, frecventându-l asiduu pe Noica, la București ca și la Păltiniș, în anii 70-80, părând a fi adevărații continuatori ai spiritului filosofului și asumând public această misiune, ei sunt, dintre toți cei acceptați de Noica în preajmă, nu doar cei mai îndrăgiți apropiați ai filosofului, ci și nucleul a ceea ce s-a socotit a fi „Școala de la Păltiniș”. De fapt, la o privire mai atentă, se observă că, din acest punct de vedere, Andrei Pleșu a făcut mai puțin caz de această moștenire decât prietenul domniei sale. Liiceanu, în schimb, a preluat, ca editor, la Humanitas, publicarea, pentru început, a operei celui dispărut. Apoi, în 1999, „… printr-un efort al Editurii Humanitas, fundația Humanitas Aqua Forte a cumpărat cabana în care a trăit Noica în ultimii patru ani ai vieții sale”[1]. Fundația respectivă a preluat, de asemenea, și Casa Lovinescu, întemeind în acel imobil, nu mai puțin semnificativ pentru moștenirea culturală a contemporaneității românești, Cenaclul Lovinescu și Cercul Noica[2]. Calitatea de fondator al Cercului Noica îi revine, fără îndoială, tot lui G. Liiceanu, după cum rezultă și din prezentarea postată pe blogul acestui program intelectual[3]. În cadrul cercului de studii noiciene nu putea lipsi, desigur, nici… Heidegger. Pentru început, doar dl. Răzvan Andrei s-a ocupat de o temă legată de filosoful german menționat, încercând să deslușească raportul „Heidegger și Stăniloae: premise pentru un dialog asumat critic”[4].

Legăturile blogului – și, implicit, ale Cercului Noica – sunt cu Casa Lovinescu, Ed. Humanitas, cu defuncta revistă Idei în dialog, cu Institutul Cultural Român, cu Revista 22, cu – o surpriză?! – revista Rost, cu Societatea Română de Fenomenologie și cu revista Dilema Veche. Ele ne conduc, astfel, la proximitățile instituționale ale tinerilor noicieni, dar și la anumite personalități și orientări culturale românești actuale; la G. Liiceanu, în primul rând (Casa Lovinescu și Humanitas, revista 22), la H.-R. Patapievici (Idei în Dialog, dar și Institutul Cultural Român), la discipolii liicenieni și la prietenii acestora grupați în Societatea Română de Fenomenologie (nucleul liicenian fiind ceea ce am numit Grupul HAH), la Andrei Pleșu (Dilema Veche).

O atenționare specială merită făcută în direcția revistei Rost, subintitulată „Revistă de cultură creștină și politică”, despre care pe blogul Arsenie Boca se spune: „Revista ROST este un manifest românesc, care nu are un caracter strict politic, nici exclusiv cultural, ci este menit resurecţiei morale şi spirituale a românilor, întru recăpătarea demnităţii naţionale şi impunerea unui posibil model românesc în lume”, iar prezentarea de pe situl wikipedia menționează: „La mai multe luni după apariția primului număr, în martie 2003, revista Rost a fost caracterizată drept «o revista conservatoare, care slujeste românismul, fără să abuzeze de iluzia localismului îngust», făcând cunoscute «o serie de valori tradiționale ale societatii românesti, pe care puțini oameni sunt dispuși să și le mai asume in ziua de astăzi»”. Chiar dacă nu în sens strict, cum se atrage atenția, totuși, îmbinarea creștinismului cu politica trimite deja către o anume orientare; nu neapărat creștin-democrată, câtă vreme sfera politicii include și abordări non-democratice. Într-adevăr, opțiunea pentru tradiționalism, ortodoxia, pro-românismul, incluse în programul fundației și al revistei, definesc opțiunile de dreapta ale revistei. Valorizările unor personalități cunoscute drept legionare, a haiduciei legionare etc. indică în mod convingător preluarea și popularizarea de către gruparea din jurul revistei Rost a cel puțin unora dintre poziționările extremei drepte culturale și politice.

Nu este de mirare că Sorin Lavric, autorul monografiei în care se încerca spălarea de păcate extremiste a tânărului Constantin Noica, include printre punctele de sprijin ale Cercului Noica și revista Rost, după cum nu trebuie să mire nici prezența aceluiași printre tinerii filosofi implicați în proiectul Heidegger al lui G. Liiceanu (Grupul HAH). Dimpotrivă, ceea ce părea un simplu accident – și era prezentat ca atare de Ileana Borțun, membră a grupului heideggerienilor dâmbovițeni – devine, în noua lumină, mai clar și mai inteligibil.

Toate numele de persoane și de instituții pomenite în anturajul Cercului Noica atrag atenția asupra sferei de iradiere a acestei pepiniere și a direcției în care, dincolo de declarațiile exprese, ea se îndreaptă. Ele pun în evidență și alianțele, punctele de sprijin pe care se reazemă noul val al noicienilor ori, mai bine zis, dinspre ce direcții și tendințe emană ei ca program filosofic și civic.


[1] În volum, textul continuă astfel: „Apoi, într-un al doilea pas, ajutat și de prieteni, am făcut ce se cuvenea făcut: am restaurat-o în întregime, am păstrat neatinsă camera lui Noica, am amenajat celelalte trei camere pentru a fi locuite din când în când de toți cei care erau dispuși să lucreze acolo imitând spiritul «isprăvilor culturale» ale Păltinișului. Într-o țară fără memorie și fără pietate autentică, am păstrat memoria culturală a unui loc de care, altminteri, s-ar fi ales praful” (Întâlnire cu un necunoscut, București, Ed. Humanitas, 2010, pp. 78-79). Dl. Liiceanu socotește, astfel, că intrarea cabanei de la Păltiniș în proprietatea domniei sale este un act patriotic și că transformarea acestui loc într-un sanctuar al venerării filosofice rezervat celor din cercul domniei sale ar fi o dovadă de… pietate autentică.

[2] Punerea alături a lui Lovinescu și Noica, primul fiind de formație franceză și adept al sincronismului, al doilea preferând sursele germane și admirându-l pe autohtonistul și ortodoxistul Nae Ionescu, reprezintă, în sine, o performanță ce dovedește tipul de cernere a valorilor culturale specific gustului liicenian. Dar nu despre asta este vorba aici, ci despre expansiunea instituțională a puterii cultural-simbolice a dlui. Liiceanu.

Vezi: http://www.casa-lovinescu.ro/

În legătură cu Cenaclul Lovinescu, un interviu al Ioanei Pârvulescu, scriitoarea care se ocupă de această inițiativă, lămurește că așezarea domniei sale în fruntea cenaclului a survenit după refuzul altora și, mai ales, după abordarea ei, personal, de către Monica Lovinescu, dornică să știe că în casa tatălui ei, unde odinioară se țineau ședințele Cenaclului Sburătorul, activitatea cenaclieră se reia. Fapt de netrecut cu vederea, „La fiecare ședință avem un invitat-surpriză (nu îl spun dinainte), în funcție de tema discutată. Așa că între invitații de onoare au fost – îi înșir într-o ordine întâmplătoare – Dan C. Mihăilescu, Alexandru George, Andrei Cornea, Mircea Cărtărescu, Ion Manolescu. Și, firește, Gabriel Liiceanu, cel datorită căruia există această Casă Lovinescu și tot ce se petrece în ea (subl. O.P.)!”(Maria Bercea, „Interviu cu Ioana Pârvulescu”, Revista 22, 28 aprilie 2006 – 04 mai 2006). Iată că, dacă inițial părea că Monica Lovinescu are meritele ctitorului, Ioana Pârvulescu dezvăluie, în cele din urmă, rolul fundamental jucat de Gabriel Liiceanu în înființarea cenaclului, dar și în funcționarea Casei Lovinescu în general.

[3] Vezi: http://cerculnoica.wordpress.com/about/

„Cercul Noica a luat naștere în 2004, la inițiativa mai multor studenți ai Facultății de Filozofie. Inițial, întrunirile aveau loc în incinta facultății, în condițiile în care Casa Lovinescu nu era încă amenajată. Cercul este frecventat actualmente de aproximativ 40 de studenți și absolvenți de filozofie, reuniți în jurul unui nucleu format din Sorin Lavric, Cătălin Buciumeanu, Ana Petrache, Bogdan Duca, Răzvan Andrei și Paul Sandu. După cum declara Sorin Lavric, studenții sunt selectați pe criteriul formației filozofice, dublată de aptitudini literare, obiectivul cercului fiind acela de a forma un grup de tineri exegeți ai operei lui Constantin Noica. Potrivit lui Sorin Lavric, studiul operei lui Noica, demarat de Gabriel Liiceanu, riscă să se termine odată cu el, atâta timp cât nu se vor face eforturile necesare pentru ca demersul să aibă continuitate. Cercul Noica a beneficiat de sprijinul deplin al lui Gabriel Liiceanu chiar de la început, el fiind de altfel cel care a reușit să trezească în Facultatea de Filozofie entuziasmul pentru studierea operei gânditorului de la Păltiniș (subl. O.P.).

Cercul Noica este singurul cerc de studii filozofice din țară focalizat pe studiul unui autor român, cel puțin singurul care reușește să răzbată în presa culturală și de specialitate. Situație regretabilă, dacă e să ne gândim și la alte nume mari ale filozofiei românești care ar trebui să beneficieze de o astfel de atenție, concretizată prin abordări de nivel profesionist, și am putea să menționăm aici numele lui Lucian Blaga, spre exemplu. Sorin Lavric acuză, de altfel, lipsa unui cadru necesar menit să încurajeze acest gen de demersuri, indicând, printre altele, imposibilitatea ca studenții români să obțină burse de studiu în străinătate pentru studii ce îi privesc pe gânditorii români, printre care și Noica: «Noica nu este o valută forte la fel ca alți filozofi internaționali». În fapt, noi suntem cei care putem și cărora ne revine misiunea de a promova valorile culturii române, dezvăluindu-le apoi și pe scena culturii internaționale. Nu ne putem aștepta ca cei din afară să ne descopere și să ne facă valorile cunoscute. Drept pentru care, afirmă Sorin Lavric, avem nevoie de burse acordate de statul român sau de fundații culturale private (subl. O.P.) care să încurajeze studiul filozofilor români, avem nevoie de conferințe internaționale și de seminarii sau tabere de vară pe această temă (subl. O.P.), dar, mai mult decât orice, trebuie să ne străduim ca filozofii români să devină accesibili în afară, prin intermediul traducerii lor în limbi de circulație internațională. Cercul Noica poate reprezenta o inițiativă model pentru demersuri similare axate pe studiul altor gânditori autohtoni”. (Alexandru Racu, „Filozofia românească, valorizată la Casa Lovinescu”, Revista 22, an. XV (898), 25 mai – 31 mai 2007)

Reclame

„Profesorul şi discipolii” – serie de docudrame la TVR Cultural

TVR Cultural începe grila de primăvară în spaţiul rezervat documentarelor cu seria de docudrame intitulată „Profesorul şi discipolii”. Seria va fi difuzată în fiecare sâmbătă, de la ora 13.00, între 26 martie şi 30 aprilie 2011.

Realizatorul şi producătorul Radu Găină propune un discurs de televiziune în care va fi analizată întâlnirea dintre Nae Ionescu şi reprezentanţii iluştri ai generaţiei 1927, Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Mircea Vulcănescu, Mihail Sebastian, dar şi Jeni Acterian sau Alice Botez, model formativ în a cărei osmoză s-au diferenţiat destine spirituale importante pentru cultura românească şi cea universală.
Discipolii lui Nae Ionescu au înfruntat istoria contorsionată a veacului din urmă şi au performat excepţional în diferite domenii ale gândirii. Gândul liber, neîncorsetat în canoane, trăit în substanţa sa era esenţa acestui model paideic propus de Profesor discipolilor deschis sub semnul funcţiei epistemologice a iubirii… Personalitatea lui Nae Ionescu şi modul în care aceasta s-a afirmat a stârnit polemici şi patimi încă din epoca interbelică, iar acestea au traversat şi anii comunismului, renăscând cu putere după 1990.
Radu Găină a invitat la o dezbatere vie pe această temă diferite personalităţi ale culturii noastre din cele mai importante centre universitare: Eugen Simion, Neagu Djuvara, Virgil Ciomoş, Ioan Ică jr., Sorin Alexandrescu, Ion Dur, Mihail Neamţu, Paul Cernat, Sorin Lavric, Dan C. Mihailescu, Liviu Bordaş, Anton Adămuţ, Petru Bejan, Ştefan Afloroaie, Wilhelm Dancă, Dan Ciachir, Răzvan Codrescu, Alexandru Laszlo, Ovidiu Pecican.
Autorul acestei serii a realizat şi reconstituiri de epocă pornind de la memorialistica epocii reflectată în „Umbre şi lumini” de Maruca Cantacuzino Enescu, „Jurnalul unei fiinţe greu de mulţumit” de Jeni Acterian, „Jurnal 1935-1944” şi „Jurnal II „de Mihail Sebastian. Au întruchipat personajele timpului actorii Gavril Pătru, Ana Ioana Macaria, Ilinca Goia, Carmen Ungureanu precum şi realizatori şi prezentatori din Televiziunea Română ca Irina Mohora, Marius Constantinescu, Claudiu Lucaci, Dana Vlad, Dragoş Porojnicu, Alina Ciocan, Andreas Petrescu.
Au fost realizate filmări la Brăila, oraşul în care s-au născut Nae Ionescu şi Mihail Sebastian, precum şi la Păltiniş pe dealul numit „Coasta Boacii”, amintit mereu de Emil Cioran în scrierile sale.
 
http://www.tvr.ro/articol.php?id=99687&c=99

ÎN CONTRA DIRECȚIEI DE ASTĂZI ÎN FILOSOFIA ROMÂNEASCĂ. XV: ADMIRAȚIE ȘI INFAMIE. ANTOLOGIE LIICENIANĂ

A-i iubi pe unii fasciști înseamnă sau nu să iubești fascismul? Întrebarea poate părea naivă, dar nu este. Faptul că am o slăbiciune pentru x nu înseamnă că o am și pentru y, z, q, k, colegii lui de viziune și de idealuri. Mihail Sebastian nu îi iubea pe fasciști, dar avea o slăbiciune specială pentru Nae Ionescu. Înseamnă că a fost Sebastian un ins ambiguu, cu pasiuni și complicități insuficient deslușite cu anumite personalități fasciste interbelice românești? Într-o carte care a stârnit o întreagă bătălie critică, Marta Petreu afirma că da, în vreme ce alți critici respingeau teza și demonstrația, acuzând-o și pe autoare de o mulțime de păcate procedurale, de rea-credință, de toate relele din lume.

Cel mai drastic și mai scurt verdict în acest caz l-a dat însă eseistul Gabriel Liiceanu: „Am afară pe balcon, într-o comodă, un sertar cu «cărți infame», pe care nu le țin în casă, ca să nu-mi murdărească biblioteca” (Întâlnire cu un necunoscut, București, Ed. Humanitas, 2010, p. 360). Printre ele, alături de cartea de interviuri a generalului de Securitate Nicolae Pleșiță, de volumul fostei sale angajate și colaboratoare Doina Jela – despre ultimele o sută de zile ale Monicăi Lovinescu (desființată metodic în același volum la pp. 68-70) – … și cercetarea Martei Petreu Diavolul și ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian. Nu mă mir că G. Liiceanu repudiază confesiunile generalului de Securitate care l-a umilit în arest pe Paul Goma și și-a câștigat faima de cinic demăsurat, deși rămâne un semn de întrebare păstrarea, după consultare, a respectivei cărți în proprietatea eseistului (fie și pe balcon). Nu mă mir nici de condamnarea disprețuitoare a Jelei Doina, ce survenea după consumarea unei colaborări profesionale de ani a celor doi; nu pentru că ar fi justificată – nu este justificat niciodată să dai de pereți o femeie, rămân destule mijloace ponderate și într-o tonalitate reținută de a-ți exprima dezacordul față de gândurile sau procedurile ei -, ci pentru că mi-am consumat mirarea față de înfierările inchizitoriale ale dlui Liiceanu la timp, când cu terfelirea Monei Muscă.

http://www.9am.ro/stiri-revista-presei/Actualitate/40807/Gabriel-Liiceanu-ii-scrie-Monei-Musca.html

În treacăt fie spus, în cea de a doua scrisoare a dlui Liiceanu referitoare la informatorii Securității, venind vorba despre prestația de turnător a părintelui Iustin Marchiș, tonul este mult moderat în raport cu cel dinainte, ba chiar se afirmă – stupefiant – că în loc să o toarne Securității pe soția cutărui ambasador, mai bine preotul ar fi procedat invers, turnând Securitatea către aceasta; Liiceanu recomandă acum, așadar, ceea ce s-ar numi „procedura Pacepa”, distingând tacit între turnătoria rea și turnătoria bună, și recomandând-o pe ultima ca pe o procedură aparent validabilă etic. Ironie? Cinism? Nu mi-e clar, omul vorbește de obicei posomorât și sobru, inchizitorial.

http://www.9am.ro/stiri-revista-presei/Actualitate/42402/Gabriel-Liiceanu-Umbra-parintelui-Marchis-la-Cozia.html

Cu eleganța intransigenței,dl. Liiceanu exilează însă pe balcon și cartea Martei Petreu, colegă cu domnia sa nu doar la Uniunea Scriitorilor, în calitate de poetă și eseistă cu reputația stabilită, ci și în mediile academice, ambii fiind profesori universitari la facultăți de filozofie prestigioase… De astă dată, domnia sa nu argumentează în nici un fel. Verdictul, izvorât dintr-un dezacord grav cu conținuturile cărții, rămâne însă drastic, pentru toate cele trei volume: infamie! Conform DEX, cuvântul desemnează ceva „Care merită disprețul societății, care trebuie înfierat; ticălos, josnic. mârșav. ** Fig. Oribil, groaznic”. Se poate mai rău de atât?

Nu necesită explicații motivul pentru care poți considera dezavuabilă cartea construită în jurul unui mahăr al regimului Ceaușescu, precum generalul de Securitate Nicolae Pleșiță. (Cu toate acestea, de ce nu ar fi de dezavuat și alte cărți similare, din seria memorialisticii serviciilor secrete comuniste din România, despre care dl. Liiceanu nu spune nimic, în pofida emanării lor dinspre personaje de același calibru, de la Pacepa la Filip Teodorescu?). Este însă interesant cu câtă vehemență este executată Doina Jela pentru o formă de devotament care poate crea impresia de intruziune în intimitatea bolnavului (deși rămâne de observat că volumul lui Radu Preda despre Petre Țuțea era tot ceva de același fel, iar ambele jurnale asistențiale în preajma unor mari personalități par decalcuri după – culmea! – Jurnalul de la Păltiniș). Mai mult: de ce ar fi mai delicat să îl înfățișezi pe Noica cel ieșit din închisoare hămesit după o prăjitură sau plângând enervat în urma unui banal meci de fotbal de la televizor – precum în Întâlnire cu un necunoscut -, decât să o fotografiezi pe fragila bolnavă Monica Lovinescu, aflată în fața Marelui Prag pe care cu toții îl vom trece? Unde începe, cu precizie, și unde se termină pudoarea reporterului? Și iarăși: ce are, cu cele două înfierări dinainte, execuția lapidară a unei cercetări care arată că, în opinia autoarei, Mihail Sebastian nu a fost un înger, ci un om atașat enorm de Nae Ionescu și atunci când se putea în mod firesc, și când lucrul acesta a început să pară straniu, nesăbuit și fără speranță?

Numai la noi trebuie să iubești necondiționat și fără rest persoana despre care scrii; semn de cultură cu reflexe formate într-o adulație necritică nu numai față de luminile vieții intelectuale și artistice, ci și față de mai marii zilei. Pretutindeni în lume apar cărți care pun în criză interpretările dominante cu privire la un personaj notoriu sau altul, de la politicieni și militari, la staruri cinematografice și oameni de știință. Cine normează monografierea câte unei mari prezențe, obligând la reverență și prosternare continuă și integrală? Chiar presupunând, odată cu cei care au argumentat împotriva Martei Petreu, că demonstrația domniei sale nu a convins – de ce ar merita scriitoarea să fie lapidată moral? De ce nu le-ar ajunge criticilor demontarea tezelor susținute în Diavolul și ucenicul său, de ce ar trebui să se străduie din greu să anihileze orice urmă de prestigiu al exploratoarei?

Acest instinct al sfâșierii, această dorință de a decreta drept „infam” ceea ce ție nu îți place nu ține de vreo atitudine filosofică și nici de un comportament echilibrat, exersat în democrație. El vine ca o invitație la sfârtecare, are un suspect aer vindicativ și, în ansamblu, nu face cinste celor care îl lansează. Scena culturală nu are de ce deveni o arenă a gladiatorilor în loc să găzduiască dialogul de idei decât dacă îndărătul ei sunt mize extraculturale, mai mari și mai grave.

Ar fi, în orice caz, de înțeles o anume severitate a dlui Liiceanu în raport cu Securitatea, cu comunismul și cu gen. Pleșiță, sau cu ceea ce domnia sa consideră că este știrbirea prestigiului unei victime a fascismelor interbelice românești, precum M. Sebastian. Poate fi înțeleasă și delimitarea tranșantă și explicitată corespunzător de procedurile unei autoare care, precum Doina Jela, a croit, în fond, o carte după un model lansat, ilustrat și urmat – cu succes -, odinioară, ca și azi, de dl. Liiceanu însuși. Rămâne însă profund neclar de ce ar trebui condamnată la pubelă o carte ce propune o cercetare în revuistica, până atunci neconsultată îndeaproape, a interbelicilor români, lăsând în urmă clișeele bine instalate în reprezentarea epocii investigate, o investigație care susține necesitatea de a explica anumite atitudini publice ale unui discipol prin raportarea intens colorată afectiv la un guru al vremii, precum cea semnată de Marta Petreu. Mi se pare, de asemenea, interesant și faptul că două din cele trei cărți condamnate de judecătorul intransigent G. Liiceanu sunt semnate de… femei.

Ar mai fi însă ceva, totuși. Dacă „Râsul inteligent al lui Liviu Bordaş şi lipsa de prejudecăţi intelectuale sunt, neîndoielnic, replica cea mai potrivită dată prostiei agresive şi fanatismelor de conjunctură”, cum spune dl. Liiceanu pe coperta a IV-a a eseului Apașul metafizic compus de dl. Bordaș pentru a acredita ideea că Nae Ionescu a fost un filosof original, care nu a plagiat, atunci este de reținut că dlui Liiceanu nu îi plac nici prostia agresivă, nici fanatismele de conjunctură. Cu toate acestea, din același citat ce însoțește o pledoarie în favoarea lui Nae Ionescu rezultă că acest gânditor și universitar interbelic nu ar ilustra nici „prostia agresivă”, nici „fanatismele de conjunctură”. N-am să discut aici dacă schimbarea alertă a convingerilor politice și preluarea fără precizări a unei ideații străine, ambele practici din cariera publică a lui Nae Ionescu, sunt dovadă de calmă inteligență și de convingeri perene, contrariul celor înfierate de patronul de la Humanitas. Voi reține doar că pentru dl. Liiceanu reabilitarea publică a lui Nae Ionescu este o cauză demnă de investiții și de susținere, tot așa cum s-a întâmplat și cu tinerețea legionară a lui Noica, discutată într-o carte premiată la Academie, dar contestată violent pentru empatia față de legionarism de către mulți comentatori: volumul Noica şi Mişcarea Legionară (Humanitas, 2007). al dlui Sorin Lavric.

Nu mi-e clar nici în ce fel anume Mihail Sebastian poate fi socotit o instanță fraternă de către autorul Declarației de iubire, când Gabriel Liiceanu crede că merită încurajată spălarea tinereții legionare a lui Constantin Noica și chiar prestația filosofică a profesorului acestuia, Nae Ionescu, ale cărui adeziuni de extremă dreaptă – de la Carol al II-lea dictatorul la relațiile cu aliatul nazist al României și la intimitatea cu Garda de Fier – rămân notorii, ca și ortodoxismul ultranaționalist și antisemitismul lui. „Fiecare om își alcătuiește de-a lungul vieții un edificiu afectiv. Măsura în care el este e dată de consistența acestui edificiu, de mâna aceea de oameni, ei nu pot fi mulți, pe care i-a preluat în el și i-a iubit fără rest, fără umbră, și împotriva cărora spiritul lui critic, chiar dacă a fost prezent, a rămas neputincios. Acești oameni puțini, care ne fac pe fiecare în parte să nu regretăm că suntem, reprezintă, chit că o știm sau nu, stratul de protecție care ne ajută să trecem prin viață”, spune – foarte frumos – dl. Liiceanu în Declarație de iubire. În mod clar, Constantin Noica este unul dintre cei ce beneficiază, în ochii lui, de o asemenea imunitate. Tot acolo, în „rezervația afectivă” personală a autorului se regăsesc și alte prezențe din cuprinsul volumului, de la Sebastian la Monica Lovinescu și Virgil Ierunca. Dar, îmi permit să întreb, aici ar fi și locul lui Nae? Dar al lui Heidegger?

Poate că – s-ar putea zice – nu este treaba mea să formulez asemenea întrebări. La urma urmelor, viața afectivă a lui Gabriel Liiceanu îl privește doar pe Gabriel Liiceanu. Așa ar fi, într-adevăr, dacă domnia sa nu ar fi făcut o țintă majoră a operei sale scriitoricești din dezvăluirile dinamicii interioare ale propriului mod de a fi. După cum spune chiar prezentarea de pe p. 2 a volumului Întâlnire cu un necunoscut – girată, fără îndoială, chiar de domnia sa -, „Gabriel Liiceanu este unul dintre cei mai importanți autori de «literatură personală» din România de azi. În ultimul sfert de veac, cărțile sale au constituit repere pentru diferitele variante ale acestui tip de discurs”. Se înțelege, atunci, cu ce autoritate respinge domnia sa cartea Jelei Doina, ca pe un rebut într-un gen peste care se socotește autorizat a fi stăpân. Ceea ce nu se pricepe ușor este în ce fel scutirea de receptare critică a lui Noica, maestrul îndrăgit, se poate extinde, licit sau ilicit, și asupra lui Nae Ionescu, maestrul extremei drepte românești interbelice, și a lui Martin Heidegger, cel cu adeziuni naziste nedezmințite.

Când în panoplia personală a unui personaj public semnificativ se adună admirațiile față de mai mulți filosofi cu – pasagere sau consecvente – vederi de extremă dreaptă, ce trebuie înțeles de aici? Unde încep și unde se termină afinitățile?

ÎN CONTRA DIRECȚIEI DE ASTĂZI ÎN FILOSOFIA ROMÂNEASCĂ. VIII: FILOZOFIE ȘI… SCIENCE FICTION

Suspiciunile de „contaminare” – fie și diafană – cu extremismul de dreapta nu sunt însă singura obiecție pe care o aduc interesului prea marcat față de filosofia lui Martin Heidegger. Cred, de asemenea, că tipul de imaginar pe care îl pune filosoful în joc pentru a-și construi tezele și viziunea are mai multe în comun cu literatura science fiction și cu religiozitatea de tip New Age decât cu discursul filosofic clasic, recunoscut ca atare.

Să presupunem că există (sau pot exista, cu deplină îndreptățire) filosofii care se dezinteresează de om și problemele existenței lui, de modul lui de a fi și de a cunoaște, de realitatea terestră și de cea cosmică, de valorizarea acestora, de tot ceea ce reprezintă lumea, postulând dragostea de o înțelepciune care nu are nimic cu vreunul dintre toate expresiile ființării trecute aici în revistă. Nu ar fi vorba nici măcar de înțelepciunea transcendentă, dumnezeiască fiindcă, în conformitate cu Biblia, omul a fost făcut de bunul Dumnezeu după chipul și asemănarea Sa; cu alte cuvinte, într-un fel sau altul, și acest tip de înțelepciune ar cădea tot sub incidența raportării la om și uman.

Aspirația către o astfel de iubire de înțelepciune a devenit descifrabilă și într-una dintre ultimele scrieri publicate de Constantin Noica. Într-un text care trebuia să inaugureze o nouă carte, apărut în revista clujeană Steaua, dar care a rămas fără continuare, datorită decesului gânditorului, Noica încerca să imagineze o schiță filosofică pentru cei din cosmos, observând, printre altele, că omul stă sub puterea unor mari dihănii invizibile, care îl modelează. Încă în tinerețe, pe când scria De caelo (1937), el inclusese cosmosul printre puterile anonime care tiranizează orbește conștiința individuală. Iată cum, o mai veche deprindere de a vedea cu ochii minții dihăniile din invizibil – prezumate, nu sesizate ca atare – îl purta pe gânditorul de la Păltiniș, chiar în pragul marii plecări, cu un pas mai departe de ținta obișnuită a meditației lui, anume omul.

Pentru a merge mai departe, dincolo de silueta principalului actor al Istoriei, direcția lui Noica părea să fie cosmosul; nu cel al vechilor greci, oricât de tentante sunt întoarcerile la acesta; Cosmosul lui Gagarin și a Laikăi, a lui Apollo 11 și al navetei Discovery. Nu era întâmplător că Noica își situa interesul târziu înafara filosofiei propriu-zise și a teologiei, amplasându-și scenografic discursul într-un orizont familiar literaturii science fiction și apelând, într-o convenție mai marcat beletristică decât de obicei, la recuzită împrumutată anticipației. O făcea pentru că exista deja o literatură S.F. care, fie că Noica o frecventa sau nu, făcuse pasul deja către filozofie. Nu mă refer la 1984 de Orwell sau la Brava lume nouă de Aldous Huxley, contra-utopii sociale și politice antitotalitare, ci vorbesc despre Abbot cu Flatland sau la Hesse cu Jocul cu mărgelele de sticlă, unde pariul e mai mult filosofic decât narativ-aventuros. Acest tip de S.F. nu era deloc nou. Îl inaugurase chiar un filosof, Lucian din Samosata, iar continuări ilustre dăduse, în sec. al XVII-lea, Cyrano de Bergerac și în sec. al XVIII-lea Jonathan Swift, călătorind pe insule zburătoare și aiurite, odată cu eroul lui, Lemuel Gulliver.

La drept vorbind, cele care narează, în destule cazuri, în termeni artistici, navigații stelare ce vin în contact cu entități – e drept, vizibile – de natură extraterestră (de pildă în Odiseea navei Space Beagle), sunt romanele S.F. ale lui A.E. Van Vogt. Eroul prozatorului, nexialistul Elliott Grosvenor, este expert într-o „știință și gândire integrată” ce vizează cunoașterea Întregului, a… Ființei; s-ar zice că modelul lui este… Heidegger însuși, datorită acestei practici a nexialisticii, în timp ce entitățile extratereste – precum Corl, pisica bipedă dotată cu ventuze – sunt cele care aduc incertitudinea, teroarea, anihilarea pe nava Space Beagle, fiind, metaforic vorbind, o posibilă încarnare a fricii pe care Nimicul o trimite către Dasein. Și, ca pentru a dovedi că S.F.-ul este mai aproape de realitate decât s-ar crede, noțiunea de nexialism imaginată de Van Vogt a ajuns să fie cea care fundamentează un adevărat institut de profil; în Boulder, Colorado.

Vezi:

http://www.nexial.org/ION/

Evident, A.E. Van Vogt nu se va fi gândit nicio clipă ca în romanul lui gustat de tinerii de orice vârstă să parodieze în manieră S.F. anumite teme heideggeriene. Dar de ce nu ne-am gândi noi la asta? Oricum rămâne frapantă intuiția lui Noica – se știe cât de sensibil la imaginea artistică, la metaforă, la artisticitatea limbii – de a-și plasa filosofia, la finalul vieții, în ambianță cosmică, producând, simbolic, o mediere între imaginarul filosofic al lui Heidegger și cel literar-beletristic al lui Van Vogt.

Această comunitate de viziuni, vecinătatea evocată între Heidegger, Noica și… Van Vogt nu rămâne una izolată. Tocmai prin 1986, când Noica publica textul la care mă refer, se stingea un controversat guru occidental, autor S.F. el însuși, care a inventat o abordare științifică axată pe autovindecare, dianetica, transformată ulterior – prin salt calitativ – într-o religie sui generis, intitulată scientologie. La baza acesteia, întemeietorul L. Ron Hubbard a pus thetan-ul, spunând că acesta este „adevărata identitate a persoanei, un sâmbure bun în mod intrinsec, omniscient, non-material, capabil de creativitate nelimitată” („The thetan is the true identity of a person – an intrinsically good, omniscient, non-material core capable of unlimited creativity”, după formularea lui Jacob Neussner din World Religions in America). Thetanul ar fi expresia individualizată a izvorului cosmic, alias forța vitală, numită astfel datorită literei grecești theta (θ), ceva întrucâtva similar cu prana universală din credințele tradiționale ale Indiei.

Oricât ar părea de paradoxal, în asemenea alăturări pare să stea, prin destule trăsături ale sale, filosofia lui Martin Heidegger. Așezarea în centrul ei a Dasein-ului, un alter ego filosofic al omului, care rămâne însă altceva decât omul însuși, atrage atenția asupra thetanului scientologilor, permițând decriptarea faptului că la baza punerii în pagină a acestui fel de căutări stă același tip de imaginar filosofic și vizionar. Înlocuirea subiectului om și chiar a referentului contextual al acestuia, cu gândul de a paria pe centralitatea explorării existenței (Sein, Seiende etc.), are la bază aceeași atitudine ca și a autorilor – diverși ca preocupări și abordări – menționați mai înainte.

 

IX: ANDREI CODRESCU, AVANGARDA ȘI POSTUMANUL

Perspectiva postumană nu caracterizează doar filosofia. În cea mai recentă carte publicată de Andrei Codrescu, Ghidul Dada pentru postumani (în original: The Posthuman Dada Guide. Tzara and Lenin Play Chess), ea ocupă de-a dreptul locul central.

Cartea are ca obiectiv, după cum socotește primul ei comentator din România, abordarea avangardei dintr-o perspectivă postumană („Scopul ghidului este, ne informează Codrescu, de «a-i instrui pe postumani cum să ducă o viaţă dada».” M. Mihăieș, „Când dadaiștii joacă șah”, I, în România literară, nr. 5, 2011). Se remarcă, astfel, „O perspectivă postumană prin excelenţă: „cei care se consideră «umani» vor pretinde că au un «suflet» şi o «istorie» de neşters, în timp ce postumanii vor susţine că sunt parte din tot ce există şi că orice lucru are un lucru al său, inclusiv reţeaua pe care o pun actualmente în trepidaţii cu tropăitul lor indignat. Este o ceartă fără rost, iar dacă cineva se simte inconfortabil când este numit «postuman», vă rog să vă numiţi cum vreţi.”

Se dă chiar o definiție a postumanului: „o fiinţă postumană este o fiinţă umană care a pus natura (inclusiv propria-i natură) între paranteze. Sau care s-a convins singură că tot ce este nonuman este uman, deci uman = natură. Pe vremuri, asta se numea «antropomorfism», dar în vremurile de-acum se numeşte «o interfaţă prietenoasă pentru utilizator.»” Din această perspectivă, „Dada este instrumentul de înlăturat paranteze şi de scos lumea dintre ghilimele, cu forcepsul imaginaţiei”. O cale directă de a atinge subiectul: mişcarea dadaistă n-a fost altceva decât o formă sălbatică de a anula realitatea şi de-a substitui-o cu un tip special de imaginaţie” (M. Mihăieș, „Când dadaiștii joacă șah”, II, în România literară, nr. 7, 2011).

Iată că, pornind de pe liniamentele unei cercetări-reconstituiri istorico-literare, autorul american de origine română pare să creeze efectul de distanțare – nu doar istorică, ci și… cosmică – față de un fenomen cultural contemporan, de care ne despart, deocamdată, mai puțin de o sută de ani. Resortul din care pornește o asemenea nevoie este comun cu al ultimului Noica, mărind la maximum efectul de creare a perspectivei istorice cu mijloacele ipotezei – filosofice – a postumanului. Se prea poate ca Mircea Mihăieș să fi distribuit accentele, în cronica lui de întâmpinare, altfel decât o face autorul însuși în carte (indicii în acest sens survin în nr. 10 al României literare, unde se publică o scrisoare de distanțare a autorului față de lectura mihăieșiană). Cu atât mai mult însă este grăitor că volumul lui Codrescu permite o asemenea lectură, mai ales că este vorba despre un critic avizat. Or, ceea ce vede Mihăieș în carte, în primul rând, este abordarea postumană a unui fenomen cultural de rezonanță mondială (avangarda literară) și conexiunea dintre acesta și revoluția politică.

Este exact ceea ce acuz, la rândul meu, în cazul imaginarului – situat în aceeași constelație – al lui Martin Heidegger, de care, oricât de departe ar părea situat, nici demersul scientologic al lui L. Ron Hubbard nu se înstrăina.

Mihăieș observă și că ghidul lui Codrescu este „…un tratat despre felul cum avangarda artistică — chiar în absenţa unor valori estetice, fie şi de nivel onorabil — se dovedeşte adeseori a fi braţul înarmat al avangardei revoluţionare” (M. Mihăieș, „Când dadaiștii joacă șah”, III, în România literară, nr. 9, 2011), atrăgând atenția asupra potențialului detonator pe care avangardele îl pot activa în istoria trăită. Nu este, de altfel, o noutate că, în vreme ce unii avangardiști au găsit oportun să se asocieze „revoluțiilor” de extremă dreaptă – cazul lui Marinetti în relație cu fascismul italian -, alții și-au descoperit afinitățile cu extrema stângă (Maiakovski, desigur, dar și destui membri ai avangardei literare românești, Geo Bogza, Gelu Naum ș.a.). Exact în acest sens observ, la rândul meu, că „activarea” în limba română a filosofiei heideggeriene nu rămâne o opțiune inocentă și lipsită de consecințe pe piața ideilor (inclusiv politice) de la noi.

ÎN CONTRA DIRECȚIEI DE ASTĂZI ÎN FILOSOFIA ROMÂNEASCĂ. III: METAPOLITICĂ HEIDEGGERIANĂ

Am fost, câteva decenii, unul dintre cei care au sperat mult din partea dlui Liiceanu (ca, de altfel, și din partea celuilalt păltinișean, dl. Andrei Pleșu). Am primit ceea ce a primit toată lumea. Cărțile deja menționate, contribuțiile pomenite mai sus. Un lucru ce părea îndelung anunțat de luările publice de poziții ale dlui Liiceanu a întârziat însă, inexplicabil pentru mine, până astăzi rămânând o pia desideria: o monografie Noica, o cartografiere-program a Școlii de la Păltiniș. Nu înțeleg de ce, în pofida aerului că ar fi asumat moștenirea noiciană în mod legitim, dl. Liiceanu nu a elaborat o asemenea carte lămuritoare și pentru sine, și pentru ereditatea sa culturală.

N-aș fi spus nimic în legătură cu acest subiect dacă poziționările publice ale domniei sale, reiterate din timp în timp, cu destulă zarvă, nu ne-ar fi amintit tuturor că memoria lui Noicai i se află în gestiune (fie ea exclusivă sau nu). Unul dintre momentele memorabile a fost cel care a marcat inaugurarea ediției de opere Constantin Noica (”Seria Noica” a demarat cu publicistica îngrijită de Marin Bucur în 2 volume, apărute 1994 și 1996). Un altul a fost intervenția drastică din revista 22, dominată de umbra lui G. Liiceanu (oare și în vremea lui Stelian Tănase, ori numai după aceea?), împotriva unei dezbateri nuanțate pe seama lui Noica.

Pe urma acestei energice puneri la punct, lidera revistei, prozatoarea și jurnalista Gabriela Adameșteanu – situată în prima ligă a literaturii noastre – a fost înlăturată de la conducerea publicației (ori poate „convinsă” că, de-acum, s-ar putea dispensa de poziția pe care o ocupase până atunci, mulțumindu-se cu Bucureștiul cultural). Chiar ei i se datorează vestea – secret al lui Polichinelle – despre „… ponderea covârșitoare a uneia dintre cele două tabere, … (grupul de la Păltiniș) în cercul editorial al revistei, ca și poziția mea, devenită vizibilă în ultimul an, după polemica din iulie trecut cu Gabriel Liiceanu pe tema Noica” („Amurgul zeilor”, în 22, 26 august 1994).

În fine, m-a nedumerit că, dintre relativ numeroasele exegeze pe seama filosofiei lui Noica (de la Ion Hirghiduș la Laura Pamfil) nici măcar una nu pare să îi fi atras atenția patronului Ed. Humanitas. Poate fiindcă nu meritau osteneala, domnia sa socotindu-le irelevante profesional, sau poate fiindcă nu încercau în mod expres să spele de păcate junețea maestrului de la Păltiniș.

Așa rezultă din interesul brusc față de exegeza încercată de unul dintre foștii studenți, devenit apropiat al dumnealui, dl. Sorin Lavric. Se prea poate ca dl. Lavric să fi scris cartea despre Noica în urma unor consultări cu fostul său profesor. Nu spun aceasta pentru că aș subestima capacitatea dlui Lavric de a-și alege singur subiectele, ci pentru că se întâmplă să știu chiar de la domnia sa că volumul de junețe dedicat prezentării Crăciunului l-a scris la propunerea directă și explicită a dlui Liiceanu. (E o ucenicie tipică la Humanitas. Și talentatul prozator Radu Paraschivescu a trebuit să treacă printr-o serie de compilații umoristice până a fi publicat de patron cu povestiri și romane proprii.) Indiferent însă de amestecul sau neamestecul dlui Liiceanu în orientarea lui Sorin Lavric pe direcția abordării episodului legionar din viața lui Noica cu intenția de a-l explica și înțelege – unii preferă expresia a-l „spăla” -, un lucru nu poate fi contestat: faptul s-a consumat înainte ca seria de opere Noica să includă publicistica explicit legionară. Cartea Noica și mișcarea legionară (2007) nu cuprinde, de altfel, nici citate din articolele la care mă refer, nici vreo Addenda care să reproducă respectivele articole, fie și fragmentar.

Meritul abordării pieptișe a respectivei etape din publicistica noiciană îi revine cercetătorului bucureștean, care este și conferențiar universitar la Craiova, Adrian Niță, autorul volumului Noica: o filozofie a individualității (București, Ed. Paideia, 2009, 239 p.). În capitolul al IV-lea, „Individualismul extrem”, subcapitolele 2 („Elogiul individualului excepțional”, pp. 144-158) și 3 („Adeziunea la legionarism: motivație versus justificare”, pp. 159-173) aspectele despre care vine vorba aici sunt tratate explicit, cu referințe bibliografice și cu curajul opiniei. Evident, cartea nu a beneficiat nici până în acest moment de o receptare critică adecvată, aplicându-i-se nu politica punerilor la punct (iată, eu beneficiez măcar de ea), ci regula mafiotă a unei autentice omertà, trecerea completă sub tăcere. În schimb, cartea dlui Lavric, disputată vehement, cu expunere de susțineri și contestări care au reverberat și pe plan internațional, a beneficiat de binecuvântarea Academiei Române, atribuindu-i-se un premiu.

Concluzia care se poate trage din aceste întâmplări este că pe dl. Liiceanu nu îl interesează incursiunile în opera lui Constantin Noica și nici editarea acesteia în întregul ei, în pofida numeroaselor reeditări care umplu pagina Ed. Humanitas. Domnia sa pare să prefere „exercițiile de admirație” și „declarațiile de iubire”, după cum spun și două dintre titlurile cărților sale. Ele definesc un soi de partizanat, care poate fi foarte bine acceptat ca formă de omagiere a celui căruia îi datorează atât de mult, cu condiția de a se recunoaște acest lucru deschis. Preluarea selectivă și foarte atent orientată a gândirii unui filosof poate fi programul unui autor/ editor și chiar al unui grup de autori/ editori apropiați prin opțiuni, metode, vederi și interese. Numai că această atitudine fundamentează un program de receptare cu parti-pris, și nu o echidistanță înțeleaptă. Rezultatele previzibile ale unei astfel de practici vor fi, în cele din urmă, lectura lacunară și înțelegerea deformantă a unei personalități date.

Am insistat asupra acestui procedeu pentru că el i se aplică și lui Mircea Eliade și chiar lui Heidegger, ambii editați mai mult sau mai puțin sistematic în intenție, de către Humanitas (id est: de către G. Liiceanu). Articolele pro-legionare ale primului au trebuit însă recuperate de Ed. Dacia, în timpul conducerii ei de către prozatorul Radu Mareș, în anii 90. Perioada cu pricina din scrisul eliadesc se regăsește în analizele mai multor autori, printre care câțiva clujeni (Mihaela Gligor, Traian Vedinaș). Blocată după înaintări și reveniri explicabile prin strategiile de marketing ale editurii, ediția critică la care se visa după 1989 a ajuns să fie denunțată ca un eșec răsunător (nu doar al Humanitas-ului) de către Eugen Ciurtin, într-un recent articol; ceea ce, deocamdată, nu a remediat nimic, dar cel puțin cartografiază ruinele de pe șantier cu precizie.

În schimb, asupra cochetăriilor lui Heidegger cu nazismul tăcerea este compactă. Încă nu am văzut vreo carte apărută din programul de cercetare al Grupului HAH ori dintre cele semnate de G. Liiceanu pe tema maestrului german care să conțină vreun avertisment de genul „Cercetarea/ Traducerea de față este rezultatul unui interes pur filosofic față de temele și rezolvările abordate de Martin Heidegger și nu reprezintă în nici un fel o adeziune față de poziția politică de care acesta s-a făcut vinovat în perioada interbelică”; semn că problema nici nu deranjează, dacă va fi fost, măcar, sesizată vreodată. Nu știu, pe de altă parte, să fi apărut, în toți anii de după 1989, la Humanitas – editura care îl promovează cu obstinație pe acest gânditor, prin traduceri și aporturi exegetice – vreo carte care să menționeze, măcar în treacăt, o distanțare față de postura oficială și de colaborarea lui Heidegger cu al III-lea Reich. Încă nu s-a tradus, pentru o corectă informare a cititorului român, măcar cartea lui Victor Farias despre Heidegger și nazism.

Asemenea atitudini – și, mai ales, faptul că nici unul dintre exegeții heideggerieni HAH nu a pus o cât de mică surdină entuziasmului lor filosofic față de Heidegger (notă proastă pentru spiritul critic al acestor autori și pentru scara valorilor morale și civice la care ei subscriu) – mă neliniștesc și îmi atrag atenția asupra specificului necritic al receptării autorului în cauză pregătite pentru români de către dl. Liiceanu și discipolii lui. Ceea ce a apărut, poate, ca o alternativă la monopolul filosofic marxist din vremea ceaușismului, astăzi se transfigurează într-o dorință de a impune în prim-planul agendei filosofice actuale din România un nume și o operă elaborate într-un context istoric ocultat, însă cel puțin discutabil. Când dl. Cristian Mladin îmi vorbea despre gafa lui Heidegger din 1933, acest mod – punctual și minimizant – de a aduce vorba despre prestația lui Heidegger ca rector nazist îmi dădea de gândit. Nu poți pune conduita oportunistă a lui Heidegger, din acel moment, pe seama accidentului istoric și a unui act manqué, a unei scăpări involuntare, decât dacă alternativa considerării lui cu seriozitate te sperie sau ți se pare neconvenabilă. Când Emmanuel Faye vorbește, în chiar titlul unei cărți semnate de el, despre Heidegger, l’introduction du nazisme dans la philosophie, nu face o metaforă sau vreo altă figură de stil, ci precizează cu claritate o situație dată. Iar mărturiile Hannei Arendt în această chestiune nu pot fi socotite, acum când corpusul corespondenței dintre ea și filosoful iubit a devenit cunoscut, o exersare a competenței critice față de filozofie, ci doar o mărturisire a dragostei.

Prima discuție referitoare la chestiunea relației lui Heidegger cu nazismul din bibliografia recentă – publicată pe când acest serial începuse deja, în revista clujeană Verso, an. 5, nr. 91, decembrie 2010, pp. 19-20 – îi aparține lui Vladimir Tismăneanu. „Cum poate deveni un mare filosof nazist? … Cum poate deveni un filosof autentic comunist?”, se întreabă autorul, răspunzând că „… național-socialismul a fost, în anii 20 și 30, o ispită… Tot astfel, comunismul a fost o tentație, o promisiune, o iluzie îmbrățișată de atâția gânditori și artiști, altminteri sofisticați…”. Cum se explică, totuși, că democrația nu a fost o ispită/ tentație similară pentru interbelicii noștri luați astăzi de model de o întreagă grupare filosofică? Hannah Arendt înțelegea adeziunea heideggeriană ca pe o dovadă de… naivitate politică a unui gânditor de excepție. Tismăneanu însă preferă – poate cu mai mult temei – formula explicativă a lui Pieter Viereck, autorul unei Metapolitici. „Ideea (= lui, n.O.P.) era că național-socialismul, cu ale sale rădăcini în mistica telurică de tip wagnerian, în cultul pământului, al sângelui, al nopții eroice, al aurorei redemptive, al comunității rasiale carismatice, simboliza o nouă formă de politică, o aventură ce ducea individul către zările îndepărtate (über sich selbst hinaus), în care cumpăna firească, aceea ce leagă destinul uman de comandamentele religiilor tradiționale, poate fi, ba chiar trebuie, abolită. În acest pariu metapolitic (subl. V.T.) găsim probabil punctul nevralgic, cauza a ceea ce s-ar putea numi «îndrăcirea» lui Martin Heidegger în acei ani tumultoși, chiar nebuni, anii 30”.

Acesta este orizontul pe care ni-l pregătesc exegezele tinerilor „boiernași ai heideggeriei”, cum am apucat să le spun într-un loc, autorilor din grupul HAH, în tumultoșii ani 2000 – 2011 (și mai departe)? Nemulțumiți de falimentul cadrului politic actual, însă situabil, totuși, în limitele democrației, asta ne pregătesc noii vizionari ai filosofiei românești, sub mantaua dlui Liiceanu și cu mandatul paideic al domniei sale? Este bine să ne întrebăm acest lucru, pentru a nu se mai invoca în viitor vreo atitudine naivă, parafrazată arendtian…

ÎN CONTRA DIRECȚIEI DE ASTĂZI ÎN FILOSOFIA ROMÂNEASCĂ. II: UN GURU DE PE DÂMBOVIȚA

Mă voi menține deocamdată la unele considerații generice asupra Grupului HAH, încercând să deslușesc mai bine liniile sale de forță și sursele unui tip de comportament cum este cel pe care îl vădesc manifestările menționate (Se va observa că mă reazem pe faptele strict documentabile prezente pe acest blog și pe informații de circulație publică.) În acest sens, nu este lipsit de interes portretul celui care le inspiră tinerilor filosofi o fizionomie intelectuală după chipul și asemănarea sa.

Membrii grupului au fost selectați și îl recunosc ca lider incontestabil – instituțional și de direcție – pe dl. Gabriel Liiceanu, stimat și iubit în mai multe ipostaze: de filosof, de profesor, de șef ierarhic, de editor, de admirator al lui Heidegger. Domnia sa a ținut să se afirme încă din finalul anilor 70 ai secolului trecut – când i-am întâlnit personal, pe domnia sa și pe dl. Thomas Kleininger, angajați în traducerea unor texte heideggeriene care urmau să fie ulterior înglobate în culegerea Originea operei de artă (1981) într-un sat din Timiș, unde se retrăseseră pentru a lucra nestingheriți – ca interesat într-o măsură considerabilă de filosofia lui Martin Heidegger. Acest interes și-a dovedit continuitatea și prin traducerea unui nou mănunchi de contribuții heideggeriene în Repere pe drumul gândirii (1987, tot împreună cu Th. Kleininger), prin publicarea la Frankfurt pe Main a unei exegeze proprii – „Zu Heideggers ‘Welt’- Begriff im ‘Ursprung des Kuntswerkes’.” Kunst und Technik (1989), prin revenirea cu o nouă recoltă heideggeriană în Introducere în metafizică (1995, cu același Th. Kleininger) și, în fine, prin traducerea lui Sein und Zeit (2002, împreună cu Cătălin Cioabă). Practic, de mai bine de trei decenii, dl. Liiceanu dedică o mare parte a interesului său filosofic tălmăcirilor din Martin Heidegger, făcând, din acesta, în aparență, un centru al interesului său filosofic.

Așa par să stea lucrurile întâi pentru că singura abordare monografică din câmpul filosofiei pe care cultura noastră o datorează dlui Liiceanu este teza de doctorat a domniei sale, Tragicul. O fenomenologie a limitei și depășirii (1975). Apoi, fiindcă alte contribuții de relevanță filosofică sunt eseurile din Încercare în politropia omului și a culturii (1981, republicat cu titlu schimbat în Om si simbol. Interpretări ale simbolului în teoria artei și filozofia culturii, 2005), Cearta cu filozofia (1992) și Despre limită (1994).

Celelalte lucrări ale dlui Gabriel Liiceanu sunt jurnalul de model eckermanian dedicat evocării lui Constantin Noica (Jurnalul de la Păltiniș, 1983), colectarea corespondenței cu alți intelectuali români din Epistolar (1988), panegiricele din Declarație de iubire (2001), publicistica civică din Apel către lichele (1992), continuată în Despre minciună (2006). Placheta Itinerariile unei vieți: Emil Cioran – Apocalipsa după Cioran reprezintă transcrierea unui dialog filmat cu Cioran, la Paris, fiind un interviu cu un filosof, deci o contribuție publicistică, nu una de filozofie. Mai sunt de menționat eseurile din Despre ură (2007) și Despre seducție (2007), scrise cu intenții de moralist (dl. Liiceanu iubește predicile laice și rechizitoriile, socotindu-se – după părerea lui Adam Michnik – un… procuror), dar arondabile literaturii, la fel ca și romanele lui Milan Kundera Lentoarea, Ignoranța și Identitatea, traduse și publicate la Humanitas, în serie de autor, din voia dlui Liiceanu, ceea ce sugerează o emulație dinspre autorul ceh stabilit la Paris către cel din Vâlcea, așezat pe Dâmbovița. Tot o fascinație literară evocă și jurnalele – autorul se răsfață numindu-le „ego-literatură”, și nu văd vreun motiv pentru a-l contrazice că ele aparțin arealului literar confesiv – Ușa interzisă (2002) și Scrisori către fiul meu (2008). Numai că, pe când Jurnalul de la Păltiniș paria pe formula lui Eckermann (aceeași linie au urmat-o și cartea lui Radu Preda despre Petre Țuțea, și volumele despre același Noica ale lui Gabriel Petric și Teodor Tanco), în notațiile de senectute modelul devine mai curând stendhalian.

Astfel stând lucrurile, Gabriel Liiceanu apare mai degrabă ca un ucenic filosof care a predat armele pentru a se realiza ca traducător de filozofie și literat. S-ar putea spune că domnia sa a operat o disjuncție între pretențiile sale de autor original, deplasându-le în zona literară, și cele de iubitor de sophia, menținându-le doar în sfera tălmăcirilor de filozofie. De literatură, acest autor s-a atașat mai cu seamă prin valențele stilistice și expresive ale scrisului său, nefiind vorba despre o creație beletristică care ar miza pe creativitate și invențiune nicio clipă. Literatura pe care o produce are un caracter intimist și narcisiac, în pofida tonului său didactic, specific predicării (nu predicațiilor).

Cu privire la celălalt aspect, cel al efortului de a filosofa, lucrurile par să stea după cum urmează. Paradoxul face ca dl. Liiceanu să nu (mai) traducă din limbile clasice pe care le cunoaște – ca ucenic al lui Noica și în calitate de absolvent al unei facultăți de profil (în anul 1973) -, lăsând să apară ca un fapt singular ediția sa din David Armeanul (1977). Domnia sa preferă să se miște pe terenul ceva mai nesigur al tălmăcirilor dintr-unul din cei mai dificili autori de limbă germană, Martin Heidegger. Nu este, de aceea, de mirare că toate traducerile sale din respectivul fenomenolog sunt realizate în colaborare cu Thomas Kleininger (primele trei) și, respectiv, Cătălin Cioabă (ultima).

M-am întrebat adeseori ce se va fi întâmplat cu atât de promițătorul tânăr noician, cu un debut nemarxist în filozofie, în vremurile dominației oficiale a marxismului, și clasicist angajat în opera de transpunere a lui Platon, ba chiar și a altor clasici antici (David Armeanul, iată!), care, odată cu decesul maestrului de la Păltiniș, a lăsat hățurile în voie, plecând către alte teritorii.

A survenit, de la o vreme o… cotitură (hahaha, desigur, vorbim despre „Kehre”)? Fără ghidajul maestrului vocația inițială s-a diluat? Sau ea s-a străduit de aici înainte să pună în marș testamentul lui Noica însuși („- Dă-le românilor noștri, Gabi dragă, Heidegger pe pâine!”)? Cert este că după 1987, mai exact, după 1989, viitura istorică preschimbătoare de context l-a târât după sine și pe dl. Liiceanu. Și ceea ce părea să fie o circumstanță solid favorabilă pentru domnia sa – intrarea în posesia Ed. Politice, transformate în Humanitas -, a dat o lovitură autorului de producții filosofice originale metamorfozându-l într-un abil manager editorial, bun comersant, autor de operă culturală prin tipărire de carte bună, ba chiar și literat în genurile minore (eseu, ego-literatură, interviu)… Dar… nu filosof!

Și totuși: dl. Liiceanu devenea în 1995 conferențiar – pentru un semestru -, iar apoi profesor la Facultatea de Filozofie a Universității din București. Probabil că pasiunea de odinioară continua să se manifeste, dar numai în limitele genurilor didactice (cursuri și seminarii), ca și în preocuparea pentru traduceri din filosofia germană. Consecvent pasiunii manifestate anterior, dl. Liiceanu s-a ocupat tot mai mult de punerea la punct a unei serii de traduceri heideggeriene, atât prin eforturi proprii, cât și prin selectarea, treptată, a unui grup de colaboratori apropiați dintre tinerii discipoli.

Scriitorul Vasile Gogea are dreptate: de fapt, cui sunt destinate traducerile din Heidegger? Paradoxal, cei care le devoră în primul rând sunt și cei care cunosc limba în care operele gânditorului respectiv sunt scrise. Germana nu este o limbă exotică și impopulară, pe care să nu o știe nimeni, mai ales în România, unde jumătate de țară a stat mai bine de două sute de ani sub Habsburgi, iar cealaltă jumătate a prosperat sub o dinastie de origine tedescă. În loc să traducem români în limbi care să le asigure o circulație universală, noi procedăm invers. Tălmăcim lucruri pe care pretindem că alții decât noi, cei care le citim în original, nici nu sunt în stare să le înțeleagă! Atunci?…

Nu l-aș psihanaliza pe Gabriel Liiceanu, dar întregul lui interes filosofic pare transferat în zona celui care îi apare drept pisc de nedepășit al fenomenologiei: Martin Heidegger. Iar propriul program a devenit, mi se pare, un decalc după al lui Noica. Acesta din urmă a participat la întocmirea unei ediții Corydaleu, dar a asumat coordonarea primei ediții în română, ce se dorea completă, din Platon. (Lasă că și ediția Platon a fost reluată la Humanitas, lipsită fiind de introducerile lui Noica, plănuite, probabil, să apară ca operă de sine stătătoare, în alt context editorial; poate chiar în lent publicata serie de opere Noica.) După moartea lui Noica și asumarea explicită a tradiției „păltinișene”, G. Liiceanu nu s-a grăbit nici să sprijine finalizarea proiectului Noica, nici să îl reia da capo, pe cont propriu, punând la cale o nouă traducere a tuturor operelor platoniciene. În schimb, tacit, a gândit aducerea pre rumânește a lui Heidegger; nu într-o ediție coerentă, ci pe sărite, după puteri (ori după alte, obscure, proiecții.) Astăzi, nu avem nici Platon complet, nici o înaintare rapidă a ediției Noica, și nici o ediție Martin Heidegger. Avem în schimb o neliniștitoare concentrare de forțe în zona exegezei și traducerilor rapsodice din Martin Heidegger, fără a ști de ce neapărat el și nu altul, pentru ce așa și nu altminteri.