GALERIA DIVERTA
vă invită
joi, 16 februarie 2012, orele 17.00
la vernisajul expoziției
ITINERARIU SPIRITUAL.
COMENTARIU FOTOGRAFIC LA MANIFESTUL GENERAȚIEI LUI MIRCEA ELIADE
de Amalia LUMEI
Invitat special:
prof. univ. dr. Dorel GĂINĂ, U.A.D.
maestru în arta fotografică
Galeria Diverta este situată în interiorul Librăriei Diverta, str. Universității nr. 1, Cluj-Napoca
„Clișeul „omului de știință” terorizează încă mediile academice. Mulți cred că imaginația poetică, creativitatea literară nu se împacă cu cercetările științifice „obiective”. (Clișeul este moștenit din epoca pozitivistă, dar încă nu și-a pierdut prestigiul.) Foarte puțini știu că „adevărații” oameni de știință gândesc tocmai contrariul. (…)
Vor trebui să mai treacă zece-cincisprezece ani până ce omologarea creativității științifice cu creativitatea artistică va deveni evidentă pentru toată lumea, inclusiv mediile academice. Curând după aceea, observațiile de față vor părea truisme…”
(Jurnal, vol. 2, 8 aprilie 1976)
P.S. Cum contribuie un joc pe computer la învingerea uneia dintre cele mai grave boli letale a zilelor noastre, SIDA (articol din Jurnalul național): http://www.jurnalul.ro/stiinta-tehnica/stiinta/un-joc-online-a-dezlegat-saptamana-trecuta-o-mare-enigma-a-sida-premiera-mondiala-gamerii-considerati-coautori-ai-unui-studiu-stiintific-590901.html
TVR Cultural începe grila de primăvară în spaţiul rezervat documentarelor cu seria de docudrame intitulată „Profesorul şi discipolii”. Seria va fi difuzată în fiecare sâmbătă, de la ora 13.00, între 26 martie şi 30 aprilie 2011.
Realizatorul şi producătorul Radu Găină propune un discurs de televiziune în care va fi analizată întâlnirea dintre Nae Ionescu şi reprezentanţii iluştri ai generaţiei 1927, Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Mircea Vulcănescu, Mihail Sebastian, dar şi Jeni Acterian sau Alice Botez, model formativ în a cărei osmoză s-au diferenţiat destine spirituale importante pentru cultura românească şi cea universală.
Am fost, câteva decenii, unul dintre cei care au sperat mult din partea dlui Liiceanu (ca, de altfel, și din partea celuilalt păltinișean, dl. Andrei Pleșu). Am primit ceea ce a primit toată lumea. Cărțile deja menționate, contribuțiile pomenite mai sus. Un lucru ce părea îndelung anunțat de luările publice de poziții ale dlui Liiceanu a întârziat însă, inexplicabil pentru mine, până astăzi rămânând o pia desideria: o monografie Noica, o cartografiere-program a Școlii de la Păltiniș. Nu înțeleg de ce, în pofida aerului că ar fi asumat moștenirea noiciană în mod legitim, dl. Liiceanu nu a elaborat o asemenea carte lămuritoare și pentru sine, și pentru ereditatea sa culturală.
N-aș fi spus nimic în legătură cu acest subiect dacă poziționările publice ale domniei sale, reiterate din timp în timp, cu destulă zarvă, nu ne-ar fi amintit tuturor că memoria lui Noicai i se află în gestiune (fie ea exclusivă sau nu). Unul dintre momentele memorabile a fost cel care a marcat inaugurarea ediției de opere Constantin Noica (”Seria Noica” a demarat cu publicistica îngrijită de Marin Bucur în 2 volume, apărute 1994 și 1996). Un altul a fost intervenția drastică din revista 22, dominată de umbra lui G. Liiceanu (oare și în vremea lui Stelian Tănase, ori numai după aceea?), împotriva unei dezbateri nuanțate pe seama lui Noica.
Pe urma acestei energice puneri la punct, lidera revistei, prozatoarea și jurnalista Gabriela Adameșteanu – situată în prima ligă a literaturii noastre – a fost înlăturată de la conducerea publicației (ori poate „convinsă” că, de-acum, s-ar putea dispensa de poziția pe care o ocupase până atunci, mulțumindu-se cu Bucureștiul cultural). Chiar ei i se datorează vestea – secret al lui Polichinelle – despre „… ponderea covârșitoare a uneia dintre cele două tabere, … (grupul de la Păltiniș) în cercul editorial al revistei, ca și poziția mea, devenită vizibilă în ultimul an, după polemica din iulie trecut cu Gabriel Liiceanu pe tema Noica” („Amurgul zeilor”, în 22, 26 august 1994).
În fine, m-a nedumerit că, dintre relativ numeroasele exegeze pe seama filosofiei lui Noica (de la Ion Hirghiduș la Laura Pamfil) nici măcar una nu pare să îi fi atras atenția patronului Ed. Humanitas. Poate fiindcă nu meritau osteneala, domnia sa socotindu-le irelevante profesional, sau poate fiindcă nu încercau în mod expres să spele de păcate junețea maestrului de la Păltiniș.
Așa rezultă din interesul brusc față de exegeza încercată de unul dintre foștii studenți, devenit apropiat al dumnealui, dl. Sorin Lavric. Se prea poate ca dl. Lavric să fi scris cartea despre Noica în urma unor consultări cu fostul său profesor. Nu spun aceasta pentru că aș subestima capacitatea dlui Lavric de a-și alege singur subiectele, ci pentru că se întâmplă să știu chiar de la domnia sa că volumul de junețe dedicat prezentării Crăciunului l-a scris la propunerea directă și explicită a dlui Liiceanu. (E o ucenicie tipică la Humanitas. Și talentatul prozator Radu Paraschivescu a trebuit să treacă printr-o serie de compilații umoristice până a fi publicat de patron cu povestiri și romane proprii.) Indiferent însă de amestecul sau neamestecul dlui Liiceanu în orientarea lui Sorin Lavric pe direcția abordării episodului legionar din viața lui Noica cu intenția de a-l explica și înțelege – unii preferă expresia a-l „spăla” -, un lucru nu poate fi contestat: faptul s-a consumat înainte ca seria de opere Noica să includă publicistica explicit legionară. Cartea Noica și mișcarea legionară (2007) nu cuprinde, de altfel, nici citate din articolele la care mă refer, nici vreo Addenda care să reproducă respectivele articole, fie și fragmentar.
Meritul abordării pieptișe a respectivei etape din publicistica noiciană îi revine cercetătorului bucureștean, care este și conferențiar universitar la Craiova, Adrian Niță, autorul volumului Noica: o filozofie a individualității (București, Ed. Paideia, 2009, 239 p.). În capitolul al IV-lea, „Individualismul extrem”, subcapitolele 2 („Elogiul individualului excepțional”, pp. 144-158) și 3 („Adeziunea la legionarism: motivație versus justificare”, pp. 159-173) aspectele despre care vine vorba aici sunt tratate explicit, cu referințe bibliografice și cu curajul opiniei. Evident, cartea nu a beneficiat nici până în acest moment de o receptare critică adecvată, aplicându-i-se nu politica punerilor la punct (iată, eu beneficiez măcar de ea), ci regula mafiotă a unei autentice omertà, trecerea completă sub tăcere. În schimb, cartea dlui Lavric, disputată vehement, cu expunere de susțineri și contestări care au reverberat și pe plan internațional, a beneficiat de binecuvântarea Academiei Române, atribuindu-i-se un premiu.
Concluzia care se poate trage din aceste întâmplări este că pe dl. Liiceanu nu îl interesează incursiunile în opera lui Constantin Noica și nici editarea acesteia în întregul ei, în pofida numeroaselor reeditări care umplu pagina Ed. Humanitas. Domnia sa pare să prefere „exercițiile de admirație” și „declarațiile de iubire”, după cum spun și două dintre titlurile cărților sale. Ele definesc un soi de partizanat, care poate fi foarte bine acceptat ca formă de omagiere a celui căruia îi datorează atât de mult, cu condiția de a se recunoaște acest lucru deschis. Preluarea selectivă și foarte atent orientată a gândirii unui filosof poate fi programul unui autor/ editor și chiar al unui grup de autori/ editori apropiați prin opțiuni, metode, vederi și interese. Numai că această atitudine fundamentează un program de receptare cu parti-pris, și nu o echidistanță înțeleaptă. Rezultatele previzibile ale unei astfel de practici vor fi, în cele din urmă, lectura lacunară și înțelegerea deformantă a unei personalități date.
Am insistat asupra acestui procedeu pentru că el i se aplică și lui Mircea Eliade și chiar lui Heidegger, ambii editați mai mult sau mai puțin sistematic în intenție, de către Humanitas (id est: de către G. Liiceanu). Articolele pro-legionare ale primului au trebuit însă recuperate de Ed. Dacia, în timpul conducerii ei de către prozatorul Radu Mareș, în anii 90. Perioada cu pricina din scrisul eliadesc se regăsește în analizele mai multor autori, printre care câțiva clujeni (Mihaela Gligor, Traian Vedinaș). Blocată după înaintări și reveniri explicabile prin strategiile de marketing ale editurii, ediția critică la care se visa după 1989 a ajuns să fie denunțată ca un eșec răsunător (nu doar al Humanitas-ului) de către Eugen Ciurtin, într-un recent articol; ceea ce, deocamdată, nu a remediat nimic, dar cel puțin cartografiază ruinele de pe șantier cu precizie.
În schimb, asupra cochetăriilor lui Heidegger cu nazismul tăcerea este compactă. Încă nu am văzut vreo carte apărută din programul de cercetare al Grupului HAH ori dintre cele semnate de G. Liiceanu pe tema maestrului german care să conțină vreun avertisment de genul „Cercetarea/ Traducerea de față este rezultatul unui interes pur filosofic față de temele și rezolvările abordate de Martin Heidegger și nu reprezintă în nici un fel o adeziune față de poziția politică de care acesta s-a făcut vinovat în perioada interbelică”; semn că problema nici nu deranjează, dacă va fi fost, măcar, sesizată vreodată. Nu știu, pe de altă parte, să fi apărut, în toți anii de după 1989, la Humanitas – editura care îl promovează cu obstinație pe acest gânditor, prin traduceri și aporturi exegetice – vreo carte care să menționeze, măcar în treacăt, o distanțare față de postura oficială și de colaborarea lui Heidegger cu al III-lea Reich. Încă nu s-a tradus, pentru o corectă informare a cititorului român, măcar cartea lui Victor Farias despre Heidegger și nazism.
Asemenea atitudini – și, mai ales, faptul că nici unul dintre exegeții heideggerieni HAH nu a pus o cât de mică surdină entuziasmului lor filosofic față de Heidegger (notă proastă pentru spiritul critic al acestor autori și pentru scara valorilor morale și civice la care ei subscriu) – mă neliniștesc și îmi atrag atenția asupra specificului necritic al receptării autorului în cauză pregătite pentru români de către dl. Liiceanu și discipolii lui. Ceea ce a apărut, poate, ca o alternativă la monopolul filosofic marxist din vremea ceaușismului, astăzi se transfigurează într-o dorință de a impune în prim-planul agendei filosofice actuale din România un nume și o operă elaborate într-un context istoric ocultat, însă cel puțin discutabil. Când dl. Cristian Mladin îmi vorbea despre gafa lui Heidegger din 1933, acest mod – punctual și minimizant – de a aduce vorba despre prestația lui Heidegger ca rector nazist îmi dădea de gândit. Nu poți pune conduita oportunistă a lui Heidegger, din acel moment, pe seama accidentului istoric și a unui act manqué, a unei scăpări involuntare, decât dacă alternativa considerării lui cu seriozitate te sperie sau ți se pare neconvenabilă. Când Emmanuel Faye vorbește, în chiar titlul unei cărți semnate de el, despre Heidegger, l’introduction du nazisme dans la philosophie, nu face o metaforă sau vreo altă figură de stil, ci precizează cu claritate o situație dată. Iar mărturiile Hannei Arendt în această chestiune nu pot fi socotite, acum când corpusul corespondenței dintre ea și filosoful iubit a devenit cunoscut, o exersare a competenței critice față de filozofie, ci doar o mărturisire a dragostei.
Prima discuție referitoare la chestiunea relației lui Heidegger cu nazismul din bibliografia recentă – publicată pe când acest serial începuse deja, în revista clujeană Verso, an. 5, nr. 91, decembrie 2010, pp. 19-20 – îi aparține lui Vladimir Tismăneanu. „Cum poate deveni un mare filosof nazist? … Cum poate deveni un filosof autentic comunist?”, se întreabă autorul, răspunzând că „… național-socialismul a fost, în anii 20 și 30, o ispită… Tot astfel, comunismul a fost o tentație, o promisiune, o iluzie îmbrățișată de atâția gânditori și artiști, altminteri sofisticați…”. Cum se explică, totuși, că democrația nu a fost o ispită/ tentație similară pentru interbelicii noștri luați astăzi de model de o întreagă grupare filosofică? Hannah Arendt înțelegea adeziunea heideggeriană ca pe o dovadă de… naivitate politică a unui gânditor de excepție. Tismăneanu însă preferă – poate cu mai mult temei – formula explicativă a lui Pieter Viereck, autorul unei Metapolitici. „Ideea (= lui, n.O.P.) era că național-socialismul, cu ale sale rădăcini în mistica telurică de tip wagnerian, în cultul pământului, al sângelui, al nopții eroice, al aurorei redemptive, al comunității rasiale carismatice, simboliza o nouă formă de politică, o aventură ce ducea individul către zările îndepărtate (über sich selbst hinaus), în care cumpăna firească, aceea ce leagă destinul uman de comandamentele religiilor tradiționale, poate fi, ba chiar trebuie, abolită. În acest pariu metapolitic (subl. V.T.) găsim probabil punctul nevralgic, cauza a ceea ce s-ar putea numi «îndrăcirea» lui Martin Heidegger în acei ani tumultoși, chiar nebuni, anii 30”.
Acesta este orizontul pe care ni-l pregătesc exegezele tinerilor „boiernași ai heideggeriei”, cum am apucat să le spun într-un loc, autorilor din grupul HAH, în tumultoșii ani 2000 – 2011 (și mai departe)? Nemulțumiți de falimentul cadrului politic actual, însă situabil, totuși, în limitele democrației, asta ne pregătesc noii vizionari ai filosofiei românești, sub mantaua dlui Liiceanu și cu mandatul paideic al domniei sale? Este bine să ne întrebăm acest lucru, pentru a nu se mai invoca în viitor vreo atitudine naivă, parafrazată arendtian…
în colecţia „Scriitori la ei acasă”, Editura Dacia XXI, 2010
Dacă deasupra mormintelor, unde cei îngropaţi nu-şi pot odihni sufletele, dansează, în noapte, flăcări, în amiaza zilei, deasupra cărţilor unor scriitori dispăruţi „dansează” cu nesimţire cămătari şi veleitari în editologie. De curând, mi-a fost dat să asist la lansarea unor serii de cărţi – intitulate, precum în reportajele vechiului regim, „Scriitori la ei acasă” – care trebuia să fie un „eveniment” recuperator. Am şi lăudat public iniţiativa (precum se poate vedea în ziarele din Satu Mare), dar după ce am răsfoit cărţile dezamăgirea mea s-a transformat în tristeţe şi, apoi, în revoltă. Nu voi spune nimic despre cărţile celor care sunt în viaţă – ei încă pot vorbi sau precum ne îndeamnă biserica „să tacă pe vecie” după cum îi lasă conştiinţa –, ci voi semnala cititorilor terfelirea cărţilor „celor care nu sunt”. Obligaţia celor în viaţă, a celor care i-am cunoscut, a mea, în acest caz, este mai presus de orice.
1. Aşadar, editura nou înfiinţată de Ion Vădan, Dacia XXI**, a scos pe piaţă volumul lui Paul Grigore (născut la Certeze în 1952, la 17 mai, reputat poet şi eseist care a activat la Braşov, în jurul revistei „Astra”, decedat în condiţii suspecte la 3 iunie 1989 la Bucureşti) Anluminură (2010). Deşi pe copertă coordonatorul colecţiei „mulţumeşte în mod deosebit”primilor editori ai poetului (Ovidiu Moceanu, Al. Muşina, Gh. Crăciun şi G. Vulturescu) nu există nici o scuză pentru lipsa unei minime note explicative care să lămurească cititorul de azi că titlurile aşezate în interior, prin voinţa editorului (pe ce bază?), fac parte din 2 volume diferite – unul purtând sigla editurii „Litera” şi altul al editurii „Paralela 45”. Iar secţiunea „Diotima din scriitură” –cu textele inedite atunci (Candor Poesis, Diotima din scriitură, „Hemografia” lui N. Stănescu, Eternitatea regresivă) – a apărut cu acest titlu ca supliment (nr. 1, 1991) în corpul revistei „Poesis” (nr. 6-7, iulie – aug. 1991) prin bunăvoinţa lui O. Moceanu care le va include în volumul din 1999. Textul subsemnatului – Poetul şi neodihna cuvântului – nu are ce caut în corpusul textelor ediţiei de acum fără această precizare. Apoi, alăturarea secţiunii „Anluminură” (litere drepte, bold) nu are nici o explicaţie că ar prelua – integral , volumul Anluminură (Ed. Litera, 1991), coperta T. Jebeleanu, cu prefaţa lui O. Moceanu (Peste mode şi timp, p. 5-6). La cuprins, în ediţia princeps, textul – cuvânt înainte al lui O. Moceanu poartă subtitlul „Inscripţii I”, iar post-feţele lui Gh. Crăciun (Clipa cea repete) şi Al. Muşina (Semnele nu l-au minţit) poartă subtitlurile „Inscripţii II” şi, respectiv, „Inscripţii III” (pag. 56). Ediţia de acum nu le menţionează (vezi p. 60-63). De asemenea, în ediţia primă poetul are două cicluri distincte, numerotate: Anluminură (1-29) şi Tabulae pictae (1- 88). Volumul de la Dacia XXI le contopeşte sub un singur titlu, Anluminură, fără nici o numerotare la cuprins. Nici secţiunea Vocaţia luminii nu are nici o notă explicativă că ar prelua – integral -, ediţia din 1999, Vocaţia luminii, colecţia 80, Seria eseuri, Ed. Paralela 45. Despre faptul că titlurile eseurilor sunt aşezate în partea de jos a paginii, ca şi cum ar aparţine de textul precedent (vezi: pag. 104 – Eros şi filozofie; p. 185 – Aubade castelanei bizantine; p. 226 – Candor Poesis etc.) nu mai e nimic de spus. Aruncate, la propriu, unul după altul, titlurile din volumele princeps, fără aceste note explicative, fireşti la orice reeditare, ar părea cititorului de azi că reprezintă întocmai cartea gândită de poet sau de primii ei editori. În fond, nu avem de-a face cu ceea ce ar trebui să fie o ediţie de autor, ci cu îngrămădirea sub două noi coperţi a volumelor precedente, necitate şi neprelucrate critic. Dacă era firesc să mulţumească familiei şi primarului din Cămârzana (care a finanţat de bună credinţă cartea) e o blasfemie să notezi pe copertă că astfel, prin această recuperare, „îi păstrăm memoria” şi „îi facem cunoscută opera”!
2. La volumul lui Tudor Daneş (n. în 13.04.1943, ani de zile profesor – psiholog şi ziarist la Satu Mare, decedat de timpuriu la 24 februarie 1989 într-un spital din Cluj) Călătorul solitar (Dacia XXI, 2010) se continuă aceeaşi practică de eludare a unei ediţii precedente (Dacia, 1988, lector Viorica Mării) pe care editorul de azi o preia…în felul său. Astfel: se elimină din start cuprinsul deşi în ediţia primă, la pag. 244 sunt redate cele 5 titluri de capitole (1. În căutarea unghiului optim… şi Travelling, pag. 5,6; 2.Captivul… şi… Lanţurile, p. 49, 61; Dimineaţa Tatianei… şi… Nopţile lui Ieronim, p. 101, 110; 4. În intimitate… şi … În deplasare, p. 151, 168; 5. Stegarul de plumb… şi… Trompetistul, p. 211, 219) mai ales că pe coperta a IV-a există şi sub titlul „Nuvele” – nemenţionat acum. Dar ceea ce ne revoltă cel mai mult este terfelirea scrisului acestui acribios al frazei într-o mare de greşeli. Cităm, la întâmplare, pentru a proba incompetenţa şi trufaşa idee de „recuperare” a „memoriei” scriitorului: în loc de „Am zis: gata” apare „Am zis: guta” (p.226); în loc de versul citat „Dimineţile-s frunze pe cărare” apare „Dimineţile mele-s irumze pe cărare”; în loc de „Mi s-a dus norocul, nu-l mai plânge” apare: „Mi s-a dus noroiul…”(p. 226); în loc de „intrarea străinilor” apare „intrarea străiniloi” (p. 263); în loc de „soarele-i mort” apare „soarele-i moit” (p.269); în loc de fratele Nanuk” apare tratele meu Nanuk”(p. 269); în loc de „tu eşti o umbră” devine „tu eşti umbrit…”(p. 270); sau, la pag.271:în loc de „şi urlet îmi va fi triumful”devine „îmi va ii triumlul”; „uşor de definit” devine „uşor de deinit”; „cât fi-va-mi pasul” devine „cât ii-va-mi pasul”etc. Profesorul Tudor Daneş s-ar răsuci în mormânt!
3. Destinul nedrept de scurt al poetului şi gazetarului Dorin Sălăjan (n. 15 aprilie 1948 în loc. sătmăreană Sărvăzel, ani de zile redactor redutabil la „Cronica sătmăreană” şi apoi, după 1989, la revistele din capitală „Flacăra”, „Privirea”; mort prematur, însingurat, în oraşul nostru la 18 sept. 2005) merita, evident, re-adus între noi printr-o ediţie critică. Din păcate, ceea ce este intitulat acum de „coordonatorul colecţiei” Naşterea cea mare (Dacia XXI, 2010) este o răstălmăcire fără nici o urmă de profesionalism (vă mai amintiţi acribia vechilor ediţii coordonate la „Dacia” de Virgil Bulat, regretatul, şi de Vasile Igna?), o re-organizare a textelor după bunul plac ca şi cum ai scormoni prin cenuşa volumelor – testament lăsate de poet. Astfel: nu este specificat în nici o minimă notă că titlul de acum reia titlul volumului de debut al poetului Naşterea cea mare, Ed. Albatros, 1980. A dispărut fără motiv dedicaţia autorului (trist pentru un editor care şi-a pierdut şi el părinţii): „Se închină, vai prea timpuriu răposaţilor mei părinţi, Ioan şi Maria” (p. 5 în ediţia din 1980) precum şi dedicaţia pentru soţia sa, dispărută şi ea tragic: „Doamnei mele Doina Rodica” de la poemul Căsnicia cu eternitatea). Au dispărut şi cele trei titluri date de poet secţiunilor cărţii: Elegie pentru rezervaţiile de lupi (fost la pag.7; Despre povara bivolului şi a poeziei (la pag. 29); Preţul de la crescuta cămaşă (la pag. 49). Acum se trece, fără nici o explicaţie, la includerea unor poeme din cartea a doua şi ultima a poetului Ceremonia de trecere (Ed. Albatros, 1985). Pe ce se bazează această selecţie? Cine ne dă dreptul să repartizăm altfel poemele gândite de un poet ca fiind ale unei cărţi cu titlu ales şi cu ordinea cerută de resortul concepţiei proprii? Dar intervenţia cu talpa bocancului se adânceşte şi mai mult: în volumul Ceremonia de trecere există un poem, Calea spinilor, pe care poetul Dorin Sălăjan l-a segmentat în cincisprezece poezii numerotate de la I la XV, fiecare cu un titlu propriu. Editorul de acum alege patru dintre ele – Drum fără întoarcere (numerotată de poet: I); Preţul la crescuta cămaşă (numerotată II); Ceremonia de trecere (numerotată VIII); Alexandru (care era numărul XIV) dar fără a specifica nicăieri că, iniţial, fac parte din poemul intitulat Calea spinilor (a se vedea acum „transformarea” lor în poeme de sine stătătoare la paginile 42, 44, 46, 47). Unde am învăţat noi că o ediţie trebuie să respecte textele pe care le-a orânduit şi gândit autorul în timpul vieţii? Într-o care epocă? Ce să mai spunem despre demersul ideii de recuperare a unei ediţii însoţind textul de note, trimiteri la variante, la corectarea unor greşeli?
4. Dar despre „harababura editorială” de la Dacia au scris la timp alţi autori. Al. Săndulescu a predat studiul despre Pădurea spânzuraţilor a lui L. Rebreanu, care s-a vândut, dar editura i-a dat acest răspuns: „Domnule, am dat faliment…, suntem în incapacitate de plată şi vă rugăm să ne scuzaţi că v-am indus în eroare” („România literară”, nr. 47, 26 nov. – 2 dec. 2003). Dar „plângerile” lui Dumitru Ţepeneag din Ramuri” (articolul „Scriitorul şi editorul său: un cuplu conflictual în România”, nr. 10-11; oct.-nov. 2005) „Tribuna” (art. „O plimbare cu automobilul prin nordul Ardealului” , nr. 73, 16-30 sept. 2005) şi „Vatra” (Art. „Editorii mei”, nr. 9-10, 2005) care scrie negru pe alb: „Dar directorul Ion Vădan a dovedit că nu respectă contractele semnate de mâna lui. Nu numai că n-a plătit cât a spus că plăteşte dar nici măcar n-a publicat ce-a făgăduit, tot prin contract, că publică…”. Despre aceste lucruri a scris de curând şi sătmăreanca noastră, ziarista Debreczeni Éva (care a îngrijit, pregătit cărţile lui Kölcsey Ferenc, Ady Endre válogatott versei, Fényi István, Kaffka Margit în colecţia Magyar Könyvtár Dacia XXI, 2010) în articolul A kultúra oltára/Altarul culturii („Szamos”, Kulturális szemle, VII, nr. 1, ianuarie 2011).
5. Desigur, am putea merge mai departe. Dar nu ne mână nici o bucurie. Între volumele din faţa mea mai stau trei scriitori dispăruţi: Gh. Bulgăr, George Boitor, Emil Matei . Opera eminescologului (născut în Sanislău 13 martie 1920, decedat la 13 iunie 2002) este prevăzută să fie retipărită într-o „serie de autor”. A apărut acum cunoscuta lucrare Gh. Bulgăre – Trei scriitori clasici. Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, Mircea Eliade (Dacia XXI, 2010). La ce ne putem aştepta dacă nici o notă nu specifică pentru lectorul de azi că se reia întocmai ediţia apărută în 1998 la Ed. Saeculum. O. şi Vestala în colecţia „Biblioteca Şcolarului”. Sau poate că nu e aceeaşi ediţie din moment ce (atenţie!) pe copertele a celor 2 volume apare scris cu litere de-o şchioapă: „Trei scritoti clasici”! Greşeli sunt şi pe manşeta coperţii interioare unde se rezumă o notă biografică de o rară suavitate. Cercetătorul din Sanislău ar binemerita (evident cu buna credinţă a banilor acordaţi de primăria din localitate) o ediţie critică, întocmită ştiinţific, cu referinţe filologice îngrijită de specialişti. Poetul Emil Matei (n. la 6 aprilie 19747 în localitatea Apa; decedat la 1 sept. 2001) apare acum – datorită finanţării unui primar generos – într-o aşa intitulată „colecţie de autor” (a apărut vol. 1. Desene pe vânt, 2010), fără să se specifice că volumul Oraşul ascuns a fost editat iniţial la Ed. Solstiţiu, 1999, cu o postfaţă (aleasă de poetul încă în viaţă) a unui sătmărean care l-a introdus într-un Dicţionar (2000) şi într-o carte de studii critice (2005). Sub auspicii profesionale ar trebui aşezată şi opera poetului George Boitor (născut la Supurul de Jos, la 1 noiembrie 1934, decedat la Ploieşti, în 18 mai 1976). Proiectul, anunţat într-o scrisoare a lui Ştefan Haiduc (reprodusă de editor pe coperta interioară), „de rezonanţă naţională” pare încheiat pe principii emoţional – prieteneşti nu profesionale: „… Îmi permit – prieteneşte – să fac câteva sugestii. Cred că titlul potrivit pentru primul volum cel de acum ar putea fi: Memorie discontinuă şi alte poeme, deoarece, prin structură, Boitor a fost un baladist, poeziile sale fiind mai degrabă ceea ce se numeşte în accepţia de specialitate poem (nu poezie)…” Ne întrebăm – dar nu „prieteneşte”, ci pe baza textelor critice dedicate lui Boitor care îi relevă substratul dramatic boem al poetului – de ce nu s-ar fi putut intitula exact precum le-a intitulat poetul însuşi prin cele două titluri apărute în timpul vieţii sale: Scara de apă, poeme (1969) sau Testament provizoriu (1974)? Dar, dacă principiul este doar al „sugestiilor”, ne oprim, deocamdată aici. Soarta cărţilor după moartea autorilor a lăsat pagini de mărturii dureroase în literatură. Se găsesc mereu critici oneşti care îşi dedică viaţa pentru a re-face, cu acribie, istoria unui manuscris. Sunt sigur că aşa va fi şi în cazul lui Paul Grigore, Tudor Daneş, Dorin Sălăjan, Gh. Bulgăr, Emil Matei, George Boitor editaţi acum, pentru o mână de arginţi, în colecţia „Scriitori la ei acasă” a editurii Dacia XXI, fără o minimă urmă de profesionalism…
Note:
* Titlu preluat din articolul venerabilului Al Săndulescu citat în cuprinsul textului nostru.
** De altfel, încă din anul 2003 într-o anchetă a ziarului „Capital” se spunea că editura „Dacia” din Cluj-Napoca este – citez: „în procedură de executare silită”, cu „datorii de 461,4 milioane lei” (Nr. 35, 28 aug. 2003).
Primind prin poșta electronică acest text de critică a năravurilor editoriale actuale semnat de prestigiosul poet – și prieten – George Vulturescu, editorul revistei sătmărene Poesis, publicație de largă respirație și circulație, mă grăbesc să îl supun atenției cititorilor, convins că numai astfel se poate face un pas către îndreptarea pripelii și, de ce nu, abuzurilor editorilor (O.P.).
Ovidiupecican's Blog 