Să aruncăm o privire alertă asupra alianțelor dlui Liiceanu în plan cultural și civic. Cel care se impune dintru început atenției în acest sens este Andrei Pleșu, nelipsitul prieten și… concurent. De ce și concurent? Dl. Pleșu a avut, se pare, postúri publice și alianțe mai profitabile. Dintre cei doi, domnia sa a fost numit, îndată după decembrie 1989, ministru (al Culturii) în guvernul lui Petre Roman (28 dec. 1989 – 16 oct. 1991), rămânând în această funcție vreme de circa doi ani. Prietenii săi au trebuit să se mulțumească, pe moment, ba cu Ed. Politică, ba cu numiri în funcții culturale județene din subordinea ministerului menționat, devenindu-i colaboratori și subordonați ierarhic , ba numai cu șansa de a protesta în Piața Universității. Mai pe urmă, ajutat de contactele sale din timpul anilor 80 și, mai ales, de cele făcute pe când ajunsese deja ministru, dl. Pleșu a întemeiat New Europe College (1994, cu un nume menit să reflecte și formal noua hegemonie culturală anglo-saxonă, inspirat, poate și de exemplul Central European University întemeiată la Budapesta de George Soros). După cum lămurește situl oficial al instituției, „Punctul de plecare a fost New Europe Prize for Higher Education and Research, acordat profesorului Pleşu în 1993 de şase institute prestigioase de studii avansate: Center for Advanced Study in the Behavioral Sciences, Stanford, Institute for Advanced Study, Princeton, National Humanities Center, Research Triangle Park, North Carolina, Netherlands Institute for Advanced Study in the Humanities and Social Sciences (NIAS), Wassenaar, Swedish Collegium for Advanced Study in the Social Sciences (SCASSS), Uppsala şi Wissenschaftskolleg zu Berlin”. Se subînțelege că acest premiu a fost atât de generos, încât a permis nu doar întemeierea unei fundații – Fundația Noua Europă, întemeiată în 1994 -, ci și a „primului institut independent de studii avansate în domeniul disciplinelor umaniste şi sociale din România post-decembristă, … întemeiat în 1994” (informația provine din aceeași sursă). În orice caz, în mod evident dl. Pleșu a beneficiat de o consolidare a creditului și prestigiului său personal prin cauționarea eforturilor sale intelectuale de către cele șase instituții străine.
Cristian Preda își amintește, nostalgic: „Situat inițial într-un mic apartament din Piața Amzei, vizavi de biblioteca Sadoveanu, NEC m-a primit ca bursier în 1996-1997. Era perioada în care îmi scriam teza de doctorat, pe care aveam să o susțin la EHESS în ianuarie 1998. NEC a fost, de aceea, un sprijin foarte prețios.// La reuniunile săptămânale, mă întâlneam cu Ștefan Borbelyi, Ioan Ică jr., Mihai Rădulescu, Mircea Cărtărescu, Ion Manolescu, Cătălin Partenie, Valentina Sandu-Dediu, Cristina Codarcea și Felicia Dumas. (…) De-a lungul anului, au participat la reuniuni, ca seniori, Neagu Djuvara și Andrei Scrima. Rectorul colegiului era nelipsit”[1].
Probabil că astăzi NEC este cea mai de succes instituție de învățământ superior privată din România, de nivel post-licență. Acest lucru i se datorează, nemijlocit, dlui Pleșu, dar și excelenților săi colaboratori români și străini care alcătuiesc echipa sa.
Este interesant de văzut, în acest context, în ce măsură se regăsesc printre beneficiarii instituției colaboratori ai domnilor Pleșu și Liiceanu, fie pe plan filosofic (din Grupul HAH, din Societatea Română de Fenomenologie), fie pe plan civic (GDS), fie pe plan jurnalistic (Dilema/ Dilema Veche și revista 22, Idei în dialog). Nici cei afirmați în politică nu sunt indiferenți și, chiar dacă această chestiune este adiacentă în raport cu discuția de față, ea nu este lipsită de importanță.
Asemenea nume se regăsesc și, chiar dacă purtătorii lor nu formează o majoritate a bursierilor, au o pondere constantă și semnificativă. Pentru a înțelege mai bine deschiderile New Europe College ar trebui, poate, inventariate personalitățile politice sau din administrația României care au trecut prin instituție, dobândind și o cauționare/ legitimare intelectuală. Invers citind aceste realități, se cuvine subliniat interesul unui număr de persoane publice de toate vârstele pentru avantajele materiale, culturale și simbolice oferite de NEC.
Din cercul apropiaților lui Gabriel Liiceanu, anumite nume survin în programele NEC după cum urmează:
Beneficiarii de burse NEC dintre membrii propriu-ziși ai Grupului HAH sunt Cătălin Dănuț Cioabă (traducătorul cel mai asiduu al unora dintre volumele lui Heidegger apărute, deocamdată, în română, singur sau împreună cu alții; Ființă și timp, Prolegomene la istoria conceptului de timp și Metafizica lui Nietzsche; exeget al gânditorului german în Jocul cu timpul. Ontologia temporală a lui Martin Heidegger; fellow în 1999-2000) și Bogdan Mincă (traducător, împreună cu Sorin Lavric, al unor volume heideggeriene: Parmenide și Problemele fundamentale ale fenomenologiei; fellow în 2004-2005). Domnii Cătălin Cioabă și Bogdan Mincă au colaborat și la traducerea corespondenței dintre Hannah Arendt și Martin Heidegger. Volumul Scrisori 1925 – 1975 și alte documente, în ediția Ursulei Ludz (Ed. Humanitas, Bucureşti, 2007), a fost tradus din germană de primul dintre ei, împreună cu doamna Catrinel Pleșu; tălmăcirea textelor în versuri de Martin Heidegger îi revine lui Bogdan Mincă, în timp ce traducerea poemelor de Hannah Arendt, scriitoarei Ioana Pârvulescu, animatoarea cenaclului de la Casa Lovinescu și deținătoare a unei rubrici în România literară. Lista numelor de tineri heideggerieni legați prin activitatea lor de NEC este însă numai parțial valabilă, căci unele dintre fazele travaliului la traducerea lui Heidegger în limba noastră au implicat un anume patronaj NEC nedisimulat și prezența unui terț, Sorin Lavric[2]. Pe aceeași listă s-ar cuveni înscris și dl. Cristian Ciocan, autorul volumului Moribundus sum: Heidegger și problema morții (București, Humanitas, 2007), în virtutea colaborării sale cu soții Miruna și Bogdan Tătaru-Cazaban, al doilea fiind unul dintre fidelii lui Andrei Pleșu, cu prezențe diverse la NEC, împreună cu care a tradus un volum de Emmanuel Lévinas, publicat la Humanitas[3]. Acestora li se alătură, oarecum dinafara listei de cinci pomenită de G. Liiceanu atunci când vorbește despre exegeții heideggerieni angajați într-un efort sistematic, încă unul: Cătălin Partenie (în 1996-1997).Cei trei (cu Sorin Lavric, patru) nu sunt însă singurii apropiați ai prietenilor Liiceanu – Pleșu. Se regăsesc și alte nume din sfera aceluiași cerc de intelectuali cu preocupări notorii de filozofie: H.-R. Patapievici (prieten al dlui Liiceanu și autor preluat și consacrat de Ed. Humanitas; fellow în 1994).
Dintre cei care l-au frecventat pe Noica, ajunși – după înființarea NEC – bursieri ai instituției rectorului Andrei Pleșu nu face parte doar Andrei Cornea (colaborator constant și neprețuit al revistei 22, în 1994-1995), ci și Sorin Vieru (membru al primului pluton păltinișean, cel antrenat de Noica însuși, fellow în 1994 și senior fellow în 1999-2000), Alexandru Dragomir (discipol heideggerian direct, congener al lui Noica, pus de acesta în legătură cu cei mai apropiați discipoli ai lui, a cărui operă este astăzi reconstituită din caiete la Ed. Humanitas, în 1998-1999) și Mihai Șora (fenomenolog original, congener cu Noica aflat în relații cordiale cu acesta, a cărui operă filosofică a fost salutar reeditată la Humanitas, senior fellow în 2002-2003).
Cele trei cercuri menționate reprezintă – în ordinea aducerii lor în prim-plan – discipolii direcți ai domnului Liiceanu prinși în programul exegetic și de traducere heideggerian (primii 3), prietenii și colegii dlui Liiceanu de la revista 22 (1 persoană) și, respectiv, colegii de pelerinaj la Păltiniș sau cei frecventați de Noica însuși (4 nume). Toate descriu în jurul dlui Liiceanu – dar și în jurul dlui Pleșu – o succesiune de cercuri de apropiați. Dintre ele, primul (să-i spunem: cercul pariului pe viitor) îi aduce pe cei doi cel mai aproape de fenomenologul german Heidegger, iar ultimul îi menține prin amintire și contact intim în proximitatea lui Constantin Noica (cercul memoriei pioase). Chiar dacă pentru Andrei Pleșu ordinea importanței acestor contacte este inversată, eventual, din punct de vedere afectiv sau printr-o dinamică de recunoaștere a prestigiului, important este că toate cele trei cercuri sunt prezente în universul instituțional pe care îl patronează, și că axa care îi are la un capăt pe Noica și la celălalt pe Heidegger nu rămâne caracteristică doar pentru angajamentele dlui Liiceanu, ci ajunge să se reflecte și în sfera de interese cărturărești a rectorului NEC.
[1] Miercuri, 22 aprilie 2009.
[2] „Dorim să aducem … mulțumirile noastre Colegiului Noua Europă, care, prin bunăvoința doamnei Mariana Hasnaș, ne-a pus la dispoziție, luni de-a rândul, o încăpere în care am putut lucra în liniște (subl. O.P.) la traducerea Problemelor fundamentale ale fenomenologiei” spun Bogdan Mincă și Sorin Lavric în „Nota traducătorilor” la Martin Heidegger, Problemele fundamentale ale fenomenologiei, București, Ed. Humanitas, 2006, p. 6. Informația indică un sprijin de durată, deloc sporadic sau întâmplător, acordat celor doi, dintre care doar unul avea statutul de bursier al NEC; mecenat cărturăresc lăudabil, subsumat, nu-i așa, unei cauze nobile.
[3] Emmanuel Lévinas, Altfel decât a fi sau dincolo de esență [Autrement qu’être ou au-delà de l’essence], traducere din franceză de Miruna Tătaru-Cazaban, Bogdan Tătaru-Cazaban și Cristian Ciocan, Humanitas, București, 2006.
Ovidiupecican's Blog 