Periplul la METEORA (4)

Nu toţi oamenii au „sensibilitate la munţi”. În plus, nici munţii nu seamănă toţi între ei. La Meteora, în Thessalia, căpăţânile sparte, decapitate, de piatră au un mod ingenuu de a-şi etala pleşuvenia asortată cu smocuri de verdeaţă.

Mai sunt, apoi, şi creţurile pe care le face bolovanul adipos şi solemn, care nu seamănă pe nimic din ce am văzut până să ajung acolo. Probabil că geologii ar avea explicaţii pentru aşa ceva, deşi din câte am citit, piatra aceasta nu seamănă nici pe cea a munţilor Pind, situaţi la o azvârlitură de privire, nici pe Carpaţii noştri, ştiuţi mult mai bine.Ar mai fi şi

Ar mai fi şi faptul că, aduşi sub ochii tăi la numai câţiva paşi – odată ce ai urcat pe înălţimile uneia dintre culmile ansamblului, totul pare mărit de un ecran panoramic, tridimensionat (3D), având avantajul că, în raport cu experienţa cinematografică evocată, aici vântul, miresmele, vertijul sunt reale, nu simulate sau provocate artificial, prin iluzie.

Mai încolo, la poale, perspectiva se deschide, cuprinzând valea cu aşezările ei pitice – ai zice – într-o privire suverană, de răpitor înaripat. Să fie ceea ce vede vulturul sau îngerul? Depinde, probabil, pe cine întrebi…

Cine ştie Cheile Turzii, ale Bicazului sau altele de acelaşi fel nu poate ignora un decupaj precum cel alăturat, vederea verticală pe care o face el posibilă, în verdele păduros de nu tocmai departe.

Ajuns la capătul şoselei, în proximitatea Marelui Meteor, vezi cum piatra aşezată de mâna omului creşte din piatra aşezată de erele geologice într-o continuitate lipsită de discrepanţe şi cezuri. Odinioară accesul în incinta clădirii medievale – datată prin sec. al XV-lea – era posibil doar într-o cuşcă trasă pe lanţ ori pe frânghie, şi tot pe acolo veneau şi alimentele. Ar mai fi şi firidele-ferestre înguste, nearanjate perfect una sub alta, lăsând un aer de simpatică bâjbâire, ignorând rigorile antichităţii arhitectonice ridicate la rang de lege absolută de maeştrii renascentişti.

În aceeaşi mănăstire ajungi pe o potecă pietruită, îngustă, într-un hagealâc

Recompensa golgotei meteorice este pe măsură. Dintr-o dată, perspectiva se eliberează, vântul suflă din nou frenetic, sub soare, cerul e aproape…

Din curtea mică a Marelui Meteor, mănăstirea din faţă – mai funcţionează patru din zecile de sfinte lăcaşuri de odinioară – este o Fata Morgana aproape palpabilă. O nouă ademenire, o nouă ţintă…

… Şi iarăşi munţii, iarăşi faliile, jocurile de verde şi cenuşiu, de plante îndărătnice şi vitale înfipte (încă un eventual miracol) printre iregularităţile rocăi. Iar mai departe, altă zare, noi ziduri descriind labirinturi de piatră greu de desluşit de unde te afli, descriind trasee pe care le poţi bănui sau ghici şi care nu sunt necesarmente simple peripluri de turist.

Planurile se ordonează unul în succesiunea celuilalt, copacul face loc saltului, apoi cade o nouă cascadă de piatră, şi din nou aerul circulă liber peste platourile thessaliote vaste…

Contemplarea canionului îţi poate oferi sugestii sau chiar lecţii de viaţă. Dar este un exerciţiu care rezistă şi ca atare, în sine.

Published in: Fără categorie on 12 iulie 2010 at 6:38 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , ,

Altfel de aventură: METEORA (3)

Cocoţate pe stânci, apărând discret după câte o cotitură a drumului, mănăstirile Meteorăi sunt mostre arhitectonice improbabile.

Acoperişurile lor roşii, de ţiglă, dau bolovanilor gigantici pe care îi încheie aspectul unor ciuperci stranii, dintr-un teritoriu pe care uriaşii l-au lăsat în urmă la retragerea lor din civilizaţie în mitologie.

De fapt, sunt sigur că se observă deja fără dificultate acest lucru, nu fac decât să caut – post festum – nişte asocieri care să traducă într-un limbaj accesibil sentimentul straniu şi proaspăt, promisiunea şi uimirea pe care le-am resimţit în prima mea vizită (care, deocamdată, este şi singura) la Meteora.

Nu e deloc la îndemână, noroc cu imaginile care, oricât de neizbutite artistic s-ar dovedi, vorbesc altfel, au alte mijloace de expresie, se pot dispensa de cuvinte.

Oricum, tentaţia căţărării imposibile, a saltului în gol – eventual cu un deltaplan, fără nimic suicidar, fireşte -, dorinţa de a migra pe un alt pisc din proximitate, de a rupe un mănunchi de iarbă din locul acela atât de apropiat de balustrada pe care te sprijini şi, totuşi, inaccesibil, toate acestea se amestecă într-un du-te – vino continuu, alert, creând un suflu eolian interior nu tocmai simplu de alungat sin suflet şi minte.

Aventura e acolo, în preajmă, ademenitoare şi dreaptă, iar zvelteţea ei te îmbie cât nu poţi spune.

Published in: on 10 iulie 2010 at 9:15 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , ,

Periplul continuă: METEORA (2)

Desigur, fotografiile deplin expresive, mai ales centrate în jurul salbei de mănăstiri de la Meteora, abundă. Aici însă m-a interesat mai degrabă tentativa de a surprinde prima reacţie, frugală, mediată de camera foto, în faţa atâtor elemente care fac din zona – cum să îi spun?” – alpină a Meteorăi un alt fel de pământ.

Pe mine aceste excrescenţe bizare m-au dus cu gândul, din prima clipă, la naivitatea peisajului din pictura maeştrilor italieni dinainte de Leonardo. Ca şi acolo, pietrele gigantice acoperite de vegetaţie cresc neverosimil dintr-un sol pregătit, parcă, pentru altceva. Cimabue, Giotto, alţi peninsulari cu faimă poate mai mică (ori etalaţi mai discret de galeriile de artă), însă nu mai puţin înzestraţi şi meritorii, păreau să presimtă posibilitatea unei alt fel de organizări a peisajului.

În asemenea locuri estetica main stream, „clasică”, se clatină iar suprarealismul îşi dobândeşte întemeierile naturale. Tot la fel, şi supranaturalul devine o categorie a realului din proximitate, te poţi culca şi trezi cu el alături, zi după zi, printre atâtea greutăţi cazone şi bucurii sărbătoreşti, cotidiene…

… Şi va dura, dacă te stabileşti în proximitate – de pildă în localitatea ce se mai cheamă încă Vlahitsa – atâta cât se va întinde însăşi viaţa călătorului prin această lume. Zi după zi, ceas după ceas.

Ideea locuirii acestor vârfuri plate şi sterpe, înguste, nu putea să se nască decât în interiorul unui sistem de gândire care a inventat şi asceza în solitudinea suspendată a marilor înălţimi, în vârful unui stâlp, de pildă. Experienţa lui Simion Stâlpnicul este cunoscută ca exemplu de nevoinţă ce îmbină izolarea în aer, imediat sub cer, cu nevoile rugăciunii inimii şi ale contemplării divine.

Autoimolarea în stâncă este prezentă şi ea la Meteora. Dar aici, acum, vorbesc despre sepoararea de lume după exemplul berzelor sau vulturilor, înfăşurându-te în aer şi soare…

Published in: on 9 iulie 2010 at 7:48 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , ,

Paradisiacul cosmic în proximitate: METEORA

… Deodată, drumul coteşte şi o ţine tot înainte profilând din ce în ce mai bine, în stânga lui, lanţul munţilor Pind, iar în faţă – şi puţin la dreapta – nişte pietre imense, nu mai mici decât munţii înşişi, înfipte în pământ în vremurile altor mitologii decât cea olimpică. Aceste ţăndări uriaşe de piatră, înfipte pe neaşteptate, fără nicio pregătire, în pământul Thessaliei, par, într-adevăr, nişte pietre suspendate în aer, crescute neverosimil atât de aproape de relieful plat al zonei, încât ai crede că sunt nişte magneţi imenşi, plutind delicat la milimetri de pământul propriu-zis. Nu m-ar mira să aflu că, datorită acestei caracteristici, i-au impresionat pe James Cameron şi pe desenatorii care au pregătit atenţi ambianţa planetei Pandora, sugerându-le celebrele stânci plutitoare pe care eroii se caţără cu destoinicie, balansându-şi spinările şi cozile albastre…

Există acolo, în însăşi dispunerea naturii, un reflex misterios al luminii, un alt fel de aer şi chiar o somaţie interioară de a respira altminteri. Este, probabil, tocmai ceea ce au sesizat călugării din vechime care s-au gândit să se refugieze prin crăpăturile ori pe platourile neaşteptate ce încheie sus, stinghere, pe numai câţiva metri, acele stranii pietroaie venite din cer.

Published in: on 7 iulie 2010 at 8:24 pm  Comments (1)  
Tags: , , , , ,