ALIANȚE CULTURALE ȘI TERORISM INTELECTUAL. O PRIVIRE ÎN PROXIMITATE. V. ESOTERISM

Cum se știe, Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu au arborat un interes public față de problematica ortodoxiei încă devreme, imediat după revoluție. În 1991, cei doi publicau – împreună cu părintele Galeriu și cu pictorul Sorin Dumitrescu – volumul de convorbiri Dialoguri de seară (București, Ed. Harisma, 1991). Aceiași au participat, spre exemplu, solidari, și la centenarul Dumitru Stăniloae, în noiembrie 2003, alături de figuri de înalți ierarhi[1], numai Gabriel Liiceanu – dintre ei – numărându-se însă printre adresanții de mesaje (A. Pleșu s-a mulțumit cu o contribuție).

În scrisul lui Andrei Pleșu problematica teologică a ocupat mereu un loc semnificativ, după cum o dovedesc cărțile de autor Limba păsărilor (1994) și Despre îngeri (2003). Se poate spune că un anume interes pentru „dincolo”, pentru orizonturile invizibilului etc. a luat, în cazul lui, succesiv ori simultan, diverse întruchipări. În etapa uceniciei la Noica, ele se exprimau, probabil, mai ales ca opțiuni pentru filozofie. Ulterior, prin anii 70, s-au manifestat – se spune – prin contacte cu muzicologul George Bălan și cu cercurile steineriste românești, și, la începutul anilor 80, s-a remarcat ca implicare directă în mișcarea de sorginte spiritualistă – manipulată de Securitate – a Transcendentalilor[2]. Nesațul după tematica unui „dincolo” s-a reflectat și indirect în interogația morală amplasată în zona intervalului, odată cu Minima moralia (1988).

După 1990, pasiunea pentru frecventarea temelor teologice a răsărit, eliberată de vechile amenințări, la suprafață, chiar dacă, în abordările sale, Andrei Pleșu a uzat de un instrumentar filosofic și de o gesticulație raționalizantă. Deși a luat mai ales înfățișarea unei raportări la tradiția religioasă ortodoxă a României, ceea ce îl aducea oarecum în proximitatea gânditorilor de dreapta interbelicice vădeau și o sensibilitate pentru stilul argumentativ al filosofiei (Nae Ionescu, Nichifor Crainic, Mircea Vulcănescu), Pleșu a păstrat și interesul pentru o altă zonă de contact cu „dincolo”-ul: esoterismul. După 2000, el a articulat o serie de reflecții de grup la adresa lui René Guénon. Atitudinea astfel manifestată pare să îl plaseze în zona explorării plurale a chestiunii transcendenței și sacrului, la intersecția dintre filozofie, religie și esoterism; o aparentă încadrare în tiparele mai degrabă gnostice ale tradiționalismului românesc sau o abordare de tip New Age? Greu de spus, în lipsa unei analize mai minuțioase și mai sistematice a scrisului lui care, în pofida clamatului succes continuu de public al autorului, nu a fost deocamdată întreprinsă.

Din 2007, NEC a inițiat o colaborare cu Ed. Humanitas pe teme religioase, publicând în seria Boltzmann studii finanțate de Societatea austriacă Ludwig Boltzmann și realizate între 2002 – 2005. „E vorba de studii și cercetări ale unor autori români, privind problematica religioasă a Europei de astăzi. Ni s-a părut că agenda integrării europene, dominată de exigențe politico-administrative, s-a complăcut și se complace încă în a aborda neglijent o componentă esențială a «europenității» și a contemporaneității: aceea legată de valorile, practicile și disputele religioase (subl. O.P.). Colegiul «Noua Europă» își face o plăcută datorie din a face publice contribuțiile unora din bursierii săi într-un domeniu atât de fraged și de actual.” (Andrei Pleșu) După cum se va vedea, în înțelesul de aici cuvântul „religios” nu are în vedere numai marile religii – sau, și mai restrâns, creștinismul (de nu chiar numai ortodoxia), ci pare să includă și esoterismul (măcar în ipostaza lui guénonistă).

Primele rezultate ale noului demers s-au publicat în volumele inaugurale ale seriei. Sensuri metafizice ale crucii (în colaborare cu Anca Manolescu, Horia-Roman Patapievici, Gabriel Liiceanu, 2007) a fost urmat cu promptitudine de al doilea, Pentru un creștinism al noii Europe (Teodor Baconsky, Ioan Ică jr., Bogdan Tătaru-Cazaban, Elena Ștefoi, Anca Manolescu, Radu Carp, 2007). În legătură cu această inițiativă Andrei Pleșu declara: „În ianuarie 2002, am simțit nevoia să recuperăm o experiență de tinerețe: să ne întâlnim cu regularitate în jurul unui text…” De astă dată, însă, nemaifiind comunism și dezbaterile lipsindu-se de orientarea obținută prin propunerile lui Constantin Noica, ele nu au mai avut în vedere marii filosofi ai Antichității, precum Platon sau Aristotel, și nici pe cei ai modernității (Hegel, de pildă, căruia Noica îi dedicase două tentative de rescriere a Fenomenologiei spiritului). S-a preferat ca punct de plecare perspectiva esoteristă pusă în pagină de un convertit la Islam, notoriu și el în gândirea europeană a sec. al XX-lea și cu ucenici în cultura română (Vasile Lovinescu, Michel Vâlsan, Marcel Avramescu)[3].

„Cu gândul la dezbaterea noastră de o viață, am propus o carte a lui René Guénon. El se ocupa, din unghi «tradițional», de problematica religiei, dar o făcea cu instrumentarul intelectului, situându-se, de fapt, într-o perspectivă «metafizică» (subl. O.P.)”.

Andrei Pleșu nu o spune, dar preferința pentru Guénon avea și avantajul de a-l situa în galeria miniștrilor români postcomuniști de factură guénonistă, alături de Gelu Voican-Voiculescu[4]. Declarația reprodusă fragmentar mai sus arată că exploratorul ideilor care a formulat-o îmbină în mod firesc abordările textuale dintr-un unghi tradițional și o perspectivă metafizică (ambele cu ghilimele, deci acordându-se acestor noțiuni un sens mai special). În mod previzibil, intersecția celor două se regăsește în programul revistei Études traditionelles editată de René Guénon însuși, în perioada interbelică: „une «publication exclusivement réservée aux doctrines ésotériques et métaphysiques d’Orient et d’Occident»”[5]. „Le contenu de la revue s’oriente alors davantage sur la métaphysique, en s’articulant bien entendu autour des idées exposées dans les écrits de René Guénon”[6].

Dl. Andrei Pleșu apreciază la Guénon, din câte spune, aparența raționalizantă pe care o implică profeția, stilul gândirii: „Esoterismul guénonian n-are stilul mistagogiilor nebuloase; sibilinicul e ambalat în geometrii carteziene”. Se pare că pretenția raționalizantă a devenit de astă dată mai degrabă o chestiune de manieră interogativă și de expresivitate stilistică a ideației (nu a tropilor) în care abordarea enigmatică, în șarade, caracteristică autorilor oraculari pare mai potrivită decât bolboroseala irațională sau decât exprimarea poetică, metaforică (specialitatea lui Martin Heidegger, printre alții).

Lucrurile nu stau pe loc, ci își urmează cursul în direcția prestabilită, progresând către o transpunere a intuițiilor în discurs, a ideilor în instituții și către reunirea ambelor într-un program de acțiune pus în act. Drept aceasta, „Luni, 22 noiembrie 2010, a avut loc … deschiderea festivă a programului de Studii Religioase – Texte şi Tradiţii organizat de Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii din Bucureşti în parteneriat cu Institutul de Studii Avansate Colegiul Noua Europă din Bucureşti şi Institutul de Studii Religioase al Universităţii Leiden[7].

Formularea – precaută – din numele noii fundații, unde prin tradiții se pot înțelege mai multe lucruri deodată (tradiția în sens esoteric fiind altceva decât, să zicem, tradiția ortodoxiei, decât tradițiile diverselor școli intelectuale sau decât tradiția folclorică) promite mult, în direcții de avans plurale.

Evident, pe un drum de asemenea anvergură – conferită de deschiderile simultane, cel puțin aparent, în mai multe direcții – nu se merge de unul singur. Andrei Pleșu o spune, cu onestitate: „Mi s-a părut … o «nadă» convenabilă, iar Gabriel (= Liiceanu – n. O.P.) a acceptat prompt – pentru a câta oară? – provocarea mea. L-am invitat pe Horia Patapievici să ni se alăture. Din punctul meu de vedere, el era un mediator ideal, căci îmbina apetența pentru sacru cu o minte antrenată în atelierele științelor exacte. În sfârșit, grupului astfel constituit i s-a adăugat Anca Manolescu[8]”. (Andrei Pleșu, prezentarea cărții pe situl Humanitas)

Se mai remarcă, totodată, și prezențele asociate – într-un nou grup, de lucru – acestei deschideri către esoterism: Anca Manolescu, Horia-Roman Patapievici, Gabriel Liiceanu, Teodor Baconsky, Ioan Ică jr., Bogdan Tătaru-Cazaban, Elena Ștefoi, Radu Carp; oameni cu preocupări diverse, aduși la această răspântie cărturărească de interesul pentru problematica dezbătută, de prestigiul dlui Pleșu sau de ambele motive. Se recunosc printre membrii cercului esoteric al rectorului de la NEC și figuri din cercul ortodoxiștilor: Teodor Baconsky și Bogdan Tătaru-Cazaban (părintele Ică jr. reprezintă aici o linie a cărturărimii din interiorul Bisericii Ortodoxe care a știut îmbină teologia cu filosofia fără abateri de la linia credinței asumate în cadrele oficiale ale Bisericii dominante).

Întrebările iscate de noile demersuri sunt deslușite în prezentarea de pe situl Ed. Humanitas a volumului secund din seria Boltzmann: „Ce înseamnă «integrare europeană» din punctul de vedere al unui creștinism pluriconfesional? Ce memorie are el de recuperat, ce crize are de înfruntat, ce coerență are de obținut pentru ca suflul său – care a făcut unitatea primei Europe – să participe la însuflețirea noului proiect european? Cum apar, în oglindă, încercările de reformă a Bisericilor din Răsăritul și din Apusul Europei? În ce raport stau, din punctul de vedere al spiritualității răsăritene, ecumenismul și «misterul unității» Bisericii? Cum a asumat Biserica Ortodoxă Română primul deceniu postcomunist? Cum se poate restabili, în România de azi, dialogul între cult și cultură? Care ar fi datele unui model european al religiilor?” Se observă cu ușurință că preocupările europeniste ale grupului sunt legate de destinul creștinismului, de asumarea agendei reunificării sau măcar a conviețuirii ecleziastice, inter-confesionale, dar și cele ale traseului bisericesc ortodox din România tranziției.

Interes de factură intelectuală, deschidere către spiritual, dar și asumare a dimensiunii politice a construcției europene de pe poziții tradiționaliste (creștinism, ortodoxie, însă și esoterism, studii tradiționale, combinate cu filozofie), iată ancadramentul în care se mișcă grupul dlui Andrei Pleșu. Odată cu el, și G. Liiceanu, deloc reticent – cum s-ar putea crede că este un heideggerian preocupat de Ființă, dincolo de efemerele ei configurații – la politic și politică (cu prefixul meta- sau fără așezat înaintea cuvântului).

---

[1] http://ortodoxie.trei.ro/parinti_contemp/p_dumitru_staniloae/12a_centenar.html

„PF Anastasie, Arhiepiscopul Tiranei și a toată Albania, membru al Academiei Atenei, Mitropolitul Bishoy de Cairo, Jürgen Moltmann (Tübingen), Christos Yannaras (Atena), Andrée Joos (Roma), Stylianos Papadopoulos (Atena), Thomas Fitzgerald (Boston), Marc Antoine Costa de Beauregard (Paris), Vladimir Shmaliy (Moscova), Ivan Dimitrov (Sofia), Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu, Dan Hăulică, Horia-Roman Patapievici, alături de înalți ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române, reprezentanți ai Academiei Române, ai Universității din București și ai facultăților de teologie din țară”.

[2] A se vedea volumul semnat de Mihai Albu, Doina Jela, Cătălin Strat, Afacerea Meditația Transcendentală, București, Ed. Humanitas, 2004. Conform descrierii de pe situl editurii, „La începutul anilor 1980 România a fost scuturată de un frison neplăcut și bizar. Vigilente, gata să suprime tot ce ieșea din calapod, Miliția și Securitatea au adulmecat primejdia din spatele unei mișcări care unora li s-a părut interesantă, iar altora caraghioasă. Afacerea Meditația Transcendentală – o serie de ședințe de inițiere într-o tehnică orientală de destindere și de optimizare a randamentului individual – a deviat repede spre cu totul altceva. Cabinetele Unu și Doi au fost alertate, clopotarzii de serviciu au dat alarma, totul a luat aerul unei urgențe decisive. S-au rostit cuvinte grele: complot, trădare, rebeliune. Mult mai grav însă, s-au schimonosit destine. Oameni cu trasee și criterii limpezi s-au văzut scoși din rosturi și trimiși să ispășească o vină inexistentă. Au fost făcuți sectanți, marginalizați și expediați în teritorii periferice. Și totuși, ce a fost această Meditație Transcendentală? Un pretext pentru timorarea intelectualilor? O demonstrație de forță a Securității? Un avertisment pentru cei ispitiți de gândul frondei? Doina Jela, Cătălin Strat și Mihai Albu readuc în actualitate episodul și răspund multor întrebări pe care evenimentul cu pricina le-a trezit în mintea tuturor. Ei sunt ajutați în acest demers de o serie de participanți direcți la ceea ce s-a întâmplat atunci. Mărturiile celor implicați sunt fie tranșante, fie vagi. Unii au puterea să se amuze, alții încă nu-și revin. Citim declarații din ambele tabere. Descoperim în paginile de față și victime, și călăi. Cu toții caută în sertarul cu amintiri și scot la suprafață resorturile unei povești care astăzi pare halucinantă, dar care s-a petrecut aievea.”

[3] Vezi Claudio Mutti, La Grande Influence de René Guénon en Roumanie. Julius Evola en Europe de l’Est (Tchécoslovaquie, Roumanie, Hongrie), Akribeia, 224 p.

                „Au carrefour de l’Orient byzantin et de l’Occident latin, de l’Europe septentrionale et de la Méditerranée, profondément marquée par l’Islam au travers de sa longue appartenance à l’Empire ottoman, très tardivement entrée dans la modernité, la Roumanie était prédestinée à devenir «le pays le plus guénonien du monde». (prezentare pe situl http://www.akribeia.fr/product_info.php/products_id/176)

[4] Ibidem: „L’auteur passe successivement en revue les cas des «ministres guénoniens» de la période postcommuniste – dont le fameux Gelu Voican, objet d’une diabolisation médiatique (subl. O.P.); de Mircea Eliade et de sa dette oubliée envers la «pensée traditionnelle»; de Michel Vâlsan, le continuateur le plus fidèle et le plus rigoureux de l’oeuvre de Guénon; de Vasile Lovinescu, fondateur du Cénacle d’Hypérion et gardien de la flamme traditionnelle durant la longue nuit stalinienne; d’Anton Dumitriu, philosophe lié au renouveau hésychaste des années quarante à Bucarest; enfin de Marcel Avramescu, juif de l’avant-garde artistique et littéraire qui se convertit plus tard, sous l’influence de l’oeuvre de Guénon, à l’Orthodoxie. Ces chapitres sont complétés par de nombreuses informations sur la relève contemporaine du courant «traditionnel» en Roumanie”.

                Pentru mai multe informații legate de conceptele circumscrise sferei studiilor tradiționale se poate accesa situl Projet René Guénon: http://elkorg-projects.blogspot.com/2005/07/vasile-lovinescu-despre-migratia.html Coloana din stânga, partea inferioară, a paginii inițiale conduce la detalierea acestora.

[5] http://fr.wikipedia.org/wiki/%C3%89tudes_Traditionnelles

[6] Vezi blogul „Franc-maçonnerie et société”, http://fmis.unblog.fr/2009/07/08/la-revue-etudes-traditionnelles/

[7] http://topub.unibuc.ro/lansarea-programului-de-studii-religioase-texte-si-traditii/

[8] Pentru că este, deocamdată, mai puțin notorie în cercurile publicului român interesat de cultură, specific că doamna „Anca Manolescu este doctor în filozofie al Universității din București. A fost cercetător la Muzeul Țăranului Român (1990 – 2002). Domenii de interes: antropologie religioasă, studiul comparat al religiilor. Este alumnă New Europe College, Institut de Studii Avansate din București. În prezent este cercetător și editor al Arhivei André Scrima de la Colegiul Noua Europă, editor și traducător din Simone Weil, André Scrima, René Guénon. A publicat articole și comunicări în volume colective și reviste științifice (în România, Franța, Italia, Liban) și în reviste de cultură (Dilema și Dilema veche, Secolul XX și Secolul XXI, România literară, 22, Idei în dialog).// De asemenea, este autoarea volumelor Locul călătorului. Simbolica spațiului în Răsăritul creștin (Paideia, București, 2002), Europa și întâlnirea religiilor. Despre pluralismul religios contemporan (Polirom, Iași, 2005), Jurnal de inactualități (Paideia, București, 2006), Nicolas de Cues ou l’autre modernité (L’Harmattan, Paris, 2010)”.

ÎN CONTRA DIRECȚIEI DE ASTĂZI ÎN FILOSOFIA ROMÂNEASCĂ. VIII: FILOZOFIE ȘI… SCIENCE FICTION

Suspiciunile de „contaminare” – fie și diafană – cu extremismul de dreapta nu sunt însă singura obiecție pe care o aduc interesului prea marcat față de filosofia lui Martin Heidegger. Cred, de asemenea, că tipul de imaginar pe care îl pune filosoful în joc pentru a-și construi tezele și viziunea are mai multe în comun cu literatura science fiction și cu religiozitatea de tip New Age decât cu discursul filosofic clasic, recunoscut ca atare.

Să presupunem că există (sau pot exista, cu deplină îndreptățire) filosofii care se dezinteresează de om și problemele existenței lui, de modul lui de a fi și de a cunoaște, de realitatea terestră și de cea cosmică, de valorizarea acestora, de tot ceea ce reprezintă lumea, postulând dragostea de o înțelepciune care nu are nimic cu vreunul dintre toate expresiile ființării trecute aici în revistă. Nu ar fi vorba nici măcar de înțelepciunea transcendentă, dumnezeiască fiindcă, în conformitate cu Biblia, omul a fost făcut de bunul Dumnezeu după chipul și asemănarea Sa; cu alte cuvinte, într-un fel sau altul, și acest tip de înțelepciune ar cădea tot sub incidența raportării la om și uman.

Aspirația către o astfel de iubire de înțelepciune a devenit descifrabilă și într-una dintre ultimele scrieri publicate de Constantin Noica. Într-un text care trebuia să inaugureze o nouă carte, apărut în revista clujeană Steaua, dar care a rămas fără continuare, datorită decesului gânditorului, Noica încerca să imagineze o schiță filosofică pentru cei din cosmos, observând, printre altele, că omul stă sub puterea unor mari dihănii invizibile, care îl modelează. Încă în tinerețe, pe când scria De caelo (1937), el inclusese cosmosul printre puterile anonime care tiranizează orbește conștiința individuală. Iată cum, o mai veche deprindere de a vedea cu ochii minții dihăniile din invizibil – prezumate, nu sesizate ca atare – îl purta pe gânditorul de la Păltiniș, chiar în pragul marii plecări, cu un pas mai departe de ținta obișnuită a meditației lui, anume omul.

Pentru a merge mai departe, dincolo de silueta principalului actor al Istoriei, direcția lui Noica părea să fie cosmosul; nu cel al vechilor greci, oricât de tentante sunt întoarcerile la acesta; Cosmosul lui Gagarin și a Laikăi, a lui Apollo 11 și al navetei Discovery. Nu era întâmplător că Noica își situa interesul târziu înafara filosofiei propriu-zise și a teologiei, amplasându-și scenografic discursul într-un orizont familiar literaturii science fiction și apelând, într-o convenție mai marcat beletristică decât de obicei, la recuzită împrumutată anticipației. O făcea pentru că exista deja o literatură S.F. care, fie că Noica o frecventa sau nu, făcuse pasul deja către filozofie. Nu mă refer la 1984 de Orwell sau la Brava lume nouă de Aldous Huxley, contra-utopii sociale și politice antitotalitare, ci vorbesc despre Abbot cu Flatland sau la Hesse cu Jocul cu mărgelele de sticlă, unde pariul e mai mult filosofic decât narativ-aventuros. Acest tip de S.F. nu era deloc nou. Îl inaugurase chiar un filosof, Lucian din Samosata, iar continuări ilustre dăduse, în sec. al XVII-lea, Cyrano de Bergerac și în sec. al XVIII-lea Jonathan Swift, călătorind pe insule zburătoare și aiurite, odată cu eroul lui, Lemuel Gulliver.

La drept vorbind, cele care narează, în destule cazuri, în termeni artistici, navigații stelare ce vin în contact cu entități – e drept, vizibile – de natură extraterestră (de pildă în Odiseea navei Space Beagle), sunt romanele S.F. ale lui A.E. Van Vogt. Eroul prozatorului, nexialistul Elliott Grosvenor, este expert într-o „știință și gândire integrată” ce vizează cunoașterea Întregului, a… Ființei; s-ar zice că modelul lui este… Heidegger însuși, datorită acestei practici a nexialisticii, în timp ce entitățile extratereste – precum Corl, pisica bipedă dotată cu ventuze – sunt cele care aduc incertitudinea, teroarea, anihilarea pe nava Space Beagle, fiind, metaforic vorbind, o posibilă încarnare a fricii pe care Nimicul o trimite către Dasein. Și, ca pentru a dovedi că S.F.-ul este mai aproape de realitate decât s-ar crede, noțiunea de nexialism imaginată de Van Vogt a ajuns să fie cea care fundamentează un adevărat institut de profil; în Boulder, Colorado.

Vezi:

http://www.nexial.org/ION/

Evident, A.E. Van Vogt nu se va fi gândit nicio clipă ca în romanul lui gustat de tinerii de orice vârstă să parodieze în manieră S.F. anumite teme heideggeriene. Dar de ce nu ne-am gândi noi la asta? Oricum rămâne frapantă intuiția lui Noica – se știe cât de sensibil la imaginea artistică, la metaforă, la artisticitatea limbii – de a-și plasa filosofia, la finalul vieții, în ambianță cosmică, producând, simbolic, o mediere între imaginarul filosofic al lui Heidegger și cel literar-beletristic al lui Van Vogt.

Această comunitate de viziuni, vecinătatea evocată între Heidegger, Noica și… Van Vogt nu rămâne una izolată. Tocmai prin 1986, când Noica publica textul la care mă refer, se stingea un controversat guru occidental, autor S.F. el însuși, care a inventat o abordare științifică axată pe autovindecare, dianetica, transformată ulterior – prin salt calitativ – într-o religie sui generis, intitulată scientologie. La baza acesteia, întemeietorul L. Ron Hubbard a pus thetan-ul, spunând că acesta este „adevărata identitate a persoanei, un sâmbure bun în mod intrinsec, omniscient, non-material, capabil de creativitate nelimitată” („The thetan is the true identity of a person – an intrinsically good, omniscient, non-material core capable of unlimited creativity”, după formularea lui Jacob Neussner din World Religions in America). Thetanul ar fi expresia individualizată a izvorului cosmic, alias forța vitală, numită astfel datorită literei grecești theta (θ), ceva întrucâtva similar cu prana universală din credințele tradiționale ale Indiei.

Oricât ar părea de paradoxal, în asemenea alăturări pare să stea, prin destule trăsături ale sale, filosofia lui Martin Heidegger. Așezarea în centrul ei a Dasein-ului, un alter ego filosofic al omului, care rămâne însă altceva decât omul însuși, atrage atenția asupra thetanului scientologilor, permițând decriptarea faptului că la baza punerii în pagină a acestui fel de căutări stă același tip de imaginar filosofic și vizionar. Înlocuirea subiectului om și chiar a referentului contextual al acestuia, cu gândul de a paria pe centralitatea explorării existenței (Sein, Seiende etc.), are la bază aceeași atitudine ca și a autorilor – diverși ca preocupări și abordări – menționați mai înainte.

 

IX: ANDREI CODRESCU, AVANGARDA ȘI POSTUMANUL

Perspectiva postumană nu caracterizează doar filosofia. În cea mai recentă carte publicată de Andrei Codrescu, Ghidul Dada pentru postumani (în original: The Posthuman Dada Guide. Tzara and Lenin Play Chess), ea ocupă de-a dreptul locul central.

Cartea are ca obiectiv, după cum socotește primul ei comentator din România, abordarea avangardei dintr-o perspectivă postumană („Scopul ghidului este, ne informează Codrescu, de «a-i instrui pe postumani cum să ducă o viaţă dada».” M. Mihăieș, „Când dadaiștii joacă șah”, I, în România literară, nr. 5, 2011). Se remarcă, astfel, „O perspectivă postumană prin excelenţă: „cei care se consideră «umani» vor pretinde că au un «suflet» şi o «istorie» de neşters, în timp ce postumanii vor susţine că sunt parte din tot ce există şi că orice lucru are un lucru al său, inclusiv reţeaua pe care o pun actualmente în trepidaţii cu tropăitul lor indignat. Este o ceartă fără rost, iar dacă cineva se simte inconfortabil când este numit «postuman», vă rog să vă numiţi cum vreţi.”

Se dă chiar o definiție a postumanului: „o fiinţă postumană este o fiinţă umană care a pus natura (inclusiv propria-i natură) între paranteze. Sau care s-a convins singură că tot ce este nonuman este uman, deci uman = natură. Pe vremuri, asta se numea «antropomorfism», dar în vremurile de-acum se numeşte «o interfaţă prietenoasă pentru utilizator.»” Din această perspectivă, „Dada este instrumentul de înlăturat paranteze şi de scos lumea dintre ghilimele, cu forcepsul imaginaţiei”. O cale directă de a atinge subiectul: mişcarea dadaistă n-a fost altceva decât o formă sălbatică de a anula realitatea şi de-a substitui-o cu un tip special de imaginaţie” (M. Mihăieș, „Când dadaiștii joacă șah”, II, în România literară, nr. 7, 2011).

Iată că, pornind de pe liniamentele unei cercetări-reconstituiri istorico-literare, autorul american de origine română pare să creeze efectul de distanțare – nu doar istorică, ci și… cosmică – față de un fenomen cultural contemporan, de care ne despart, deocamdată, mai puțin de o sută de ani. Resortul din care pornește o asemenea nevoie este comun cu al ultimului Noica, mărind la maximum efectul de creare a perspectivei istorice cu mijloacele ipotezei – filosofice – a postumanului. Se prea poate ca Mircea Mihăieș să fi distribuit accentele, în cronica lui de întâmpinare, altfel decât o face autorul însuși în carte (indicii în acest sens survin în nr. 10 al României literare, unde se publică o scrisoare de distanțare a autorului față de lectura mihăieșiană). Cu atât mai mult însă este grăitor că volumul lui Codrescu permite o asemenea lectură, mai ales că este vorba despre un critic avizat. Or, ceea ce vede Mihăieș în carte, în primul rând, este abordarea postumană a unui fenomen cultural de rezonanță mondială (avangarda literară) și conexiunea dintre acesta și revoluția politică.

Este exact ceea ce acuz, la rândul meu, în cazul imaginarului – situat în aceeași constelație – al lui Martin Heidegger, de care, oricât de departe ar părea situat, nici demersul scientologic al lui L. Ron Hubbard nu se înstrăina.

Mihăieș observă și că ghidul lui Codrescu este „…un tratat despre felul cum avangarda artistică — chiar în absenţa unor valori estetice, fie şi de nivel onorabil — se dovedeşte adeseori a fi braţul înarmat al avangardei revoluţionare” (M. Mihăieș, „Când dadaiștii joacă șah”, III, în România literară, nr. 9, 2011), atrăgând atenția asupra potențialului detonator pe care avangardele îl pot activa în istoria trăită. Nu este, de altfel, o noutate că, în vreme ce unii avangardiști au găsit oportun să se asocieze „revoluțiilor” de extremă dreaptă – cazul lui Marinetti în relație cu fascismul italian -, alții și-au descoperit afinitățile cu extrema stângă (Maiakovski, desigur, dar și destui membri ai avangardei literare românești, Geo Bogza, Gelu Naum ș.a.). Exact în acest sens observ, la rândul meu, că „activarea” în limba română a filosofiei heideggeriene nu rămâne o opțiune inocentă și lipsită de consecințe pe piața ideilor (inclusiv politice) de la noi.