ISTORIA (ADIȚIONALĂ) A MUZICII TIMIȘORENE TINERE. (ANII 1960-1970)

Apariția cărții lui Johnny Bota, Istoria jazzului. Breviar, Sighetu Marmației, Ed. Valea Verde, 2011 constituie o surpriză plăcută pentru cunoașterea peisajului muzical din anii comunismului, în partea de vest a țării, prin detaliile pe care le reține din succesiunea prezențelor artistice din Timișoara și împrejurimi (Băile Herculane, de pildă). Nu degeaba cartea a fost de curând premiată cu Premiul pentru publicistică pe anul 2011, în cadrul Galei Premiilor de Jazz, organizată în 6 aprilie la Bucureşti, de către fundaţia Muzza şi Uniunea Compozitorilor.

Cu toate acestea rămân destule omisiuni și, implicit, erori în reconstituirea istoriei acelor ani, care la o ediție ulterioară ar trebui îndreptate. Profitând de faptul că am privilegiul de a fi fratele unuia dintre protagoniștii acelor momente speciale, de neuitat, l-am contactat pe Cszászár Constantin pentru a-mi împrospăta memoria (mie) și pentru a-l ajuta pe Johnny Bota să își completeze informațiile în eventualitatea ediției ce va veni, îmbogățite.

Astfel, rămâne întristător că, pe lângă atmosfera începuturilor muzicii beat, rock, pop și jazz prezente în memoriile lui Nicu Covaci (Phoenix, însă eu) și ale lui Béla Kamocsa (Blues de Timișoara. O autobiografie), ceea ce aduce nou Johnny Bota rămâne parțial și capricios informat. Pentru cunoașterea mai exactă a celei de a doua jumătăți a anilor 60 este de menționat că mai multe tinere personalități ale muzicii timișorene – provenind din Arad – au animat atmosfera studențească a momentului în orașul de pe Bega. Astfel, în 1967 la medicină, la cantina studenților, într-o formulă cu Speeders, cu Laly Miltaller (voce, muzicuță, fluier, chitară armonie), Stelian Crișan (tobe) și Tibi Căpraș (bas). În același an, la Casa Studenților și la Facultatea de Medicină, cu Radu Opincaru (bas), Traian Lupu (tobe), la Festivalul Artei și Creației studențești.

Anii 70 au însemnat o profesionalizare și trecerea de la cluburile underground în showbusiness.

În decembrie 1971 formația Mini Max, compusă din Cszaszar Constantin (chitară solo), Gabi Debreczeni (șeful trupei, clape), Edi Kiss (tobe) și Mircea Cruceanu-Birlic (bas și voce), a cântat la barul de noapte al Hotelului Continental. Barul beneficia, în mod excepțional, de aprobare pentru program până la 5 dimineața – vremurile erau de control polițienesc -, existând și o colaborare cu Opera din Timișoara (Francisc Valkay etc.). Sus, în restaurant, erau Sandi Tatarici (trompetă, voce) și Tony Kühn (chitară, voce), împreună cu ceilalți componenți ai formației prezente acolo, amintiți în volum.

După petrecerea sezonului estival la mare, pe litoral, trupa s-a întors, în 1972, la același bar timișorean, de astă dată cu Ady Șerban în locul lui Gabi Debreczeni (plecat cu contract să cânte în Finlanda), ceea ce a dus și la schimbarea numelui trupei. În restaurant, acum cânta trupa Stelele, cu frații Crăciunescu.

A urmat, desigur, un nou episod la mare, în vară, iar în 1973, și vara, și iarna, aceiași muzicieni menționați mai sus și-au continuat activitatea muzicală la barul Continental.

Pe parcursul anilor care au urmat, Costy, cum îl știa și îl știe lumea muzicală pe Cszászár Constantin, a făcut parte din mai multe formații vizibile în Timișoara. A existat, prin 1974-1975, după separarea lui Ilie Stepan de Progresiv TV, și un proiect nou, Pro Musica, care îi includea pe Ilie Stepan, Cszászár Constantin și Miși Farcaș. Neavând bani, Costy a trecut la Hotel Central – cu o trupă profilată pe jazz și modern – cu Tubi Holcz la pian, fostul interpret la clape al lui Sandi Tatarici, la tobe Puiu Ursulescu și Ștefi (aruncătorul de cuțite de la circ) la saxofon. Prin 1975, după ce a terminat armata, și a venit în formație Mircea Marcovici – Ciulică. Toamna, la motelul Pădurea Verde, Cszászár Constantin a cântat cu Ady Șerban, Puiu Popa (tobe), Țucu Rădescu (suflător, clape)… Prin 1976 același Costy a cântat cu Clasic XX.

Asemenea prestații muzicale, artistice, nu pot fi trecute cu vederea într-o carte cu ambiții recapitulative, istorice, fie și succintă, concepută ca breviar. Pentru o mai bună cunoaștere a complexității peisajului muzical timișorean, a protagoniștilor lui și o mai exigentă informare a publicului, asemenea informații se cuvin aduse la cunoștință, și chiar completate cu cele venind din partea altor cunoscători ai epocii. Sper să pot veni în curând însprijinul celor spuse și cu imagini rare, păstrate în arhiva personală a fratelui meu.

LE CHEF (9): Constantin FEMMIG: Ciuperci umplute şi… ritmate!

Ideea scriitorului Răzvan Ţuculescu de a include într-un proiect de carte dedicat culturii ciupercăritului şi un capitol cu poveşti de scriitor dedicate gătirii ciupercilor şi reţetelor aferente m-a făcut să dau sfoară în ţară printre cunoscuţi şi în rândul membrilor cu preocupări artistico-gastronomice marcate din rândul familiei mele. Rezultatul? Începând de ieri, cu reţeta-poveste a lui Alexandru Pecican, textele îmi parvin unul după altul. Înainte de a le înmâna domnului Ţuculescu, le pun la dispoziţia cititorilor blogului meu, cu nădejdea că… vom saliva la unison.

Astăzi invitatul rubricii Le chef este compozitorul, muzicianul, ghitaristul solo şi bas Constantin Femmig din Nuernberg. Bun venit, dragă Costy şi… poftă bună tuturor! (O.P.)

Imediat după revoluţie m-a vizitat un foarte bun prieten şi coleg, Mişi Farcaş, un renumit baterist de jazz care a participat la multe festivaluri de jazz naţionale şi internaţionale. Fugise peste graniţă cu câteva zile înainte de revoluţie, împreună cu Mircea Marcovici, un basist fenomenal, şi cu Edy Chirile, clăpar (adică muzician specializat în instrumentele cu clape, de la pian şi orgă la sintetizator).

M-am bucurat nespus, fireşte. Am povestit multe şi de toate, fiindcă de când nu ne mai văzuserăm, multe s+au mai întâmplat, şi în viaţa mea, şi într-a lui. Vrând-nevrând, am ajuns curând să discutăm şi despre felul în care mai arăta existenţa de zi cu zi în noua ambianţă occidentală, unde ajunseserăm ambii, după ani şi chiar decenii de cântat împreună, uneori, cu alţi colegi de trupă, alte ori, ba în Poiana Braşov, la munte, ba pe litoral, vara…

– Nu m-am însurat nici acum, mărturisesc – mi-a spus el. – Fiereşte, nu sunt chiar singur, dar trebuie să o recunoaştem, şi o ştii şi tu foarte bine: un muzician profesionist este greu de suportat, mai ales când toată ziua se antrenează la tobe!

Am râs amândoi şi l-am întrebat:

– Dar măcar te descurci cu gospodăria şi cu toate celelalte aşa, pe cont propriu?

– Aici în Germania e floare la ureche, ai să vezi. Rufele le duci la spălătoria automată, curăţenia în casă nu e mare lucru, iar gătitul nu a fost niciodată o problemă, sunt pasionat de mâncarea bună.

– Şi tu? Trăznet. Poate îmi spui o reţetă care se poate face în timp record şi să fie şi delicioasă, impresionantă chiar şi pentru musafiri.

– De spus, n-are farmec să ţi-o spun. Haide mai bine să v-o prepar.  

Ne-a preparat niste ciuperci umplute speciale, o mâncare uşoară, de care nici nu te saturi, şi nici nu rămâi flămând. Reteţa este:

– O cutie de ciuperci albe de mărime mare sau măcar măricică; 

– O brânză Philadelfia cu verdeţuri (poate fi şi altă brânză, chiar şi una preparată în casă, dar…  cu verdeţuri!)

– O jumătate de ceapă mare

– 100 g nuci măcinate

– O jumătate de pachet de unt (ca.50g)

Modul de preparare este următorul:  Se iau ciupercile, se spală bine şi se curăţă (după preferinţă). Se rupe apoi piciorul ciupercii şi se pune la o parte, tot curăţat. Separat se prepară umplutura, adică se ia brânza şi se amestecă cu ceapa tăiată mărunt, cu cozile ciupercilor tăiate şi ele mărunt, cu nucile măcinate. Se adaugă puţină sare, după gust. Cu pasta realizată se umplu ciupercile şi ca decor se pune o jumătate de nucă deasupra (sau o bucată de portocală dintr-o dulceaţă).

Treaba fiind după la bun sfârşit, continuăm prin a aşeza ciupercile cu faţa în sus în tigaie, şi untul tăiat bucăţi (să se topească mai repede) se acoperă cu un capac la o temteratură nu prea mare (ca. 160 grade).

Este foarte important ca în unt şi nu în untură sau ulei să fie prăjite. După vreo 15 minute, când observăm că umplutura începe să se scurgă în unt (astfel avem si un sos grozav), ciupecile sunt gata de servit. E bine să fie servite calde.

 Încercaţi, şi veţi ajunge la părerea mea că nu-i altceva mai deosebit pentru mici ocazii de savurare a unor bunătăţi în jurul mesei.

Constantin Femmig alias Costy interpretând la ghitară bass faimoasa piesă Sir Duke a lui Stevie Wonder:

http://www.youtube.com/watch?v=gEgyypLePsk

Constantin Femmig împreună cu Crazy UHU Band, un omagiu lui Gary Moore:

http://www.youtube.com/watch?v=U7EVocATTTo

The same Crazy UHU Band, including Costy (solo guitar), Diettmar (bass, voice) & Sergiu (drums, voice) playing Carlos Santana’s hit Black Magic Woman:

http://www.youtube.com/watch?v=a3rq7ouh65c