Solul lui Basarab la Carol Robert

Miniatură înscrisă într-o iniţială din cuprinsul Cronicii Pictate (Chronicon Pictum; Kepes Kronika)

autor: Mark Kalti

datare: cca. 1358 – 1370

reproducere alb-negru (originalul este color)

Pavel Chihaia vorbeşte despre această miniatură după cum urmează: „O miniatură înscrisă într-o iniţială urmăreşte să ilustreze momentul în care solul lui Basarab prezintă lui Carol Robert propunerile de pace. Solul lui Basarab apare în ţinută de război, dar fără armură, care în versiunea cronicarului putea aparţine numai cavalerilor maghiari. Atunci când îl reprezintă pe rege tronând, înconjurat de curte, miniaturistul înfăţişează în dreapta regelui pe cavalerii înzăoaţi, iar de cealaltă parte pe conducătorii celorlalte neamuri (cumanii, secuii etc.) fără armură, cu caftane lungi. În scenele de bătălie aceştia sunt reprezentaţi cu arcuri, nu cu lăncii. Solul lui Basarab nu e înveşmântat cu caftan, dar nici cu armură: în realitate, el poartă o surcotă, încinsă cu o centură cavalerească, iar în mâna stângă ţine un bazinet, indiciu că venea de pe câmpul de luptă. În dreapta vedem scrisoarea pecetluită.

În schimb, regele în ţinută de campanie este înfăţişat cu o cămaşă de zale, având deasupra o cotă de arme din piele ramburată (umplută cu câlţi), protejată de două benzi verticale. Pe şolduri el apare încins cu centura cavalerească, de care atârnă o spadă „pentru două mâini” (deci regele coborâse sau urma să se urce pe cal). Suveranul poartă coroana cu fleuronii casei de Anjou. Plasat într-un plan ceva mai îndepărtat de privitor decât solul, regele îl depăşeşte cu un cap. Ţinuta maiestuoasă accentuează atitudinea lui rigidă, în vreme ce trimisul lui Basarab este înfăţişat ca privindu-l pe rege de jos în sus – o poziţie de protocol – dar în realitate cei doi se află faţă în faţă. Capul solului apare de asemenea mai mic decât al regelui, pe care îl amplifică atât coroana, cât şi pletele abundente. Miniaturistul a urmărit, în chip evident, să sublinieze deosebirea de rang şi de prestigiu a celor două personaje, avantajându-şi stăpânul.

Maria Holban observă că întregul episod legat de oferta de pace a lui Basarab nu pare a fi preluat din tradiţia orală anonimă, ci din mediul simpatizanţilor celui care apare într-o lumină deosebită în acest episod, şi anume comitele Donoch de Zvolen. (În cronică „Zolyon”.) Într-adevăr, comitele Donoch încearcă să tempereze trufia lui Carol Robert în faţa solului lui Basarab, iar în descrierea luptei care va avea loc, comitele, împreună cu fiul său Ladislav, este prezentat ca făcând „un zid de piatră” împrejurul regelui ameninţat. Maria Holban se întreabă dacă această versiune nu este legată de interesele familiei de Zvolen şi dacă întregul episod se afla cumva în cronica de la Buda (pe care a preluat-o compilatorul Mark Kalti), daca prin urmare oferta de pace a lui Basarab a existat în realitate sau este numai o improvizaţie cronicărească mult ulterioară anului 1330, ea nemaifiind menţionată în nici un alt izvor.

Prin urmare, miniatura pe care am prezentat-o este legată de naraţiunea din Chronicon Pictum, dar episodul pe care ea îl ilustrează este pus sub semnul întrebării, deşi este posibil ca el să fi avut într-adevăr loc” („1. Trei miniaturi din Chronicon Pictum”, în Tradiţii răsăritene şi influenţe occidentale în Ţara Românească, Ed. Sfintei Arhiepiscopii a Bucureştilor, 1993,  p. 9-11).

Impresionanta descriere a miniaturii de către Pavel Chihaia impune. Şi totuşi: să fie oare solul lui Basarab în ţinută de război? Din comentariul isoricului aşa rezultă. Dacă el este asimilat cu „celelalte neamuri”, atunci caftanul – straiul lung – pe care îl poartă, şi care îi coboară până la glezne, poate fi socotit astfel, o ţinută de campanie militară. Desigur, coincidenţa vestimentară din ilustraţia invocată cu popoarele aliate în mod tradiţional Ungariei secolului al XIV-lea sugerează că, din punctul de vedere al lui Mark Kalti, Basarab şi oamenii săi erau una dintre aceste populaţii aflate în sfera puterii politice a Ungariei, dar care nu se confunda cu masa supuşilor socotiţi a fi maghiarii înşişi. Faptul aminteşte de teza identităţii cumane a lui Basarab (enunţată de Nicolae Iorga şi argumentată amplu, mai recent, de Neagu Djuvara). Însă el poate arăta că, în reprezentarea ilustratorului cronicii maghiare, boierimea Valahiei avea veşminte similare cu ale cumanilor, secuilor etc. Se observă acest lucru contemplând atât straiul stacojiu în care este reprezentat Ladislau al IV-lea Cumanul (1272 – 1290), cât şi sfetnicii care ocupă stânga regelui (dreapta privitorului) în imaginea de pe frontispiciul paginii care reprezintă anturajul regal al suveranului Ungariei.

Important de observat este însă că, în reprezentarea lui Svatopluk – vezi detaliul alăturat -, unde respectivul se închină în faţa regelui, ţinându-şi calul de dârlogi şi recunoscându-se vasal, acesta apare în acelaşi tip de caftan, dar pe cap poartă o cuşmă. Acoperământul capului său – nescos în faţa regelui, privilegiu al marilor aristocraţi – aduce a cuşmă şi trimite la reprezentările românilor din cele două scene de luptă care evocă episoadele dramaticelor confruntări din septembrie 1330, din Ţara Românească.

Revenind la solul lui Basarab, ceea ce ţine el în mâna stângă, în timp ce dreapta întinde către suveranul maghiar o scrisoare – amănunt demn de atenţie: tratativele nu sunt lăsate integral pe seama trimisului, Basarab preferă să se adreseze în scris suzeranului său angevin, persuadându-l, probabil, după tipicul vremii, într-o epistolă care trebuia să conţină propunerile consemnate de cronică (plata tributului etc.) -, este, … un coif, o chivără.

Rezultă de aici că solul venea – ca şi regele, a cărui spadă nu lasă îndoieli – de pe câmpul de luptă, ambasada survenind în plină campanie. Este, probabil, un moment din prima aprte a descinderii lui Carol Robert în Valahia, când încă totul părea încununat de succes, încurajându-l pe rege în atitudinea lui trufaşă faţă de inamic.

Îmbrăcămintea solului, ca şi casca pe care o ţine în mână, par să fie ale unui aristocrat valah, cum era şi firesc. Contrastul între modul în care este el îmbrăcat şi costumaţia luptătorilor români din munţi, aşa cum o înfăţişează pe aceasta din urmă episodul atacului în defileu surprins de două imagini diferite ale Cronicii pictate, este vizibil. Lipseşte ţundra sau şuba, lipseşte şi cuşma acelora.

Cine putea fi solul? Dacă nu un boier din proximitatea lui Basarab, poate că era chiar prinţul Nicolae Alexandru, fiul celui pe cale să devină domnitor de sine stătător. El pare tânăr, nu are barbă, iar părul lui, despărţit pe la mijloc, cade de o parte şi de cealaltă a feţei.

Este de presupus în mod rezonabil că Mark Kalti, elaborându-şi reprezentările cu o atenţie pentru detaliile de modă vestimentară şi de fizionomie – vizibile mai ales în galeria regilor Ungariei realizată de el în forma miniaturilor incluse în iniţiale -, s-a putut inspira din relatări ale unor participanţi la evenimente care erau încă în viaţă. Finalizându-şi lucrarea, atâta câtă este, prin 1370, el se situa într-un moment istoric separat de numai patru decenii de atacul asupra lui Basarab. Merită deci privit cu toată atenţia modul în care Kalti îmbogăţeşte informaţia istorică din text, deşi aparent el nu face decât să o ilustreze şi să o comenteze pe aceasta.

Să mai adaug câteva detalii interesante, ce nu merită trecute cu vederea: întâi de toate, contemplarea locului pe care îl ocupă în succesiunea imaginilor cronicii înfăţişarea întrevederii dintre Carol Robert şi solul valah. Amplasarea miniaturii cu ambasada este între cele două reprezentări ale bătăliei nimicitoare din munţi (de la N. Iorga încoace îi spunem „Posada”, deşi niciun rând din cronică şi nici un document de epocă nu o numeşte astfel!). Aceasta înseamnă că solia a survenit după ce o primă confruntare cu pierderi pentru maghiari a făcut-o posibilă, netezind întrucâtva terenul diplomaţiei şi făcând posibil, fie şi în principiu, dialogul.

Felul în care apar protagoniştii întâlnirii nu lasă dubii asupra faptului. Locul – generic reprezentat de Mark Kalti – este unul improvizat, o stâncă în regiunea alpină. Întâlnirea survine într-o clipă de răgaz dintr-o succesiune de încleştări, căci regele poartă spada şi este echipat de război, iar solul tocmai şi-a dat jos, în semn de respect faţă de suveranul maghiar, coiful, pe care îndată după întâlnire urmează să îl pună înapoi pe cap, participând din nou la campanie.

Totodată, s-a considerat în mod greşit că imaginile din campania lui Carol Robert în Valahia, surprinzând zdrobirea cavalerilor maghiari înzăuaţi în defileu, ar privi aceeaşi confruntare. Chiar dacă ilustrează acelaşi tip de atac prin surprindere şi ambuscadă, una este anterioară soliei, iar cea de a doua (cea din cadrul căreia capetele cailor se iţesc înafară) reprezintă eşecul soliei, ca şi al proiectului regal de înlocuire a lui Basarab, marcând un alt moment din succesiunea campaniei din toamna lui 1330.

Presupunând că lucrurile stau într-adevăr astfel, înseamnă că au existat mai multe solii, nu doar una singură. Regele însuşi a beneficiat de slujba asiduă a propriilor diplomaţi, după cum rezultă din documentul eliberat de el în 11 noiembrie 1336 pe seama vicecancelarului transilvănean Thatamer şi a fratelui acestuia Bako: „Când noi împreună cu întreaga putere a armatei noastre am cercetat Ţara Românească, acesta [Bako], din porunca măritului bărbat Toma, voievodul Transilvaniei, stăpânul său, s-a grăbit în urma noastră şi a stăpânului său cu puţini oameni, în nişte solii şi treburi tainice [subl. O.P.], apărându-se de duşmani şi de primejdia morţii prin iscusinţa sa isteaţă şi mântuindu-se printr-un noroc şi o întâmplare vrednică de mirare, ne-a ajuns chiar sub cetatea Argeş, unde ne-am minunat, împreună cu toată oastea, de venirea sa neaşteptată.”

Succesul lui Thatamer s-ar putea să se fi dovedit posibil nu doar datorită iscusinţei şi curajului acestuia, ci şi rudelor şi prietenilor săi din Valahia. Atrage atenţia însuşi numele celui răsplătit, căci Thatamer aminteşte de Tochomer(us), numele tatălui lui Basarab. Există, de altfel, şi o formă românească a acestui nume, Tatomir, ceea ce nu poate fi doar o simplă coincidenţă onomastică.

 

Pentru originile turcice ale lui Thocomerius a se vedea studiul lui Denis CĂPRĂROIU  http://arpv.files.wordpress.com/2011/11/asupra-inceputurilor-orasului-campulung-final1.pdf

Reclame

Un artefact medieval încă misterios: Paftaua de la Argeş

În cercetările istoricilor internetul se poate dovedi un aliat pe cât de subestimat, pe atât de preţios. Mediu accesibil, care democratizează cunoaşterea, el îi oferă exploratorului specializat în medievistică, în istoria artei şi a imaginarului atât materialul necesar unei bune exersări a comparatismului, cât şi mediul de găzduire generos, multifaţetat, color, cu posibilităţi de mărire şi micşorare a materialului faptic, cu scurtături între locaţii şi motoare de căutare ce facilitează incredibil de mult obţinerea unor rezultate valoroase.

Astfel de gânduri mi-a trezit, odată în plus, chestiunea paftalei de la Argeş, artefact din secolul al XIV-lea descoperit într-un mormânt princiar din necropola argeşeană care a fost atribuit mai multor personaje istorice, fără a se putea, deocamdată, decide definitiv dacă i-a aparţinut lui Basarab I, lui Radu I (1377 – 1383) sau lui Vlaicu – Vladislav Vodă.

Surprinzător în vestimentaţia lui aleasă, de factură occidentală, enigmaticul stăpânitor valah a stârnit legitime discuţii. Dar piesele cu adevărat uimitoare pe care descoperirea le-a adus în prim-plan au fost cele două inele cu inscripţii latineşti care dovedesc că bărbatul care le purta era un evlavios romano-catolic şi paftaua centurii sale.

Iată descrierea standard a paftalei, aşa cum a formulat-o Virginia Diaconescu: „Închizătoare de centură concepută ca un complex de arhitectură gotică, respectiv o poartă a unei cetăţi care se deschide în zidul unei incinte. Piesa se compune din trei părţi turnate şi articulate prin charniere. Primele două le reprezintă turnurile laterale de formă hexagonală care au câte două metereze pe fiecare latură. Prinderea paftalei de centură se realiza prin intermediul unor plăci tăiate în acoladă şi fiecare prevăzute cu două nituri. Partea centrală este reprezentată de turnul porţii, clădirile cu balconaşe, vrejul de sub punte şi portalul sub care a fost fixată pe un fond de email albastru o lebădă cu cap de femeie. Turnurile laterale şi turnul poartă sunt reprezentate pe acelaşi plan plan, ultimul având faţada decorată cu două registruri de arcaturi şi de crenelurile drumului de strajă. Terasa turnului-donjon este supraînălţată cu un portic cu deschideri în potcoavă, al cărui acoperiş în patru pante are coama decorată cu fleuroni. Partea centrală este redată printr-un portal prevăzut cu arhivoltă ce are extradosul în acoladă decorat în croşete şi fleuroni. Intradosul este alcătuit printr-un decor trilobat. Sub portal se află un ornament vegetal realizat din vrejuri volute şi motivul florii de crin. În interiorul portalului într-o zonă cu email închis se află o lebădă cu cap de femeie turnată în argint. Flancând turnul-poartă şi redate în perspectivă apar câte două clădiri cu etaj la care au fost sugerate elemente de arhitectură. Pe două trunchiuri de piramidă inversate, susţinute de câte o coloană au fost reprezentate două personaje, un cavaler şi o domniţă redate din profil.”

Tema reprezentării elegante, miniaturale şi delicate, făcută cu măiestrie de meşteşugar gotic şi gust occidental, pare să fie, după cum s-a observat deja, una erotică. Perechea cavalerului şi a domniţei, personaje separate prin locaţie, ar lăsa, poate, loc ambiguităţii dacă la mijlocul drumului dintre ei nu s-ar afla, pe fondul albastru emailat, o făptură desprinsă din bestiarele medievale curente: o lebădă cu cap antropomorf, feminin. Ea reprezintă, după toate semnele, sentimentul gingaş şi nobil al iubirii pure. Să fi fost vorba de pasiunea carnală, personajele Cavalerului şi al Domniţei nu s-ar fi aflat la distanţă unul de celălalt. Şi tot aşa, dacă nu era vorba despre două personaje desprinse dintr-un anturaj aristocratic, ele nu ar fi fost plasate la înălţimi echivalente, în ambianţa unor edificii apărate de metereze, ci s-ar fi mişcat într-o altă scenografie.

Nimic nou până aici, faţă de discuţia purtată de mai mulţi istorici, în decursul vremurilor care au trecut de la descoperirea făcută de arheologul Virgil Drăghicescu în 1920. Noutatea o aduce internetul, unde am descoperit postată o pafta ce prezintă anumite similitudini cu aceea de la Argeş, prezervată în mormântul nr. 10 (după numerotarea tehnică a arheologului).

Şi în această piesă de certă provenienţă occidentală, ca şi în cazul paftalei de la Argeş, elementele de arhitectură – nişte turnuri – încadrează nişte prezenţe umane. Personajele sunt tot trei, dar de astă dată este vorba despre alte prezenţe: o Regină, un Suveran (Rege sau Împărat) în centru şi un Ierarh ecleziastic sau un Înalt Demnitar, fiecare în mână cu câte un sceptru sau însemn al puterii.

Toată această construcţie şi reprezentare este suprapusă, de fapt, peste un blazon dezvoltat într-un chip baroc avant la lettre, în centrul căruia se află scutul împărţit în două pe verticală. În stânga privirii câmpul auriu este întrerupt ritmic de benzi roşii orizontale, în timp ce în dreapta privirii câmpul conţine crini (însemnul Casei de Anjou). La baza stemei se distinge un castel cu turnuri crenelate, deasupra celor două iţindu-se , de la brâu în sus, siluetele unei Domniţe şi a unui Cavaler sau a doi războinici. Stema este înconjurată, de jur împrejur, de o inscripţie gotică, iar tenanţii sunt doi grifoni rampanţi. Există şi alte elemente arhitectonice, precum cele două ferestre situate în zona superioară a scutului, de o parte şi de alta, după cum şi direct deasupra scutului – dar dedesubtul edificiului complex, suprapus, populat de cele trei siluete evocate mai sus – se desluşeşte o structură arhitectonică miniaturală sugerând o biserică sau o cetate (greu de precizat după singura fotografie depistată).

Piesa occidentală menţionată provine din tezaurul catedralei din Aachen. Ea este o broşă având în centru stema casei de Anjou şi este datată între 1350 şi 1400, adică în vremea lui Ludovic de Anjou şi a reginei Elisabeta (după cum se notează: „Cloak clasp from the Aachen treasure.  Die Parler und der schöne Stil 1350-1400”). Sursa din care a fost reprodusă este cartea coordonată de Anton Legner, Europäische Kunst unter den Luxemburgern, apărută la Köln, în 1980 (figura 44). Imaginea se găseşte pe situl http://mek.oszk.hu/01900/01949/html/index7.html

Există însă elemente ajutătoare în datarea şi localizarea mai riguroasă şi mai sigură a celor două artefacte: cel de la Argeş şi cel de la Aachen. Unul dintre acestea este arcul de piatră reprezentând un prezumtiv portret al reginei maghiare Elizabeta, datat în ultima treime a secolului al XIV-lea, imagine reprodusă din Ezer év mestermûvei (Ed. Corvina, Budapesta, 1987, fotografia 68), dar provenind din muzeul castelului de la  Diósgyõr (fotografie: György Makky). În mod evident, coafura figurii feminine astfel reprezentată aduce cu cea a femeii-lebădă de pe paftaua de la Argeş. Acest lucru se distinge şi mai bine în miniatura lui Mark Kalty din Cronica pictată, unde regina este înfăţişată alături de copiii ei. Dacă în prima ei portretizare, cea în piatră, părul adunat în ambele părţi ale feţei i se adună într-o coadă ce şerpuieşte dintr-o parte într-alta, cea de a doua o arată cu părul împărţit în două cozi aduse de o parte şi de alta, peste piept. Tocmai miniatura o arată mai aproape de chipul femeii-lebădă.  

Atrage atenţia şi problema identificării blazonului care ocupă poziţia centrală în compoziţia broşei de la Aachen. După cum o demonstrează blazonul angevin din Hungarian Anjou, 1337-1374, reprodus în Pannonia Regia. Mûvészet a Dunántúlon 1000-1541. Kiállításkatalógus ( Szerkesztette: Mikó Árpád – Takács Imre. Magyar Nemzeti Galéria, Budapest, 1994, p 262), sculptură în piatră de la castelul episcopal din Gyõr, este vorba despre stema casei de Anjou aşa cum se regăseşte în Ungaria epocii. În această reprezentare, însemnele heraldice ale dinastiei de Anjou sunt reprezentate pe un scut străjuit de o chivără încoronată. Formula respectivă de reprezentare, dispunerea şi orientarea elementelor acesteia aminteşte de nasturii descoperiţi în necropola domnească de la Rădăuţi de A. Bătrâna.

O altă mărturie similară, la fel de valoroasă, se dovedeşte a fi blazonul de pe cahla de sobă cu însemnele casei de Anjou, datată – cam vag – în sec. al XIV-lea, din Muzeul de Istorie din Budapesta, prezentă în Budapest History Museum (Fõszerkesztõ: Buzinkay Géza, Corvina, Budapest, 1995, p 52, fotografie: Ágnes Bakos – Bence Tihanyi).

De astă dată, cahla surprinde până la identitate, cu mare precizie, elementele blazonului de pe broşa de la Aachen, chiar dacă nu dă notă despre culorile de pe scut (ştiute însă din alte surse de referinţă).