Proz: Elena CESAR von SACHSE: GHINIONUL (6)

(urmare)

Prin geamurile balconului soarele dimineţii, răspândea o lumină strălucitoare. Uşa întredeschisă, lăsa răcoarea primăverii să se răspândească în dormitor.
Clio își ridică privirea la ceasul de pe noptieră. Nemulţumită, se întoarse cu spatele spre lumină, trăgându-şi plapuma peste cap. Satinul roşu al hainelor de pat se potrivea foarte bine cu mobila albă a dormitorului. Deasupra patului era atârnat, într-o ramă aurie, nudul lui Clio, învăluit în voaluri subțiri și transparente, pe marginea unui lac. Mobila și aranjamentul erau de bun gust și foarte scumpe.
La un moment dat, pe uşa balconului intră un bărbat cu o figură atletică cam de vreo treizeci și cinci de ani.
– Clio! Ce faci, dormi?
Fata se ridică ca un arc în mijlocul patului, cu o privire supărată. Cămaşa de noapte, din dantelă neagră, îi scotea în evidenţă corpul superb.
– Stive ai înnebunit? Abia a plecat Harry. Ce naiba vrei?
– Harry a plecat de două ceasuri. Tu ai zis să trec pe la tine. Sunt aici.
– Puteai să-mi dai un telefon înainte să intri ca un hoţ. Bine că nu am făcut un infarct.
– Nu faci tu infarct din atât! Viaţa pe care ai dus-o înainte a fost destul de palpitantă şi n-ai murit.
Privind-o cum stătea în faţa lui, acoperită doar de transparenţa cămăşii, spuse ispitit:
– Clio, arăţi superb. Ce-ar fi să mai adăugam un păcat la atâtea altele pe care le-am făcut împreună? Nimeni n-o să observe nimic, crede-mă.
O cuprinse în braţe ca pe o păpuşă şi o trase spre el.
– Ia labele de pe mine. Când am fost numai a ta, nu mi-ai făcut vreun compliment. Mulţumesc de invitaţie. Dacă vreau să păcătuiesc, voi hotărî singură, când şi cu cine.
– Deci o amânăm pe data viitoare? Cum vrei tu -, mai spuse el, zâmbind.
Fata nu-i răspunse, ci, ignorându-l, îmbrăcă un halat de casă și, ieşind din dormitor, spuse:
– Vino!
O urmă. Ajuns în bucătărie, se aşeză pe unul dintre scaune, ca la el acasă, aşteptând o cafea. Amândoi îşi aprinseră câte o ţigară, savurând-o fiecare în felul lui. Gânditoare, ea privea prin fumul ţigării ceva invizibil, iar el, aşteptând cuminte şi curios să-i vorbească.
– Ei, care-i problema? De ce m-ai chemat?
– Nu ca să te revăd, fii sigur -, i-o retezi fata pe un ton nemulţumit.
– Dar exact asta ai făcut, din moment ce sunt aici.
Ea nu-i răspunse imediat, continuând să fumeze.
– Ei bine, într-adevăr mă aflu într-un impas şi nu ştiu ce să fac. Am impresia că Dimitri vrea să pună ceva la cale în legătură cu Harry. E adevărat că l-am influenţat pe Harry să ceară credit de la ei. Are două firme și, la o adică, dacă nu putea plăti, avea ce să vândă. Acum însă lucrurile s-au schimbat. Harry face parte din viaţa mea şi vreau să-l ajut.
– Să nu-mi spui că-l iubeşti, că nu te cred.
– Ba da, ţin la el foarte mult. Chiar azi mi-a spus că vrea să ne căsătorim.
– Clio, o pisică de pradă ca tine nu se îndrăgosteşte fără să aibă profitul ei. Acum poate îţi doreşti stabilitate. Înţeleg. Dar sunt sigur că va veni şi timpul în care îţi vei pune coada pe spinare, şi-ai să o iei la sănătoasa, pierzându-ți urma cu câteva mii de euro în poșetă. După cum te știu, mai mult ca sigur că e în joc ceva la care ţii foarte mult. Poate acest apartament de lux? E pe numele tău?
– Tocmai asta este. El aşa spune, dar eu aş vrea să verific acest lucru până nu e prea târziu. I-am verificat eu toate actele din seiful firmei, dar n-am găsit contractul bungalow-ului. Asta însemnă că-l ţine acasă.
– Şi care-i problema?
– Ce mă enervează că nu știu cum îi merge cu cele două firme!.. Dacă Harry nu-și clarifică situația cu Dimitri, deși el zice că primește un credit de la bancă, mi-e teamă să nu fie obligat să anunțe faliment. În cazul că m-a minţit şi casa nu e pe numele meu, pierd casa. Și pentru nimic în lume nu vreau să ajung de unde am plecat.
– Asta aşa-i. Văd că ai ajuns pe linie moartă şi nu ştii ce să faci.
– Ba ştiu foarte bine, de aceea te-am chemat.
Tânărul ridică o sprânceană, făcând pe miratul și zâmbind ironic:
– Aha, deci acum ar trebui să intervin eu.
– Exact.
– Şi ce propui? Să intru în casă şi să-ţi aduc contractul?
– Chiar aşa. Mă simt mai bine dacă actele sunt în seiful meu.
El o privi gânditor şi mormăi:
– Dar bănuiesc că soţia lui e acasă.
– Și asta ar fi o problemă pentru tine? Fii liniştit, toată ziua e plecată. Se reîntoarce după miezul nopţii.
– Dacă Harry, dintr-un motiv sau altul, te-a minţit în privinţa casei… ce-ai de gândit să faci?
– Întotdeauna am mai multe variante. Pentru moment acesta e primul pas. Vreau să ştiu pe ce mă pot baza.
Stive mai trase un ultim fum din mucul ţigării şi, sfredelind-o cu privirea, spuse:
– Ceva îmi ascunzi tu… De ce nu te duci singură? Cândva deschideai şi tu seifurile cucoanelor avute.
– Nu am cum. De când soţia l-a anunţat că vrea să divorţeze, doarme la mine. Unde să zic că merg noaptea de una singură?
– Bun răspuns. Dă-mi adresa și numărul casei.
Clio scoase dintr-un sertar un carneţel, scrise adresa şi i-o întinse.
– Pe la ce oră crezi că vei ajunge acolo?
– După ce se întunecă. Poate după ora zece seara, când toţi dorm şi apar fantomele. Dar de ce mă întrebi? Vrei să anunţi poliţia? -, făcu el o glumă.
– Ai înnebunit? Azi văd că vrei să mă enervezi. Pur şi simplu vreau să ştiu dacă totul e Ok. Să-mi dai un telefon scurt.
Ridicându-se de pe scaun, fata aruncă mucurile de ţigară la gunoi şi, întorcându-se spre bărbat, îi zâmbi pentru prima oara.
Privirea ei deveni caldă şi languroasă. Aşezându-se în braţele bărbatului, îşi încolăci braţele în jurul acestuia, şoptind:
– Dragă Stive, noi doi semănăm foarte mult Nu-i așa că încă mă iubești?
Stive râse cu poftă, amuzat de schimbarea radicala e fetei. Ciufulindu-i bretonul se ridică de pe scaun spunându-i.
– Clio dragă, trebuie să te contrazic. Recunosc că odată te-am iubit, dar nici atunci nu mi-aş fi pierdut raţiunea sub puterea privirii tale. Am acţionat mereu de unul singur, iar tu la fel. Suntem doi lupi singurateci. Avem aceleaşi ambiţii şi aceleaşi slăbiciuni. Doar că eu ştiu când să mă opresc, iar tu nu. Plec! Să zicem că argumentele tale stau în picioare. Încerc să te ajut, deşi te-ai putea ajuta şi singură. Adio! -, o salută el, ieşind pe unde apăruse.
……………………………………………………………………………………….

(continuă)

Proză: Elena CESAR von SACHSE: GHINIONUL (5)

<urmare)

Pe faţa lui se citi surpriza. Nu-i răspunse. Ca lovit în moalele capului, o privi nedumerit, aşteptând probabil să audă ceva care să-l liniştească, dar ea, surâzătoare şi cu o voce afectată, se linguşi ca o pisicuţă:
– Ştii că te iubesc. În felul ăsta ai scăpa de toate necazurile şi am trăi fericiţi.
Pentru că nici de data asta el nu reacţionă în niciun fel la vorbele ei, fata i se apropie de ureche, şoptindu-i:
– Nu trebuie să o omori tu. Are cine să o facă.
– Încetează! -, şopti el apăsat, strângând-o de braţ şi privind-o ameninţător.
– Harry ai înnebunit? Ce-i cu brutalitatea asta la tine?
Fata se îndepărtă uşor din locul unde şedea, reproşându-i:
– Uite ce mi-ai făcut. Am să mă învinețesc…
El rămase cu gândul la nebunia ce-l apropie de această fată superbă şi periculoasă. Totul a început ca într-o joacă, iar acum se simţea prins într-o plasă de păianjen. Presiunea de-a face rost de banii investiți in casa fetei, iar acum mafioţii ruşi în spate, îl enervau. Se simţea vulnerabil ca un luptător ce nu-şi asigurase din timp spatele.
– Totuşi dacă zici că a venit Ciupitul la tine, nu-i de glumă. Oare de ce te-au ameninţat? Nu ştiu să fie vreo problemă – spuse Clio cu o privire supărată, dar vrând să schimbe direcţia discuţiei.
– Nu ştii? Ba ştii foarte bine!
O privi cercetător. Raţiunea îi spunea că a fost atras într-o capcană, dar sentimentele faţă de ea negau această certitudine. Totuşi, se simţea o marionetă în mâinile ei, şi asta-l neliniştea cel mai tare.
– Trebuie să ies din acest cerc periculos, chiar dacă voi anunţa falimentul ,- hotărî el brusc.
– Şi ce o să se întâmple cu noi? -, întrebă tânăra cu o privire voit naivă.
El nu-i răspunse, preocupat de vârtejul de idei ce-i trecea prin cap. Deodată, faţa i se însenină, bucuros că a găsit o ieşire salvatoare.
– Am uitat să-ţi spun că se pare că voi primi credit de la bancă. E adevărat, nu cât am cerut, dar e OK. Cu puţin noroc voi ieși din încurcătură. Îi plătesc lui Dimitri creditul şi scap pentru totdeauna de prietenii tăi. Am ascultat de tine şi uite unde am ajuns.
Privind-o cercetător, adăugă nemulţumit :
– Mă întreb unde mi-a fost capul…
Aducându-şi aminte de ce-i propusese fata, dădu din cap, vorbindu-i pe un ton moralizator:
– Acum tot tu vii cu propunerea să-mi omor soţia. Cine eşti şi de ce te-ai oprit exact la mine?
– Dragule, ar trebui să fii mai degajat, dacă zici că toate se vor rezolva -, îi răspunse ea pe un ton iritat.
Privindu-l cercetător simţi că momentul este prielnic pentru a-şi acoperi stângăcia, aşa că se scuză cu o voce blândă.
– Scuză-mă iubire, a fost o glumă proastă.
– Dragă Clio te cunosc prea bine ca să-mi dau seama că în căpşorul tău frumos a încolţit acum o minciună.
Tăcerea îi făcu pe amândoi gânditori:
– Dar de ce mă enervez când de fapt ar trebui să mă bucur că pe nepusă masa mi se deschide șansa de-a fi mereu cu femeia visurilor mele? -, îşi spuse el hotărât să scape de gândurile ce-l preocupaseră, schiţându-i fetei un zâmbet tandru.
Ea pricepu îndată că furtuna a trecut, aşa că-i trimise un zâmbet încântător, în timp ce Harry, apropiindu-se de urechea ei, îi şopti tainic:
– Ca să pot uita de toate, am nevoie de îmbrăţişările şi de dezmierdările tale. Divorţând vom putea începe o viaţă nouă. Ce zici, iubito?
În ochii fetei apăru pentru o clipă o sclipire stranie, pe care o ascunse repede sub genele ei lungi.
– Ar fi minunat! -, murmură ea.
…………………………………………………………………………………………………………

(continuă)

Proză: Elena CESAR von SACHSE: GHINIONUL (4)

(urmare)

– Nu eşti în stare să fii punctuală niciodată? -, o întrebă Harry pe frumoasa felină ce se aşeză pe scaunul alăturat.
– Scuză-mă, dragule! Când m-ai sunat, eram la manichiură. Dar ce-i cu tine? Arăţi de parcă ai fi văzut o fantomă! -, remarcă tânăra cu o privire mirată.
Purta un taior galben şi o bluză de dantelă albă. Modelul era clasic, deşi tineretul poartă blugi şi tricouri aiurite. Ştia că atrage privirile, din această cauză mişcările ei păreau studiate. Împrăştia în jurul ei un parfum ce-i completa prezenţa stilată. Îl sărută pe obraz, zâmbindu-i drăgăstos.
Harry o privi scurt de sus şi până jos, după care-i răspunse:
– Chiar aşa mă şi simt. Surprins, speriat şi nedumerit. Azi a intrat în biroul meu un tip, ameninţându-mă cu neobrăzare că, dacă întârzii cu plata, nu voi mai beneficia de cele zece procente. Nu am întrebat despre ce procente vorbește, deoarece acest demers neobrăzat mă jignește. M-am obligat să plătesc datoria până luna viitoare, așa am să fac. Azi e doar 6 martie.
– Afacerile îi obligă să se reîntoarcă în Kiev.
– Asta nu dă dreptul nimănui să-mi vorbească cum mi-a vorbit ticălosul de azi.
Căutând cu privirea chelnerul, Harry continuă pe un ton nemulţumit:
– Constat că eşti foarte informată despre activitatea lor. Bănuiesc că sunt niște mafioţi care spală banii, dând împrumuturi cu dobândă. Altfel, de ce atâta grabă?
– Ei, asta-i bună. Vor să ne ajute. Cum să fie mafioţi?! Iuri e verişorul meu, iar cu Grieg am fost colegă. Pe ceilalţi nu-i cunosc decât din vedere.
Harry îi reproşă cu o voce nervoasă:
– Tu m-ai asigurat că cei care mi-au dat împrumutul sunt oameni de onoare, dar acum am impresia că la mijloc e ceva necurat.
– Ai înnebunit? Cum să crezi aşa ceva?! Stai liniştit, am să rezolv eu neînţelegerea şi încă foarte repede.
– Serviţi ceva? -, întrebă chelnerul, apropiindu-se de masa lor.
– Clio, ce doreşti? -, o întrebă bărbatul cu gândul în altă parte.
Pentru că fata ridica din umeri, el ceru două pahare cu coniac și apă minerală.
– De dimineaţă se ţin de mine ghinioanele. Azi dimineaţa soţia m-a anunţat că vrea să divorţeze.
– Și ce-i rău în asta? La divorţ se împart bunurile în două şi ai scăpat şi de datorii, şi de credit. Am auzit că soţia ta e foarte bogată.
– Ai auzit foarte bine! Cred că are câteva milioane.
– Şi atunci care-i problema? De ce ai cerut împrumutul, dacă sunteţi atât de bogaţi?
Harry nu răspunse, ci, cu gândul aiurea, bău din paharul cu coniac.
– Azi dimineaţă am avut de gând să-i spun că am greutăţi. Sunt sigur că m-ar fi ajutat. Dar înainte de o face, spre ghinionul meu, m-a anunţat că vrea să divorţeze. Aşa că totul a căzut -, spuse el cu o voce terminată.
Trecură câteva clipe şi continuă amărât.
– Când m-am căsătorit, mi-a mers foarte bine, aşa că am făcut un contract prenupțial.
– Ce înseamnă asta?
– Că fiecare rămâne cu banii lui. Azi mie îmi merge rău, iar soţiei mele îi merge foarte bine. La divorţ ea rămâne o femeie bogată, iar eu nu.
Clio îl privi frământată de un gând anume şi-l întrebă cu o voce abia şoptită:
– Dar dacă ar muri într-un accident, ţi-ar rămâne totul ţie?

(va urma)

VESTE BUNĂ: Ghid pentru cunoașterea lui Martin HEIDEGGER

Vestea am aflat-o dintr-o postare a lui Valeriu GHERGHEL de pe facebook. Postarea m-a dus la blogul colegului ieșean, iar de acolo am descins direct în pagina ghidului, drept care transcriu și eu link-ul pentru doritorii acestei escapade intelectuale.
Aviz celor care vor citi: această carte nu ocolește chestiunea nazismului heideggerian, discutând-o cinstit. Doar România nu își permite luxul acesta. Oare de ce?

Dă clic pentru a accesa blackwell_companion-heidegger.pdf

Proză: Elena CESAR von SACHSE: GHINIONUL (3)

(urmare)

– Clio, unde eşti?
– De ce ? – întrebă vocea de la telefon.
– Vreau neapărat să ne întâlnim. Soţia mea vrea să divorţeze.
– Foarte bine. Şi ce-i cu asta?
– Tocmai încerc să-ţi explic. Vestea m-a lovit ca un trăsnet. Pur şi simplu nu-mi revin.
– Ce vrei să spui, c-o mai iubeşti? Puţină sensibilitate poţi să-mi arăţi şi să nu mă răneşti.
– Nu de sentimente e vorba, ci de cu totul altceva. Vino te rog pe la ora 15 la restaurantul nostru -, îi spuse Harry închizând telefonul.
Rămase cu braţul pe receptor încă un pic, având o figură preocupată. Bătăile în uşă îl făcură să-și revină, răspunzând scurt:
– Intră!
Era secretara care-i puse pe masă corespondenţa şi-l anunţă că-l aşteaptă un domn de la bancă:
– Te rog invită-l înăuntru -, îi spuse el, înseninându-se brusc.
În birou intră un bărbat între două vârste. Se aşeză pe fotoliul din faţa lui, scoţându-şi din servietă un dosar de culoare verde. Răsfoi cele câteva pagini ale dosarului şi spuse:
– Domnule Werner, puteţi lua credit de la banca noastră doar dacă aveţi un girant.
– Dar am cele două firme. Care-i problema?! De douăzeci de ani lucrez cu banca dumneavoastră, plătindu-mi regulat obligaţiile. Nici chiar acum nu sunt în minus, dar am nevoie de aceşti bani pentru o investiție într-o afacere rentabilă.
– Vă înţeleg! -, îi răspunse celălalt, închizându-şi geanta cu acte. – Am să mai încerc încă o posibilitate. Sper să reușesc. Vă sun după masă să vă spun ce-am făcut.
Pregătit să plece veni cu o altă idee:
– Ar putea gira soţia dumneavoastră.
Dar pentru că Harry spuse un „Nu” categoric, nu mai insistă. Salutând respectuos, ieşi pe uşă.
Rămas singur, Harry lovi cu mâna masa biroului, spunând enervat:
– Fir-ar să fie, dacă nu cumpăram bungalow-ul acum, ci așteptam încă vreo câteva luni, nu aș fi avut probleme.
Pe uşă intră neanunţat un bărbat cu o figură dubioasă. Secretara care apăru în spatele lui, era descumpănită:
– Vă rog să mă scuzaţi, dar domnul nu a vrut să aştepte, deşi i-am spus că sunteţi ocupat.
– Nu face nimic -, răspunse Harry uşor tulburat. – Poţi să ne lași!
Secretara închise uşa, privind încă o dată nemulţumită spre noul venit.
Intrusul i se adresă direct:
– Hei, Harry am venit să-ţi amintesc că mai ai o lună şi trei zile ca să faci rost de bani. Dacă întârzii, nu vei beneficia de cele zece procente, ci va trebui să plătești întreaga sumă. Aşa că… vezi ce faci!
Pe faţa celui avizat se citi indignare. Încerca să rămână calm, deşi se vedea că se stăpânea cu greu, să nu explodeze.
– Poate vreţi să spuneţi, „domnule Werner”.
Celălalt nu ripostă, așa că Harry continuă enervat:
– Dacă numai pentru acest lucru v-ați deranjat să veniți la mine, vă invit să părăsiți imediat biroul!
Noul venit se îndreptă spre uşă, cu un zâmbet răutăcios. Trecând pe lângă tava cu ceşti de cafea de pe măsuță, le lovi intenționat, iar acestea se răsturnară cu zgomot pe duşumea.
– Scuze -, zise cu impertinenţă celălalt, scuipând scobitoarea ce-o avea în colţul gurii, în tot acel timp.
Auzind gălăgia, secretara intră speriată pe uşă. Observând faţa lipsită de culoare a şefului, întrebă îngrijorată:
– Domnule Werner, să chem poliţia?
– Nu, mulţumesc. Nu-i nevoie.
Ea însă umpluse un pahar cu coniac şi i-l întinse.
– O să vă facă bine!
…………………………………………………………………………………………………………….

(va urma)

PROZĂ: Elena CESAR von SACHSE: GHINIONUL (2)

(urmare)

Anete rămase preocupată tot restul zilei de discuţia pe care o avusese cu soţul ei. Ideea cu divorţul îi scăpase pe neașteptate chiar și pentru ea însăși.
– De ce am stat atâta timp cu acest om, ținută mereu la distanță, ca un lucru nefolositor?! Simplu -, îşi răspunse tot ea. – L-am iubit şi orice moment de apropiere m-a făcut de aceea fericită. Am încercat să înfrumuseţez pustiul care se întindea încetul cu încetul între noi, şi am ignorat răceala şi superioritatea lui voită. Am devenit un clovn care-şi ascundea lacrimile în ghiduşii şi glume, crezând că aşa voi putea să-l apropii de mine. El însă nu a vrut niciodată să se lase furat de puterea pasiunii mele, motiv pentru care nu am reuşit să trec de zidul rece strecurat între noi, oprindu-mă întotdeauna la mijloc de drum. A fost mereu un observator critic, eu însă i-am găsit mereu scuze. Îmi ziceam că e mai degrabă o fire interiorizată, decât lipsită de sentimente.
– Anete, dragă, ai ajuns să vorbeşti de una singură?
– Aşa se pare -, îi răspunse ea, colegei dar şi celei mai bună prietenă, ce o ajunse din urmă, urcând împreună treptele teatrului spre cabina de machiaj.
– Ce-i cu tine? Te preocupă ceva?
– Da! Azi am hotărât să-mi schimb viaţa.
Cealaltă făcu o grimasă, cum că n-ar crede, dar nu puse nici o întrebare.
Intrate în atelier, Anete îşi conduse prietena spre un scaun, spunându-i cu o voce misterioasă:
– Miriam, te rog aşează-te şi ascultă ce discuţie am avut cu Harry.
Aceasta o privi întrebător, ascultându-i cu atenţie destăinuirea. După ce află din fir în păr toată întâmplarea matinală a cuplului Werner, întrebă prudentă:
– Şi chiar doreşti să divorţezi, aşa, tam-nesam?
– Nu ţi se pare că la douăzeci și șapte de ani am pierdut destul timp într-o relaţie soră-frate?
– Doamne, nu pot să cred! Scuză-mă, dar eşti singură vinovată. Ce ai aşteptat atâta timp? Nu aveţi copii. Fiecare are contul lui. Eşti o femeie independentă, plăcută, elegantă, bună gospodină… E absurd să accepţi o astfel de relaţie -, îşi dădu cu părerea Miriam, privind-o neîncrezătoare.
– Cândva… l-am iubit foarte mult.
– Înţeleg! În numele iubirii ai sperat… Oare ce?
– Nu cred că am sperat ceva anume. Îl iubeam și asta mi-era de ajuns.
– Aha! Te-ai mulţumit cu firimituri! Sunt sigură, că el n-a făcut ca tine.
Miriam se întreba dacă poate să-și continue ideea, sau ar fi mai bine să tacă.
– Știu! A avut câteva aventuri.
– Foarte frumos! Atunci nu o să te șochez dacă-ți spun că în ultimul timp l-am văzut în restaurantul „Prezident” cu o brunetă, stil Cleopatra.
– Aha! Deci asta era -, spuse cealaltă, mai mult pentru ea.
Apoi, zâmbind oarecum împăcată, adăugă:
– Bănuiam…
– Şi accepți situaţia?
– Dacă o accept sau nu, acum nu mai are importanță. Se pare că uneori lucrurile se aranjează de la sine. Azi, pur și simplu, hotărârea de-a divorța, mi-a alunecat din gură, ca un măr răscopt.
Miriam o privi nemulțumită, spunându-i revoltată:
– Nu înțeleg de ce ai tolerat atâția ani viața asta de preoteasă?
– Pur și simplu n-am putut să-l părăsesc. Apoi am fost absorbită de munca în salonul de cosmetică, apoi preocupată de cele două buticuri din centru, astfel încât seara cădeam moartă de oboseală… Și uite așa a trecut timpul.
– Experiența asta te-a costat câțiva ani din viață…
– Așa-i! -, îi răspunse Anete cu o privire resemnată.
Totuși curiozitatea o făcu să întrebe:
– Cum arăta fata cu care l-ai văzut? Bănuiesc că era o tânără domnişoară. Nu-i așa?
– Într-adevăr, o fetişcană, doar că nu părea deloc nevinovată. Din contră, o persoană care ştie exact ce vrea. Recunosc, era frumuşică şi foarte elegantă. M-au impresionat ochii ei verzi, de panteră, și părul ei bogat și negru, lung până la brâu. Cred că bretonul îţi dădea impresia că seamănă cu vestita regină egipteană.
Anete părea preocupată de un gând anume. Mai apoi, însă, întrebă:
– Totuși nu înțeleg de ce a fost atât de lovit când i-am spus că vreau să divorţez.
– A jucat teatru!
– Niciodată! Pur şi simplu am crezut că face infarct. A fost surprins, speriat, copleşit…
– Poate vestea l-a făcut să priceapă că încă te iubeşte.
– În niciun caz!
– Atunci are un secret pe care va trebui să-l descoperim!
– Cum?
– Foarte simplu. Ne vom deghiza. Tu îţi pui barbă, ochelarii de soare, costumul gri al fratelui meu, iar eu voi deveni o blondă veselă care te va însoţi. Vom lua Opelul lui Daniel şi-l vom urmări, să aflăm ce se ascunde în spaima lui faţă de divorţ, cu toate că are o relaţie extraconjugală.
Anete părea dintr-o dată interesată de ideea prietenei ei.
– Şi ce crezi că o să aflăm? -, întrebă ea.
– Habar nu am, o să vedem pe urmă.
Și amândouă începură să râdă cu poftă.
– Tentantă perspectivă, numai că nu sunt genul de femeie care se furişează să afle secretele soţului ca pe urmă să se folosească de ele. Recunosc, în perioada în care încă îl iubeam, gelozia m-a ispitit să-mi caut un detectiv particular, dar la ce mi-ar fi folosit? Când iubeşti, preferi o minciună frumoasă decât un adevăr dureros.
– Soţul tău, într-adevăr, e un bărbat bine, manierat şi curtenitor. Se îmbracă impecabil, la patru ace. Sunteţi o pereche minunată. Nu pot pricepe de ce aţi ajuns aici… -, se întrebă Miriam privindu-şi prietena cercetător.
Negăsind nici un răspuns, spuse nemulţumită:
– Viaţa e uneori nedreaptă.
Anete nu reacţionă la vorbele celeilalte, deoarece îşi privi verigheta, furată de amintiri. Oftând uşor, spuse cu părere de rău:
– Deci totul s-a terminat.
Apoi ridicându-se de pe scaunul pe care şezuse, mărturisi:
– Am satisfacţia că, pentru prima oara în viaţa mea, Harry nu şi-a putut ascunde sentimentele când a auzit de hotărârea mea spontană.
Miriam o privi cu compasiune. Dorind să împrăştie sentimentul de tristeţe ce o cuprinsese pe cealaltă, întoarse vorba:
– Dar recunoaşte că ideea de-a ne deghiza ar fi fost grozavă, cu atât mai mult cu cât ne-am fi verificat talentul profesional.
– Cred că ai uitat că în două săptămâni mergem la carnavalul din Veneţia. Acolo putem să ne lăsăm furate de fantezia machiajului dar şi de gustul pentru mister, savurând aerul medieval al vechiului oraş, într-o gondolă aurită.
– Plec! Fug! -, spuse Miriam, îndreptându-se grăbită spre ușă.
– Unde pleci? -, o întrebă Anete mirată.
– Să-mi fac imediat bagajele. Nici nu știi cu câtă bucurie aștept acest moment -, îi răspunse cealaltă râzând cu poftă de gluma ce-o făcuse.
– Ce bine-i de tine că nu-ţi faci probleme din nimic…
……………………………………………………

SIMPOZION N. STEINHARDT: centenar. La Bistrița

EXPOZIŢIA INTERNAŢIONALĂ TRIBUNA GRAPHIC – ediţia a treia

Revista de cultură Tribuna şi Muzeul de Artă Cluj-Napoca, instituţii aflate în subordinea Consiliului Judeţean Cluj, vă invită să luaţi parte joi, 18 octombrie 2012, ora 18, la vernisajul expoziţiei internaţionale de grafică contemporană Tribuna Graphic. Expoziţia va fi deschisă publicului în perioada 18 octombrie – 11 noiembrie 2012.

Manifestarea a fost iniţiată de revista Tribuna, cu scopul de a promova arta grafică prin invitarea unor creatori de marcă, 30 la număr, din Europa, America, Asia şi Australia reprezentând 21 de ţări.

Participă următorii graficieni:

Derek Michael Besant (Canada), Ardi Brouwer (Olanda), Alfonsas Cepauskas (Lituania), Briar Craig (Canada), Oleh Denysenko (Ucraina), Marc Frising (Luxemburg), Remo Giatti (Italia), Rew Hanks (Australia), Magdalena Hlawacz (Polonia), Onnik Karanfilian (Bulgaria) Tomasz Knapik (Polonia), Dimo Kolev Kolibarov (Bulgaria), Hisashi Kurachi (Japonia), Suwan Methapisit (Thailanda), Aleksandar-Leka Mladenovic (Serbia), Jirí Neuwirt (Cehia), Liliana Oltean (România), Todor Ovcharov (Bulgaria), Károly Pató (Ungaria), Elmar Peintner (Austria), Hasip Pektaş (Turcia), Giancarlo Pozzi (Italia), Jurjen Ravenhorst (Olanda), Nijole Saltenyte (Lituania), Krzysztof Szymanowicz (Polonia), Ayrat Teregulov (Rusia), Tibor Vass (Ungaria), Ana Vivoda (Croaţia), Brita Weglin (Suedia), Liu Xi-Sheng (China)

Revista Tribuna doreşte ca această expoziţie anuală să fie o manifestare constantă în peisajul artistic clujean. Totodată, datorită generozitatii artiştilor, de a dona operele Muzeului de Artă, revista Tribuna doreşte să contribuie la îmbogăţirea patrimoniului cultural al municipiului Cluj Napoca. Această expoziţie este organizată în colaborare cu Fundaţia Culturală Bienala Internaţională de Grafică Cluj.

           Cu acesta ocazie va fi lansat catalogul expoziţiei editat de revista Tribuna.

Proză: Lucian POP: Amintiri devreme (14): Nu departe de sat… (II)

(urmare)

    Am stat în curte, pentru eventualele explicaţii, până când satul se scufundă într-un albastru greu, bătând spre negru, al uitării. Noaptea, curiozitatea dispare, nimeni nu mai întreabă nimic. Cu sentimentul datoriei împlinite, mă duc în spatele casei. Aveam acolo o magazie din scânduri, cu acoperiş din gudron ondulat. Prin spatele casei noastre, până la vale, ca şi hotar, trece un gard viu şi des de mălini, înalt de trei metri, des, că vara, nu vezi prin el, nici cât prin gaura cheii.  Iar de-a lungul văii, asemenea, un zid verde, puternic, maiestos, de răchiţi şi acăţi lăsaţi să crească în voie, pentru a întări malul mereu încercat de două, trei ori pe an, de ape umflate, galbene, dezlănţuite.

În magazie, tata, unchiul Nechita şi Cioca, la lumina unui felinar.  Din câteva scânduri, cei trei încropiră două mese lungi, aşezate pe nişte butuci necrăpaţi. Iar pe cele două mese, porţii de carne, fiecare conţinând, os, muşchi, coaste, carne de toate felurile, perfect echilibrate, datorită talentului unic al unchiului Cioca. Odată munca terminată, cei trei stăteau acuma la taclale, lângă un păhărel de ţuică. Nu se dădea de băut unui băiat care nu a făcut armata. M-am uitat curios, cu respect, la porţiile de carne înşirate pe cele două mese, şi indirect, să-l laud pe unchiul Cioca, l-am întrebat:

       – Sunt egale, ca şi greutate?

       – Uite aici, cântarul. Verifică. Te rog, verifică. La miligram!…

       Și, cum eram la liceu, mă întrebă neştiutor:

       – Măi nepoate… aţi învăţat acolo, la Cluj, cum a apărut prima ţigară?

       – Nu,  unchiule.

       – Atunci, să te lămuresc. Robinson Crusoe, un om aruncat de furtună pe o insulă, mergea pe-acolo, să-şi dea seama unde nimerise. Deodată, trase în nări un miros plăcut, ce îi da tărie şi curaj. Urmând mirosul acela frumos, ajunse într-un lan de tutun. Îşi rulă dintr-o frunză, o ţigară, şi după ce o fumă cu sete, mai înotând, mai mergând pe picioare, unde apa era mică, ajunse pe continent. Se grăbi pe continent să povestească despre acest nou medicament şi cum se foloseşte…

      În puşcărie auzise unchiul Cioca povestea lui Robinson Crusoe. A făcut trei ani la Gherla, după ce apăruse legea lui Ceauşescu, privitoare la interzicerea tăierii viţeilor.

     Cam până pe la miezul nopţii circulă o lume normală pe uliţele satului, după aceea, bântuie doar vârcolacii și  câte un beţiv, cu cântecele lui lălăite. M-am retras în camera mea, urmau, la adăpostul nopţii, ca la o sărbătoare secretă, să vină la noi, după porţiile de carne, câteva dintre neamurile, prietenii şi mărimile satului,  trecuţi pe o listă riguros întocmită de tata şi de unchiul Nechita.

   Operaţiune dusă la bun sfârşit!

   … Dar a doua zi, pe la amiază, vine în galop şi se opreşte la poarta noastră, căruţa cu Şumi, calul alb, încordat ca un arc.

   Cociş ciobanul.  Dracul aranjase ca exact în momentul în care tata, unchiul Nechita şi Todor urcau viţelul în căruţă, aproape de scenă, la un colţ al pădurii Jeilor, să se găsească şi ciobanul Cociş. Ciobanul se pregătea să-şi treacă turma peste deal, către câmpu Jeilor, pentru că toate formele de relief din afara acelei părţi de sat, se numeau Jei, cu specificaţie, pădurea Jeilor, dealul mic al Jeilor, şesul Jeilor, stâncăria Jeilor, păpurişul Jeilor, de unde se tăiase cu secera papura cu care se umplu căruţa. Ciobanul îi văzu pe cei trei ce făceau.

   În satul vecin, era un miliţian amarnic, bătut în cap, ce avea cinci oi în turma lui Cociş. Miliţianul din satul nostru, era una cu tata şi unchiul Nechita, n-aveai ce veni cu reclamaţii împotriva lor.

   Însemna că ciobanul se va duce în satul vecin, la miliţianul cel rău, şi turbat de furie, pe lângă Todor, cu care avea ce avea, îl va reclama şi pe tata, pe unchiul Nechita şi pe unchiul Cioca. Atunci am auzit pentru prima dată rostit, cuvântul „recidivist” şi ce însemna el. Unchiul Cioca, fiind recidivist, urma să primească dublu.

     Tata îl temperă pe unchiul Nechita, care venise ca o furtună la casa noastră.

     – Stai așa. Cui i-a spus aseară că ne-a văzut pe toți trei cînd încărcam vițelul?

     – Lui unchiu-so, lui Bălu!

     Și a specificat:

     – Unchiule Bălu, acuma pot, pe Todor din Jei, să-l înfund în pușcărie pe veci!

     Repede, tata cu unchiul Nechita se suiră în căruță, și pe-aci ți-e drumul, o luară către genericul Jeilor, unde era Cociș cu turma.

   Când Cociș auzi pentru ce temeri groaznice veniră la el tata cu unchiul Nechita, se mâhni, cu niște ochi reci ca piatra. 

   – Măi Pali, măi Nechita, apoi eu sunt un pârâcios? Așa mă știți? Mai bine îmi tai limba. Nu suntem noi prieteni? Nu tu, Pali, ai vindecat-o pe Nina mea?!  

   – I-ai spus lui Bălu, că-l înfunzi pe Todor în pușcărie! Cu vițelul!

   Cociș râse măriminos. Încântat.

   – Precistea mă-sii de prost, să tremure că-l bag iar la țuhaus, uită-te dragă Pali, sunt înțepenit, nu mă pot apleca din șale, de când m-a lăsat leșinat în poieniță!

   În vreme ce tata cu unchiul Nechita îi dădeau perfectă dreptate și îl asigurau că Dumnezeu vede tot, cântărește tot, turma, ca un ceas elvețian, își urma traseul, avându-l în față pe dulăul Breazu și în spate, să nu dezerteze ceva oaie, pe Tărcatu.

SFÂRȘIT

Proză: Lucian POP: Amintiri devreme (14): Nu departe de sat… (I)

     Nu departe de sat, sub o margine a pădurii Jeilor, trăia Todor, Todor din Jei, într-o căsuţă din poveste, mică, ce-avea două gemuleţe cât palma, pridvor şi acoperiş de paie. Avea cal, căruţă, porc şi câteva găini.

   Într-o zi, Cociş ciobanul trecea pe-aproape cu turma lui şi câteva oi intrară peste straturile de ceapă, ardei şi usturoi ale lui Todor. Praf le-au făcut. Todor luă furca să o bage în cioban. Ciobanul îşi fluieră cei doi câini mari cât zmeii şi-i asmuţi asupra lui. Todor se retrase şi se lipi cu spatele de o căpiţă de fân, cu furca îndreptată către boturile prăpăstioase ale zmeilor. Cociş îşi scoase chibritele şi aprinse căpiţa de fân. Todor avea de ales între moartea pe rug ori sfâşierea de către fiare. Îi strigă lui Cociş:

     – Mi-au mai rămas cinci kile de ţuică din anul trecut. Ţi le dau ţie!

     Cociş îşi domoli câinii şi toţi patru, adică el, Todor, Breazu dulăul şi celălalt câine, Tărcatu, o luară către căsuţă. Cum intrai în căsuţă, după uşă, Todor avea dosită o bâtă, pentru orice eventualitate. Cei doi câini, bine educaţi, nu intrară în casă, rămaseră pe prispă. Primul intră Todor, urmat la un pas de ciobanul cel îngust la minte. Odată intrat, Todor întinse familiar mâna după bâtă, se retrase un pas în spate, pentru a-şi lua avânt şi când ciobanul trecu pragul, îl pocni în moalele capului. Acesta căzu lat pe spate, chiar în faţa câinilor, care îl mirosiră curioşi. Văzând că nu-şi ies din fire, Todor îndrăzni să iasă şi el pe prispă. Îl luă pe cioban în cârcă şi-l duse într-o poieniţă din pădure. Ciobanul se trezi sub spuza de stele, ţeapăn de frig. Un sfert din oi îi dispărură şi de-atunci, înainte de-a ploua ori a ninge, îl apăsa o greutate nevăzută pe cap, de-i venea să urce în copaci, plus că se alese şi cu un junghi permanent, pe la mijlocul şirii spinării.

     Îl dădu pe Todor în judecată.

     La tribunal, Todor îi spuse judecătorului:

    – Apăi, domnule dragă, el mi-a aprins căpiţa. Eu l-am trăznit în moalele capului. Mă ierţi?

    – Măi omule, l-ai dus în pădure, leşinat. Dacă nu se mai trezea?

    – Mă ierţi?

    – N-am cum.

   – Te mai întreb încă odată. Mă ierţi?

   – Înţelege-mă. N-am cum.

   – Atunci, f… pe măta!

   … Şi Todor de-abia aşteptă să iasă din puşcărie, primise trei ani, şi ciobanul, pentru a începe runda doua.

   Satul nu era obişnuit cu o astfel de vendetă. Neamurile celor doi cocoşi îi luară la rost şi-i ameninţară cu cea mai teribilă pedeapsă a satului:

  – Nu te mai cunosc şi nu mai vorbesc cu tine în vecii vecilor.

   Într-un sat, dacă-i scuturi bine pe locuitori, cu toţii, la o adică, sunt ceva neamuri între ei. Chiar şi o femeie, adusă de nevastă din alt sat, se pomeneşte că jumătate dintre copiii noştri îi zic mătuşă, iar cei mari, nepoată ori verişoară.

   După un an şi jumătate de purtare bună, Todor se întoarse la căsuţa lui de la marginea pădurii Jeilor. Ciobanul îşi modificase traseul, trecea cu oile la o distanţă respectabilă de gospodăria celui lăsat la vatră.

   Toate acestea se întâmplau în ultimii ani ai lui Ceauşescu. Pe atunci, dacă bivoliţa ta făta, n-aveai voie să-ţi tai viţelul când îi venea vremea să fie tocmai bun de-o tocăniţă, ori de nişte şniţele supreme. Trebuia să-l predai în bună stare statului, stat care ţi-l plătea cu atâţia lei, cu care, din piaţa mare a Clujului, puteai cumpăra un curcan, hai să zic, un curcan excepţional, dar tot curcan rămânea, nu viţel.

   Tata era şi văr cu unchiul Nechita, dar şi cel mai bun prieten. Când mama îl vedea pe unchiul Nechita că intră în curtea noastră, se enerva brusc pe vreo găină, pe vreun dihor ascuns pe nu ştiu unde, care aşteaptă noaptea să deie atacul, pe vreme, pentru că unchiul Nechita venea la noi acasă să-l ducă pe tata în cine ştie ce aventură, periculoasă din punct de vedere legal.

    – Măi Poly!!! – striga unchiul, în vreme ce ne deschidea portiţa de la drum. – Bună, dragă Ileana! – o saluta fericit nevoie mare şi pe mama.

    Apoi cei doi bărbaţi se retrăgeau în curtea cea mică din partea de către răsărit a casei. În mijlocul curţii celei mici creştea un păr tânăr. Tata nu se îndurase să taie trunchiul părului bătrân în butuci pentru foc, şi îl lăsase acolo, întreg, culcat, ca pe o bancă pe care stai şi-ţi fumezi ţigara în linşte, nederanjat de nimeni.

    Ce puseră cei doi la cale într-o zi?

    Printr-un văr primar, Todor din Jei îi transmise unchiului Nechita că are un viţel tocmai bun de tăiat. Pentru a tăia, tranşa, porţiona un viţel, trebuia implicat şi unchiul Cioca, inegalabilul specialist din acest domeniu.

   … Peste câteva zile, unchiul Cioca veni la noi, ziua în amiaza mare, cu mîinile în buzunare, să vadă lumea că nu are la el trusa de cuţite necesare practicării meseriei lui. Îi strigă peste gard mamei, să-l audă întreaga uliţă:

    – Tu, Ileana, e-acasă Poly?

    – Nu-i acasă, de ce-ţi trebuie?

    – Mă doare o curvă de măsea, că-mi explodează creierii. O scot.

    Tata, sanitar universal, avea şi o trusă completă de treizeci şi doi de cleşti dentari. La cerere, îţi făcea şi injecţie de anestezie.

    – Intră, Cioca dragă, şi aşteaptă-l.

    Unchiul Cioca intră în curte şi se aşeză pe trepţii casei. Trecea arar, unul, alta, pe uliţă şi, în apatia amiezii, după ce se dumireau de ce stă unchiul Cioca pe trepţii casei noastre, deplângeau soarta omului, nevoit să îndure cele mai chinuitoare dureri, cele de dinţi şi măsele.

   Când, în asfinţit, soarele îşi ridică poalele roşii în cap şi, de frica lui, toate umbrele o luară la goană în direcţia opusă, apăru liniştită de după ultimul colţ larg al uliţei noastre, colţ din dreptul gospodăriei lui Zbengu, căruţa unchiului Nechita, trasă de Şumi, armăsarul alb. Pe scândura de iliş, unchiul şi tata. În spatele lor, lada căruţei plină de tulpini de papură. De pe trepţi, Cioca se repezi să deschidă poarta mare, şi căruţa intră în curte.  Din curte, căruţa o coti în spatele casei, unde nu o mai vedea nimeni.

   Eu stăteam de şase, în curte, eram pe clasa noua şi ştiam să citesc realitatea din spatele aparenţelor. Ca şi un funcţionar de la un ghişeu de informaţii, când eram întrebat de către cei ce treceau pe uliţă: „- Ce v-a adus căruţa lui Nechita?…”, eu le răspundeam politicos, dar cu o mare plictiseală, dezamăgit de valoarea încărcăturii: „- Papură. Tata vrea să badijonăm podul şi pe deasupra”.

Cu toţii, să demonstreze ce atotştiutori sunt, se opriră gânditori în mijlocul uliţei, şi-mi dădură grijulii cel mai preţios sfat legat de folosirea papurei: „- Lăsaţi-o două săptămâni la uscat. Neapărat. Chiar trei. Altfel, vax!…”  Și trecătorul o lua din loc, supărat că nu-i vom urma sfatul şi, de la papura neuscată, podul nostru va prinde umezeală.

(va urma)