Din nou despre Paftaua de la Argeş

Prin intermediul unui comentariu postat pe acest blog, domnul Georg Schoenpflug von Gambsenberg din Ulm/ Soflingen (Germania) trimite la o discuţie purtată pe un forum sibian de discuţii cu circa doi ani în urmă pe tema Paftalei de la Argeş.

Vez: www.sibiul.ro Sibiul vechi Rebus – Labirint Istoric – Pentru Oricine

Domnul Schenpflug von Gambsenberg a efectuat o cercetare aprofundată a pieselor fotografice de care dispunem, ajungând la mai multe concluzii importante:

Paftaua de la Argeş a fost elaborată într-un atelier de giuvaergiu din Sibiu. Tot acolo ar fi fost făurit şi inelul cu doi lei, faţă în faţă, susţinând un diamant negru, inscripţia GOTH – HILF („Doamne ajută!”). Dovada că paftaua a fost elaborată la Sibiu este „semnătura” de meşter inclusă pe obiect, plasată în zona turnului. „Semnătura” este frunza de nufăr trilobată. Dl. Schenpflug von Gambsenberg este de păere că ar putea fi vorba chiar despre însemnul atelierului meşterului aurar sibian Kunz, menţionat în 1346.  

Cele două figuri din turnuri îi reprezintă pe epitropi, în cazul de faţă Regele şi Regina. Figura bărbatului este încadrată de barbă. Figura femeii este identică cu aceea – umană – a lebedei din centrul paftalei. Blazonul cu o lebădă cu potcoavă în cioc este tipic pentru linia nobiliară lituano-polonă. Dl. Schenpflug von Gambsenberg îi identifică pe cei doi cu regele Ludovic de Anjou al Ungariei şi soţia lui – poloneză – Elisabeta Kotromanics. Regina era fiica banului Bosniei şi se trăgea pe linie maternă din linia ducelui Kasimir de Kujava, fiind nepoata lui Wladislaw Lokietek. Tot ei sunt înfăţişaţi şi pe obiectele preţioase din tezaurul capelei maghiare din domul de la Aachen.  Blazonul cu lebădă cu potcoavă în gură este al reginei, cel cu flori şi câmp barat aparţinând lui Ludovic. 

Prezenţa paftalei în mormântul princiar de la Argeş este un însemn al vasalităţii celui înhumat acolo faţă de regele maghiar. Către aceeaşi concluzie conduce şi grupul de litere R – O -Y, care dă cuvântul francez roi (rege), de pe nasturii personajului ilustru înmormântat în biserica argeşeană. Acesta este un catolic, după cum lasă să se întrevadă începuturile de rugăciune legate de  două dintre inelele lui („Doamne ajută” şi începutul unei rugăciuni către Fecioara Maria: „Ave Maria Dominus te[cum]”). Alt inel poartă inscripţia AL MA, descifrat de dl. Schenpflug von Gambsenberg ori ca inel de căsătorie – AL[exandru] – MA[ria] -, ori ca trimitere, după moda occidentală, la un faimos simbol al cavalerismului, AL[exandru] MA[cedon].

Paftaua de la Argeş putea fi dăruită cu prilejul cununiei personajului îngropat acolo de către seniorul lui, regele Ungariei. În centru se află imaginea cuplului de îndrăgostiţi – care, totodată, e şi dublul portret al familiei regale de pe tronul Ungariei -, lebăda fiind portretizată cu chipul reginei, dar altminteri simbolizând iubirea cavalerului pentru domniţă.

Dl. Schenpflug von Gambsenberg a identificat şi cetatea reprezentată pe pafta. Ar fi vorba despre cetatea Vişegrad, reşedinţă regală, a cărei imagine revine în reprezentarea grafică mai recentă după stema oraşului pe care o postez alăturat.

Prin toate aceste sugestii şi prin fineţea analizei, dl. Schenpflug von Gambsenberg face un sensibil pas înainte în direcţia elucidării situaţiei paftalei de la Argeş şi, în general, în descifrarea întregului mormânt. Celelalte consideraţii – despre lespedea de mormânt şi gulerul de hermelină al personajului figurat de gisant, despre piatra neagră a inelului cu lei şi semnificaţia culorii respective – pot fi găsite la adresa indicată.

Published in: on 19 mai 2010 at 11:28 am  Comments (3)  
Tags: , , , , ,

3. Paftaua de la Argeş: corelaţii iconografice

Sunt însă şi alte elemente care evocă unul sau altul din detaliile celor două artefacte. Într-o imagine din Chronicon pictum, reprezentându-i pe cuceritorii care îşi împart prada, în fundalul înfăţişat în partea superioară, dreapta, a imaginii, cetatea Belgrad – Nándorfehérvár – apare împreună cu un personaj masculin înălţat peste creneluri, văzut din profil cu o torţă în mână, dând foc, din interior, cetăţii. Modul în care el apare, disproporţionat, deasupra zidurilor, este, în linii mari acelaşi ca în cazul siluetelor din obiectele de metal preţios de la Aachen şi Argeş.

O altă cetate, Cracovia, pictată de mâna aceluiaşi artist, tot în cuprinsul Cronicii pictate, înfăţişează – în dreapta, sus -, în interiorul zidurilor împrejmuitoare ale fortăreţei, o intrare (poartă) străjuită de două turnuri laterale, cu acoperiş de ţiglă roşie, amintind izbitor de structura similară pe care paftaua de la Argeş o reprezintă în partea ei superioară. A se vedea imaginea cu asediul Cracoviei în Képes Krónika (Chronicon Pictum) I (Magyar Helikon, Budapest, 1964, p 98 (f.49’b), Biblioteca Naţională Széchényi , Budapesta).

Detalierea structurilor arhitectonice superioare ale paftalei denotă că este vorba despre poarta de intrare a unei cetăţi asemănătoare, în principiu, cu cea a Cracoviei imaginate – sau reproduse – de autorul reprezentărilor din Cronica pictată. Desigur, se mai pot distinge, pe lângă acoperiş, şi turnurile laterale, puţin deformate de apăsare şi de trecerea vremii, ca şi zidul cu două caturi peste care se zăreşte poarta de acces situată abia în al treilea plan volumetric.

Nu trebuie însă uitat că privirea descifrează un „instantaneu” – de fapt un moment simbolic – din interiorul cetăţii dominate de prezenţa Cavalerului şi a Domniţei. Astfel, poarta care domină întregul edificiu este, de fapt, situată către exteriorul cetăţii, ei îi succede zidul crenelat, cu două caturi, structură din interiorul fortificaţiei ce delimita, probabil, zona de reşedinţă a feudalului locului, iar apoi, şi mai aproape de cel ce contemplă artefactul, o nouă intrare, de un gotic inconfundabil, marcat de decoraţiuni specifice, deasupra căruia se distinge o cruce. Intrare în biserică? Tot ce se poate. Prin aceasta îşi face apariţia femeia cu trup de lebădă, creatură simbolică întruchipând, probabil, puritatea unei iubiri profunde, binecuvântate de Biserică (după cum sugerează crucea menţionată).

De observat şi preluarea aceluiaşi tip de poartă de către arhitectura în lemn, maramureşeană. Faptul duce la întrebarea dacă nu cumva în sec. al XIII-lea şi al XIV-lea multe dintre structurile de acest fel continuau să fie de lemn. La fel, te poţi întreba cu temei şi dacă nu cumva preluările în arhitectura rurală a Maramureşului a acestui tip de poartă a fost impusă de gustul aristocraţiei locale, poarta maremureşeană devenind tradiţională – în sensul de populară, rurală – doar odată cu emanciparea economică şi socială a ţărănimii şi dobândindu-şi prestigiul mai ales datorită asocierii ei cu reşedinţele nobiliare.

Published in: on 23 martie 2010 at 12:40 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , , , ,

2. Paftaua de la Argeş: cca. 1350 – 1400

Stema de faţă a fost reconstituită pornind de la rămăşiţele din mormântul nr. 10 din necropola domnească de la Argeş, unde s-a găsit şi paftaua deja discutată. Nu este însă deloc sigur că scutul reprezentat acolo, cu câmpul secţionat în două, reprezenta benzile orizontale în culoare verde, după cum nici culoarea heraldică aurie nu e de crezut că umplea ca atare câmpul din stânga (dreapta privirii), fără a apela la alte reprezentări simbolice.

Pe stema angevină a broşei din tezaurul catedralei din Aachen, benzile orizontale au culoarea roşie, iar secţiunea din stânga (dreapta privirii) este populată cu crini angevini.

În mod clar, stema de la Argeş urmează împărţirea scutului şi, măcar în parte, culorile câmpului şi recursul la benzi orizontale, după modelul Casei de Anjou. Faptul acesta mă îndeamnă să constat că ea a aparţinut unui aristocrat vasal al dinaştilor maghiari, fiind mai probabil un vasal al lui Ludovic (1342 – 1382).

Published in: on 23 martie 2010 at 12:16 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , , ,

Un artefact medieval încă misterios: Paftaua de la Argeş

În cercetările istoricilor internetul se poate dovedi un aliat pe cât de subestimat, pe atât de preţios. Mediu accesibil, care democratizează cunoaşterea, el îi oferă exploratorului specializat în medievistică, în istoria artei şi a imaginarului atât materialul necesar unei bune exersări a comparatismului, cât şi mediul de găzduire generos, multifaţetat, color, cu posibilităţi de mărire şi micşorare a materialului faptic, cu scurtături între locaţii şi motoare de căutare ce facilitează incredibil de mult obţinerea unor rezultate valoroase.

Astfel de gânduri mi-a trezit, odată în plus, chestiunea paftalei de la Argeş, artefact din secolul al XIV-lea descoperit într-un mormânt princiar din necropola argeşeană care a fost atribuit mai multor personaje istorice, fără a se putea, deocamdată, decide definitiv dacă i-a aparţinut lui Basarab I, lui Radu I (1377 – 1383) sau lui Vlaicu – Vladislav Vodă.

Surprinzător în vestimentaţia lui aleasă, de factură occidentală, enigmaticul stăpânitor valah a stârnit legitime discuţii. Dar piesele cu adevărat uimitoare pe care descoperirea le-a adus în prim-plan au fost cele două inele cu inscripţii latineşti care dovedesc că bărbatul care le purta era un evlavios romano-catolic şi paftaua centurii sale.

Iată descrierea standard a paftalei, aşa cum a formulat-o Virginia Diaconescu: „Închizătoare de centură concepută ca un complex de arhitectură gotică, respectiv o poartă a unei cetăţi care se deschide în zidul unei incinte. Piesa se compune din trei părţi turnate şi articulate prin charniere. Primele două le reprezintă turnurile laterale de formă hexagonală care au câte două metereze pe fiecare latură. Prinderea paftalei de centură se realiza prin intermediul unor plăci tăiate în acoladă şi fiecare prevăzute cu două nituri. Partea centrală este reprezentată de turnul porţii, clădirile cu balconaşe, vrejul de sub punte şi portalul sub care a fost fixată pe un fond de email albastru o lebădă cu cap de femeie. Turnurile laterale şi turnul poartă sunt reprezentate pe acelaşi plan plan, ultimul având faţada decorată cu două registruri de arcaturi şi de crenelurile drumului de strajă. Terasa turnului-donjon este supraînălţată cu un portic cu deschideri în potcoavă, al cărui acoperiş în patru pante are coama decorată cu fleuroni. Partea centrală este redată printr-un portal prevăzut cu arhivoltă ce are extradosul în acoladă decorat în croşete şi fleuroni. Intradosul este alcătuit printr-un decor trilobat. Sub portal se află un ornament vegetal realizat din vrejuri volute şi motivul florii de crin. În interiorul portalului într-o zonă cu email închis se află o lebădă cu cap de femeie turnată în argint. Flancând turnul-poartă şi redate în perspectivă apar câte două clădiri cu etaj la care au fost sugerate elemente de arhitectură. Pe două trunchiuri de piramidă inversate, susţinute de câte o coloană au fost reprezentate două personaje, un cavaler şi o domniţă redate din profil.”

Tema reprezentării elegante, miniaturale şi delicate, făcută cu măiestrie de meşteşugar gotic şi gust occidental, pare să fie, după cum s-a observat deja, una erotică. Perechea cavalerului şi a domniţei, personaje separate prin locaţie, ar lăsa, poate, loc ambiguităţii dacă la mijlocul drumului dintre ei nu s-ar afla, pe fondul albastru emailat, o făptură desprinsă din bestiarele medievale curente: o lebădă cu cap antropomorf, feminin. Ea reprezintă, după toate semnele, sentimentul gingaş şi nobil al iubirii pure. Să fi fost vorba de pasiunea carnală, personajele Cavalerului şi al Domniţei nu s-ar fi aflat la distanţă unul de celălalt. Şi tot aşa, dacă nu era vorba despre două personaje desprinse dintr-un anturaj aristocratic, ele nu ar fi fost plasate la înălţimi echivalente, în ambianţa unor edificii apărate de metereze, ci s-ar fi mişcat într-o altă scenografie.

Nimic nou până aici, faţă de discuţia purtată de mai mulţi istorici, în decursul vremurilor care au trecut de la descoperirea făcută de arheologul Virgil Drăghicescu în 1920. Noutatea o aduce internetul, unde am descoperit postată o pafta ce prezintă anumite similitudini cu aceea de la Argeş, prezervată în mormântul nr. 10 (după numerotarea tehnică a arheologului).

Şi în această piesă de certă provenienţă occidentală, ca şi în cazul paftalei de la Argeş, elementele de arhitectură – nişte turnuri – încadrează nişte prezenţe umane. Personajele sunt tot trei, dar de astă dată este vorba despre alte prezenţe: o Regină, un Suveran (Rege sau Împărat) în centru şi un Ierarh ecleziastic sau un Înalt Demnitar, fiecare în mână cu câte un sceptru sau însemn al puterii.

Toată această construcţie şi reprezentare este suprapusă, de fapt, peste un blazon dezvoltat într-un chip baroc avant la lettre, în centrul căruia se află scutul împărţit în două pe verticală. În stânga privirii câmpul auriu este întrerupt ritmic de benzi roşii orizontale, în timp ce în dreapta privirii câmpul conţine crini (însemnul Casei de Anjou). La baza stemei se distinge un castel cu turnuri crenelate, deasupra celor două iţindu-se , de la brâu în sus, siluetele unei Domniţe şi a unui Cavaler sau a doi războinici. Stema este înconjurată, de jur împrejur, de o inscripţie gotică, iar tenanţii sunt doi grifoni rampanţi. Există şi alte elemente arhitectonice, precum cele două ferestre situate în zona superioară a scutului, de o parte şi de alta, după cum şi direct deasupra scutului – dar dedesubtul edificiului complex, suprapus, populat de cele trei siluete evocate mai sus – se desluşeşte o structură arhitectonică miniaturală sugerând o biserică sau o cetate (greu de precizat după singura fotografie depistată).

Piesa occidentală menţionată provine din tezaurul catedralei din Aachen. Ea este o broşă având în centru stema casei de Anjou şi este datată între 1350 şi 1400, adică în vremea lui Ludovic de Anjou şi a reginei Elisabeta (după cum se notează: „Cloak clasp from the Aachen treasure.  Die Parler und der schöne Stil 1350-1400”). Sursa din care a fost reprodusă este cartea coordonată de Anton Legner, Europäische Kunst unter den Luxemburgern, apărută la Köln, în 1980 (figura 44). Imaginea se găseşte pe situl http://mek.oszk.hu/01900/01949/html/index7.html

Există însă elemente ajutătoare în datarea şi localizarea mai riguroasă şi mai sigură a celor două artefacte: cel de la Argeş şi cel de la Aachen. Unul dintre acestea este arcul de piatră reprezentând un prezumtiv portret al reginei maghiare Elizabeta, datat în ultima treime a secolului al XIV-lea, imagine reprodusă din Ezer év mestermûvei (Ed. Corvina, Budapesta, 1987, fotografia 68), dar provenind din muzeul castelului de la  Diósgyõr (fotografie: György Makky). În mod evident, coafura figurii feminine astfel reprezentată aduce cu cea a femeii-lebădă de pe paftaua de la Argeş. Acest lucru se distinge şi mai bine în miniatura lui Mark Kalty din Cronica pictată, unde regina este înfăţişată alături de copiii ei. Dacă în prima ei portretizare, cea în piatră, părul adunat în ambele părţi ale feţei i se adună într-o coadă ce şerpuieşte dintr-o parte într-alta, cea de a doua o arată cu părul împărţit în două cozi aduse de o parte şi de alta, peste piept. Tocmai miniatura o arată mai aproape de chipul femeii-lebădă.  

Atrage atenţia şi problema identificării blazonului care ocupă poziţia centrală în compoziţia broşei de la Aachen. După cum o demonstrează blazonul angevin din Hungarian Anjou, 1337-1374, reprodus în Pannonia Regia. Mûvészet a Dunántúlon 1000-1541. Kiállításkatalógus ( Szerkesztette: Mikó Árpád – Takács Imre. Magyar Nemzeti Galéria, Budapest, 1994, p 262), sculptură în piatră de la castelul episcopal din Gyõr, este vorba despre stema casei de Anjou aşa cum se regăseşte în Ungaria epocii. În această reprezentare, însemnele heraldice ale dinastiei de Anjou sunt reprezentate pe un scut străjuit de o chivără încoronată. Formula respectivă de reprezentare, dispunerea şi orientarea elementelor acesteia aminteşte de nasturii descoperiţi în necropola domnească de la Rădăuţi de A. Bătrâna.

O altă mărturie similară, la fel de valoroasă, se dovedeşte a fi blazonul de pe cahla de sobă cu însemnele casei de Anjou, datată – cam vag – în sec. al XIV-lea, din Muzeul de Istorie din Budapesta, prezentă în Budapest History Museum (Fõszerkesztõ: Buzinkay Géza, Corvina, Budapest, 1995, p 52, fotografie: Ágnes Bakos – Bence Tihanyi).

De astă dată, cahla surprinde până la identitate, cu mare precizie, elementele blazonului de pe broşa de la Aachen, chiar dacă nu dă notă despre culorile de pe scut (ştiute însă din alte surse de referinţă).