Document: SCRISORI BOIEREŞTI DIN MOLDOVA SEC. AL XVII-LEA (34)

Surioară bunî, Mariea,

Ci-au fost au fost, iaca, și n-am ce-i face… Dară să știi dumneata că eri, cam pe la nămiezi, mi-au căzut în spati, numai ce lasasem poteca, mai mult di-o gramadă di nogai, cu cușmele lor puțind de-ați mutare nasul. Iute m-au congiurat cu șpăngile lor covoiate pe dinafară, gata ba să mă scurteze de-un cap, ba să-mi reteadze cât ai gândi vreo mână de-aș fi umblat la fierul tăietoriu cu care umblu încins mai mult de-o formă. După ce m-au trântit de pe cal, răsturnându-mi toate ceala, au bagat di samă la cernelurile și peanele mele și s-au lasat și ei gios, de-ampregiur, vinind mai aproape și sufându-mi acru în față și în ciafă. Apoi a trebuit să li aștern un hrisov cu buchi de-ale noastre, ba cu cârmâdziu, ba cu de-a rădăcinii, și cu ciornâi, care i-au făcut de-au lăpădat de pe ei, unul ca altul, platoșele că cică să le scriu câte o buche, vai de felul lor. Ci daca i-am înscrisu un „az” primului derept pi pept, asupra inemei, au vrut și al doile, mai cătră umăr, la brațu dirept, iar un al triilea au pus degitu pă osu denafară la picior ci acolo au vrut să-i direg un „buche”. Care toate le-am făcut pi plac. Numai unul ce să ținea mai simeț ș-au luat el o pană și, scoțând din nadragii ceia flendurii spurcăciunea, ș-au pictat pi ea Domne păzește, ci-au știut el. Care toț a râs și s-a dat pi gios de-ai fi dzâs că amu îi ia Mehmet la dreapta lui. Ș-au dat mai mulț de ei și pi față cu cârmăziu. Dară m-a lăsat să mă duc și mi-a dat și felii de pastramă tari, di chiatră, ci-am zis că n-am ci face cu ia, dară tot n-au pradat-o în codru, ce și acmu e cu mini.

Vasâli

Published in: Fără categorie on 29 septembrie 2011 at 9:36 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , ,

Document: SCRISORI BOIEREŞTI DIN MOLDOVA SEC. AL XVII-LEA (13)

Text fără dată, în limba română, cu alfabet chirilic, grafie cu cerneală rădăcinie, litere de mărime inegală, asimetrice,  cu rândurile inegale și pline de meandre, pe pergament: Datare aproximativă: primele două decenii ale sec. al XVII-lea.

Provenienţă: Arhiva Turanu, fond documente familiale Moşoniu – Apăvăloaie

Mării Sale Jupânesii Noastre Bune ca Sfânta Ficioară, Maria a lui Ilie logofăt,

Fala curții boierului nostru Ilie și cu aplecare de bine a supusului Nicoriță, ficior în casă, sân Ioachim ot Burmuzăni,

Plecăciune den partea celuia ce au scris aciest hrisov. Ca să să știe că îmblu de-acum în prăzi pre urma ungurenilor celora cu care nu poci altmintre ce numai să beu și să gioc au mă taie și mă trec pân sânețele lor, nu îi ajute Necuratul și să mă apere Cel de Sus. Ce eri când am prins o vițică era de-acu așea fără de minte de la arderea de gâtlej ce-o numesc rachie, că s-a apucată să o mulgă și să o lingă pe uger până ce Ioșcă au adormit sub ea. Eară Micloș au cercat să fugă după o vadană ce ședeau pre loc, ci tot n-au nemerit-o. Sireaca fămee au dat cu ce-a avut la mănă după el, că erea dornică și nimene nu trecuse la ea în ogradă d-un veac. Iar după ce-au adormită Ioșco sub vaca cee, pe când mi să arătasă s-o ieu la goană și să nu mă mai întorc la ei, luundu-le cu un drum și pulberea și plumbii sânețelor, că și noi avem trebuință, numai ce m-au apucat fomeia aia nebună ce-i zice Ileană a lui Butcă, starostele ălimanilor de la Dornă, a cui și moșie ceea era, și m-au muncit și m-au pus la cazne de mi-a zburat snaga dân mine. Carele nici az nu poci încă și mă tremur tot dă pă picioare, becisnic ce sunt. Iar io nu m-am lăsat den prima, ce am afurisit-o cu sfinții de la Nicheia și am băsnuit că m-au trimes însuși erarhul nostru Daniil, egumenul mănăstirii den deal de Vitofca. Ce n-au vrut a știre pănă ce nu m-au pus cu fața sub poale ca o cloșcă și m-a sugușat și dor și drag mult mi-au făcut de sunt numai rană și mă tem să nu rămân supt de vlagă.

Ci iartă măria ta de toate astea, care cui le-aș spune nu m-ar înțălege câtă năpastă am mâncat io aciaste dzile,

Slugă de credință, Nicoriță, care-am fost și este sluga de credință a mării tale…

Published in: Fără categorie on 10 iunie 2011 at 9:13 pm  Comments (2)  
Tags: , , ,

ALIANȚE CULTURALE ȘI TERORISM INTELECTUAL. O PRIVIRE ÎN PROXIMITATE. VI. FENOMENE PERIFERICE ȘI DUBLU STANDARD

Înainte de a trece mai departe pare să fi venit momentul potrivit pentru un popas interogativ. Este dinamica periferică din cadrul unui micro- sau macro-sistem social mai puţin importantă – eventual chiar neglijabilă – decât cea centrală? Oricât ar părea de îndepărtată de subiectul tratat aici, o astfel de chestiune poate arunca o lumină și în direcția explorărilor încercate în rândurile acestea.

În România – situată marginal şi în cadrul diverselor suprastructurări regionale de putere, dar şi în raport cu marile tendințe ale dezvoltării culturale europene, în virtutea unei dezvoltări incomplete – istoria îndelungată a dublului discurs indică existenţa unei duble realităţi (deci a unor construcţii ideologice, sociale, economice, culturale, religioase şi de mentalitate duble, poate chiar plurale), în virtutea aplicării unor duble standarde. Unul dintre ele este cel conform logicii dominatorului (şi a dominaţiei); cel oficial, adică. Celălalt este tocmai cel contrar acesteia, discursul subversiv al dominatului. Desigur, însă, în umbra standardului dominant pot prolifera mai multe replici la el, nu necesarmente variante ale aceluiași discurs anti-sistem, ci izvorând din răspunsuri structural diferite la ceea ce se impune. Pentru a nu complica excesiv lucrurile, să rămânem însă, deocamdată, la analiza feței și a reversului; mai exact, la examinarea „radiscopică” a formulei dominante și a contrariului ei corosiv și subversiv.

Dublul standard, explicabil istoriceşte, a supravieţuit şi după căderea comunismului. Ba, mai mult, în pofida evoluţiilor în sens democratic ale ţării, se dezvoltă din plin în continuare. Motivul este simplu: practicile dublului standard nu sunt nici pasagere și conjuncturale, nevenind doar din comunism, ci de mult mai departe. Ele s-au dezvoltat în Europa încă din vremea când, în loc să urmeze modelul bizantin de putere, amestecând puterea laică a statului (monarhului) cu cea teocratică, în Occident cele două tipuri de putere au luat treptat distanţă unul de celălalt. Astfel, încă Marsilio da Padova şi alţi legişti interveneau, în sec. al XIII-lea, în disputa dintre imperiu şi papalitate, încercând să argumenteze în direcţia diferenţelor dintre puterea laică şi cea religioasă. În teritoriile româneşti însă, unde catolicismul nu a prins decât sporadic (în prima parte a sec. al XIII-lea şi în Transilvania după 1700), această dispută nu s-a produs niciodată, fapt care a condus la o secularizare moderată şi inconsecventă (Astăzi, reforma lui Cuza este pusă sub semnul întrebării de acţiunea de recuperare masivă a averilor bisericii permisă şi încurajată chiar de vârfurile statului român.) Pe când, la sfârşitul sec. al XIII-lea şi începutul sec. al XIV-lea, apăreau primele formaţiuni statale valahe cu veleităţi de independenţă, principalul conflict configurat a fost cel între pretenţiile puterilor zonale de înstăpânirea asupra acestora, pe de o parte, şi dorinţa de afirmare în nume propriu a Valahiei şi Moldovei. În secolele care au luptat şi, practic, până astăzi, românii au avut de făcut faţă, mereu – cu mici pauze istorice – dominaţiilor străine şi, implicit, standardelor discursive şi normative conforme acestor dominaţii. Propriul discurs, propriile norme şi propriile idealuri, proceduri, strategii, neconforme cu cele dominatoare şi oficiale, au devenit astfel, în mod firesc, marginale şi subversive. Astăzi încă, jumătate din populaţia românească se dovedeşte nostalgică (după Ceauşescu sau după pieţele din interiorul CAER, sau după ordinea şi disciplina totalitară, după siguranţa zilei de mâine din comunism etc.), iar cealaltă crede că regulile noi, euroconforme şi consonante şi cu principiile din constituţia SUA, măcar în parte, sunt, totuşi, de refutat, neaparţinând tradiţiilor noastre organice.

Nu este mai puțin adevărat că dublul discurs, rezultat al dublelor standarde, relevă existența unor clivaje profunde, adânci, care – cum spuneam – nu țin de întâmplarea istorică, ci reflectă structurări de o mare stabilitate tipologică și istorică. Situații similare provoacă răspunsuri similare, iar absența soluțiilor de profunzime, care să dilueze până la dispariție disparitățile dintre „ce se cere” și „ce se exprimă ca urmare a nevoilor proprii” ale unei societăți nu pot decât să conducă la reînvierea și perpetuarea unor răspunsuri stereotipe, previzibile.

Asemenea constatări au mai multe consecinţe, dar una dintre ele atrage atenţia asupra necesităţii de a observa şi analiza „marginalul”, „perifericul” pentru a înţelege răspunsul la „dominaţia” sau „puterea” zilei.

O altă consecință este că tentativele de eliberare de sub dominația unor standarde nu este una care să evite „soluțiile” din trecut, chiar și în cazurile în care acestea s-au dovedit în mod flagrant eronate. Altfel spus, eșecul fascismului interbelic și a comunismului postbelic nu vor feri societatea românească în mod automat, prin simplul precedent istoric, de repetarea unor răspunsuri de același fel în noile condiții, ale emergenței democrației actuale. Totodată, existența clivajelor între exigențele oficiale dintr-o societate și necesitățile profunde ale societății respective nu induce cu necesitate doar o variantă de răspuns subversiv la oferta establishment-ului. Acest răspuns poate fi plural, astfel încât, în vreme ce într-un macro- sau micro-grup se va articula o ideație fascistoidă, într-altul se va configura una comunistoidă, într-altul una anarhistă etc., oferindu-se oricâte alternative la establishmentu-ul democrat poate configura prin forțe proprii societatea în cauză.

Nu doar lumea politică sau universul omului comun se comportă astfel. La fel par să funcţioneze lucrurile şi în lumea intelectuală românească. Nu atât temele, motivele, autorităţile – conformiste -, cât stranietăţile, disonanţele, non-conformismele sunt în măsură să evidenţieze faliile, discrepanţele, atavismele, tendinţele adânci, de profunzime, şi, de ce nu, semnele viitorului.

Organizarea micro-socială, reţelele de influenţă neoficiale (grupurile cu platforme proprii, şi nu ONG-urile utilizate mai cu seamă pentru a face faţă cerinţelor de accesare a programelor europene, specializate în capturarea mizelor logistice din programele UE, ale fundaţiilor internaţionale etc.; platformele, manifestele – fie ele şi confuze, încă nestructurate -, bizareriile care adună în jur oameni şi lansează sloganuri aiurite sau „exotice”; dar şi programele ce cresc în umbra intituţiilor cu statut consolidat, fără a fi socotite centrale de către acestea) sunt, datorită acestor împrejurări, important de sesizat și descifrat chiar și atunci când, eventual, mesajele pe care le emit nu ajung să ocupe prim-planul, insinuându-se disparat, intermitent, acumulard à la longue.

EXPOZIŢIA INTERNAŢIONALĂ TRIBUNA GRAPHIC

Revista de cultură Tribuna şi Muzeul de Artă Cluj-Napoca, instituţii aflate în subordinea Consiliului Judeţean Cluj, vă invită să luaţi parte

 joi, 18 noiembrie 2010, de la ora 18,

 la vernisajul expoziţiei internaţionale de grafică contemporană Tribuna Graphic.

Expoziţia va fi deschisă publicului în perioada 18 noiembrie – 12 decembrie 2010.

Manifestarea a fost iniţiată de revista Tribuna, cu scopul de a promova arta grafică prin invitarea unor creatori de marcă, 30 la număr, care s-au remarcat cu ocazia celor cinci ediţii ale Bienalei Internaţionale de Grafică Mică şi care au beneficiat de atenţia revistei Tribuna.

Participă următorii graficieni:

Sasho Anastassov (Bulgaria), Martin R. Baeyens (Belgia), Berko (Slovenia), Stanislav Bojankov-Stanko (Bulgaria), D. Capobianco (SUA), Lukasz Milosz Cywicki (Polonia), Elena Davicino (Argentina), Asun Del Pozo (Spania), Neta Dor Lemelshtrich (Israel), Manfred Egger (Austria), Suzana Fântânariu (România), Rais Gaitov (Rusia), Carola Göllner (Germania), Slawomir Grabowy (Polonia), Ágnes Haász (Ungaria), Elena Karacenţev (Moldova), Kohsei (Japonia), Aria Komianou (Grecia), Kriangkrai Kongkhanun (Thailanda), Ohya Masaaki (Japonia), Thamrongsak Nim-Anussornkul (Thailanda), Toni Pecoraro (Italia), Adrian Sandu (România), Elfi Schuselka (Austria), Mauricio Schvarzman (Argentina), Ji-Xin Song (China), Géza Székely (România), Carolina Viñamata (Mexic), Toshio Yoshizumi (Japonia), Simion Zamşa (Moldova)

            Revista Tribuna îşi propune ca această manifestare să devină una anuală, intrând astfel în constiinţa publicului clujean iubitor de artă. Totodată, datorită generozităţii artiştilor, de a dona operele Muzeului de Artă, Tribuna doreşte să contribuie la îmbogăţirea patrimoniului cultural al municipiului Cluj-Napoca. Această expoziţie este organizată în colaborare cu Fundaţia Culturală Bienala Internaţională de Grafică Cluj.

           Cu acesta ocazie va fi lansat catalogul expoziţiei editat de revista Tribuna.

           Şi-a anunţat prezenţa la vernisaj graficianul japonez Ohya Masaaki, câştigătorul Marelui Premiu la prima ediţie a Bienalei Internaţionale de Grafica Mică Cluj-1997.

CĂRŢILE MELE (25): Letopiseţul Ţării Moldovei

Letopiseţul Ţărâi Moldovei

atribuit lui Grigore Ureche, compilat de Simion Dascălul

ediţie de Ovidiu Pecican

Cluj-Napoca, Ed. Grinta, 2008

coperta de Alexandru Pecican

8. „Cneazul Neimet” din Gesta lui Roman şi Vlahata… adică regele german

Aşa-numita Cronică moldo-rusă, scriere istorică a cărei compilare a avut loc la curtea lui Bogdan al III-lea cel Orb (1504 – 1517), fiul lui Ştefan cel Mare, probabil prin implicarea decisivă a mitropolitului Theoctist al II-lea, între 1508 – 1510, a folosit izvoare istoriografice mai vechi. Încercând să istorisească o istorie a Moldovei, poporului şi dinastiei acesteia, de la începuturile mitice până la zi, autorul scrierii a folosit un text narativ compilat la curtea lui Ştefan cel Mare, aşa-numita Gestă legendară unificată, pusă în pagină cândva între 1473 şi 1489. Lui i-a adăugat o selecţie din notiţele analistice care consemnau domniile moldoveneşti de la Dragoş Vodă la Ştefan cel Mare şi Bogdan al III-lea. Dar Gesta legendară unificată îşi datorează numele eufemistic – căci titlul original nu s-a păstrat – faptului că, ea însăşi, punea împreună două texte diferite, de aspect legendar, însă cu pretenţia de a elucida trecutul mai îndepărtat. Una dintre ele era aşa-numita Gesta lui Roman şi Vlahata, în timp ce a doua consemna, în cea mai veche versiune a sa ajunsă până la noi, legenda vânătorii lui Dragoş Vodă care a dus la întemeierea statului de la răsărit de Carpaţi. Reconstituirea textuală nu se opreşte aici. Gesta lui Roman şi Vlahata a fost concepută, după toate aparenţele, în Maramureş, poate chiar la mănăstirea Peri, prin 1390 – 1399, eventual sub îndrumarea ieromonahului Pahomie, egumenul locaşului patronat de „Sf. Mihail”, sub oblăduirea laică a marilor seniori ai locului, fraţii Drag şi Balc. În ea se povesteşte cum strămoşii mitici ai românilor, Roman şi Vlahata au părăsit Veneţia şi s-au stabilit din Romania (probabil Imperiul Bizantin), întemeindu-şi cetatea Roman (adică propria stăpânire). În slavona în care a fost scris textul gestei, care era limba de cult şi oficială a ortodocşilor vremii din sud-estul Europei, dacă nu erau chiar vorbitori de greacă, românii au fost desemnaţi drept „Romanovici”, adică urmaşi din stirpea lui Roman. De aici ei au fost chemaţi în ajutor de către regele maghiar Ladislau în vremea atacului tătarilor şi, pentru vitejia lor, au fost răsplătiţi cu moşii între râurile Mureş şi Tisa, şi pe Criş. Multe dintre susţinerii gestei sunt contradictorii şi derutante, dar studiile istorice din ultimele două secole le-au desluşit, rând pe rând, anulându-le caracterul paradoxal şi evidenţiind ce informaţii doreau să transmită şi cum de s-a ajuns la distorsiunile actuale. Există însă în Gesta lui Roman şi Vlahata un detaliu care a rămas până astăzi neexplicat în mod satisfăcător. Narând istoria prealabilă aşezării „Romanovicilor” în Ungaria, textul aminteşte că “… în anii domniei lui Vladislav s a ridicat război de către tătari împotriva ungurilor, de la cneazul Neimet din locurile sale în care rătăceau, de la râul Prut şi de la râul Moldova…”. Nimeni nu a reuşit, deocamdată, să elucideze de ce conducătorul tătarilor este consemnat cu apelativul “cneaz” şi pentru care raţiuni numele lui apare ca “Neimet”. În mod evident, fiind vorba despre un text scris în slavonă, calitatea de “cneaz” nu poate fi decât echivalarea în terminologia consacrată de această limbă pentru funcţia de conducător. Adică, de han, dacă despre tătari sau de nomazi ar fi vorba. Numai că hanul în cauză, Neimet, nu este atestat de nici un document sau izvor narativ şi, în plus, un asemenea nume atribuit unui tătar nu rămâne neverosimil. Chiar de la prima vedere, neimet duce cu gândul la maghiarul német, care înseamnă “german”, “neamţ”. În loc să poarte, aşadar, înspre marea putere militară orientală a Europei de Sud-Est secolelor al XIII-lea şi al XIV-lea, cu totul neaşteptat numele conducătorului tătarilor sugerează, tocmai dimpotrivă, o căpetenie războinică de la vest de Ungaria. Cum s-a putut ajunge într-o astfel de situaţie „oximoronică”? Fără îndoială, din acelaşi motiv pentru care figura lui Ladislau I (1077 – 1095) s-a contopit cu cea a lui Ladislau al IV-lea Cumanul (1272- 1290), urmaşul lui şi pentru care cumanii, invadatorii din vremea primului au devenit tătarii din timpul celuilalt rege. În lipsa unei cunoaşteri sistematice a trecutului relatat într-o formă succintă, pe baza unor izvoare narative lacunare, autorul necunoscut al Gestei lui Roman şi Vlahata a confundat epoci, figuri şi evenimente între ele, dând o versiune fantezistă. Prin “cneazul Neimet” ar trebui, care va să zică, să se înţeleagă, nici mai mult, nici mai puţin decât “craiul nemţilor”, adică „împăratul sau regele germanilor”, tot aşa cum prin tătari aici, în contextul dat, trebuie înţeleşi duşmanii, pur şi simplu.

CĂRŢILE MELE (10): Sânge şi trandafiri

Sânge şi trandafiri. Cultura ero(t)ică în epoca ştefaniană

studii istorice de Ovidiu Pecican

Chişinău, Ed. Cartier, 2004

 

CUPRINS

Epoca ştefaniană (1457–1504)

            Ştefan cel Mare – marginalii la un portret

            Colaboratorii domnitorului

            Programul cultural şi realizarea lui

            Ştefan cel Mare şi Renaşterea din Moldova

Ştefan cel Mare şi Evangheliarul de la Humor

Ideal biblic şi ideal cavaleresc în Moldova ştefaniană

Vitejii şi literatura eroică

Ideologie creştină şi propagandă pentru cruciada târzie. Circulara lui Ştefan cel Mare către principii creştini (25 ianuarie 1475)

Istoriografia ştefaniană

Gesta Legendară Unificată, o compilaţie istorică din vremea apropierii Moldovei de Mathias Corvin (1473 – 1489)

Lecturile religioase din Moldova lui Ştefan cel Mare

Literatura erotică în Moldova lui Ştefan cel Mare

Râsul în Moldova ctitoriilor ştefaniene: istorioarele, snoavele şi poveştile

Fauna imaginarului Moldovei ştefaniene: animalele din snoave şi bestiarul fantastic din basme

O creaţie lirică din epoca ştefaniană. Poemul alegoric despre vânătoarea domnească în pădurea cu fiare exotice şi fantastice (1480–1490)

Lirica heraldică. Versurile la stemă

Soţiile lui Ştefan cel Mare

Olena către Ştefan cel Mare. Cea mai veche scrisoare feminină păstrată din istoria românească (cca. 1483–1504)

http://www.cartier.md/carti/sange-si-trandafiri–cultura-ero(t)ica-in-epoca-stefaniana/489.html

http://www.bookiseala.ro/ovidiu-pecican-sange-si-trandafiri-cultura-erotica-in-epoca-stefaniana/20589.html