Proză: Marian HORVAT: Codrul Ducelui

Deodată, de Guillermis îşi aminti de legenda ducelui Godefroi, pe care uitase să i‑o povestească camaradului său din cauza apariţiei nebunului, cocoţat în acel arbore bătrân.

            – Dragii mei tovarăşi, strigă el, nu aţi vrea să auziţi vestita legendă a trecerii ducelui prin acest codru?

            – Desigur, exclamară oaspeţii hanului!

            – Atunci am să v‑o povestesc!

            – Viteazul meu Henriet, zise Pepin Larchier, lasă‑mi mie această onoare, îmi va face mare plăcere să‑mi pot arăta talentul de povestitor!

            Scutierul încuviinţă din cap şi‑l îndemnă pe bătrânul nebun să‑şi înceapă istorisirea.

Pepin se ridică în picioare surâzător şi relată cu voce gravă:

– Ducele Godefroi şi camarazii săi au fost primii cruciaţi care au ajuns pe aceste meleaguri. Ei se aflau în căutarea Oraşului Sfânt, ţinta tuturor năzuinţelor lor. Pe când înaintau de‑a lungul coastei, într‑o noapte întunecoasă, viteazul Godefroi s‑a pierdut de suita lui şi a rămas de unul singur în pădurea deasă, nemărginită. Călare pe vajnicul său armăsar, el încerca să‑şi găsească tovarăşii dispăruţi. Dar nu izbutea să le dea de urmă. Atunci, se hotărî să aştepte zorile. Îşi legă armăsarul de un copac zdravăn şi se culcă în iarba moale!

– Îmi vine greu să cred că marele duce, pe urmă primul rege al Ierusalimului, ar fi putut să se piardă cu atâta nechibzuinţă de ostaşii săi, îl întrerupse Ernauton de Troy.

– Unele legende au şi un sâmbure de adevăr, i‑o întoarse Henriet, aruncându‑i cavalerului o privire încărcată de ură.

– Oricum, continuă nebunul, Godefroi a adormit în inima pădurii, înconjurat de nenumărate primejdii. Când s‑a trezit, zorile nu se iviseră încă şi întunericul învăluia în umbre negre natura adâncită în nemişcare. Privind în jur, desluşi la câţiva paşi de el o femeie de o frumuseţe răpitoare, falnică şi neclintită ca un străjer al nopţii. Aceasta îl cerceta cu mare atenţie, în timp ce ochii îi străluceau de frumuseţe şi farmec, plini de o vrajă cât se poate de tulburătoare. Când privirea i se opri asupra crucii aurii ţesută pe pieptul ducelui, însemnul cruciaţilor, tânăra se trase înapoi, îngrozită.

– Ce‑ai păţit? exclamă Godefroi, ridicându‑se în picioare şi aranjându‑şi hainele răvăşite.

– Urăsc acel semn, strigă ea, ferindu‑şi privirile. Eşti un slujitor al crucii?

– Da, spuse Godefroi cu o hotărâre de neclintit, singurul meu ţel în viaţă este să eliberez oraşul Domnului din mâinile păgânilor. Sfânta Cruce va străluci din nou victorioasă în fruntea armatelor creştinătăţii!

– Faci o mare greşeală că te încrezi în aceste aiureli, zise femeia cu voce mieroasă. Datorită devotamentului tău şi credinţei aprinse ce o ai faţă de Iisus, viaţa ta va fi pierdută şi moartea va pune stăpânire pe sufletul tău!

– Chiar dacă aş şti că urmează să pier mâine, tot mi‑aş urma calea neabătut şi fără nici cel mai mic regret. Iubirea mea pentru cauza Domnului nu poate fi învinsă!

Prin diverse şiretlicuri şi minciuni, misterioasa făptură încercă să‑l înduplece pe Godefroi să‑şi lepede credinţa şi să se alăture adepţilor celui necurat. Ducele, ferm pe poziţie, îşi dădu seama că acea femeie e o vrăjitoare, o nevrednică slujitoare a diavolului, trimisă să‑l ispitească pe conducătorul armatelor Domnului.

– Sufletul meu a trecut prin nenumărate încercări, nimic nu mă mai poate clinti de pe calea pe care am ales‑o. Nici măcar tu, cu trupul tău de fecioară şi cu glasul tău de nimfă!

– Te înşeli, dragul meu, nimeni nu poate rezista acestei ispite. Ştiu că, în adâncul sufletului tău, tânjeşti după o femeie pe care s‑o iubeşti aşa cum îl iubeşti pe Dumnezeu…

– Nicio femeie nu merită o astfel de dăruire…

– Şi ştiu că singurătatea te apasă, te frământă mereu şi‑ţi răpeşte din fericirea puţină pe care ai dobândit‑o în această expediţie…

Neîntrecutul comandant de oşti se clătină pentru o clipă de parcă o povară de nebiruit tocmai s‑ar fi coborât pe umerii săi.

– Eşti aprig în lupte şi viteaz, dar mângâierile unei femei sunt ceva la care visezi demult… Lasă‑mă să‑ţi alin suferinţa… Numai eu pot sa vindec această rană care te vlăguieşte la fiecare pas şi în cele din urmă îţi va aduce sfârşitul…

Făptura diavolului se apropie cu pas uşor, zburând parcă deasupra ierbii umezită de roua dimineţii.

– Dacă mi te vei alătura, Moartea va fi înşelată şi vei trăi mulţi ani de acum încolo. Această singurătate nu va face decât să te ucidă, încetul cu încetul… Domnul nu o mai poate alunga, eu sunt singura care îţi poate aduce mântuirea…

Se ridică pe vârfuri, până ce respiraţia ei fierbinte ajunse la urechea ducelui, făcându‑l să freamăte de plăcere.

– Fă‑mă regina ta şi‑ţi voi aduce nemurirea…

Sunetul sabiei scoasă din teacă o avertiză de primejdia care o pândea, astfel că tulburătoarea vrăjitoare se îndepărtă speriată, făcând ochii mari.

Godefroi ezită o clipă, fiindcă nu mai omorâse niciodată o femeie, destul pentru ca aceasta să dispară ca o nălucă printre copacii de unde apăruse. Doar un glas se auzi pierzându‑se în depărtare:

– Credinţa şi vitejia ta te vor duce la o moarte prematură, dar acoperită de nimbul gloriei. Tu şi iluştrii tăi urmaşi nu veţi putea fi niciodată înfrânţi de puterile celui necurat. Veţi rămâne mereu, aşa cum aţi fost dintotdeauna, până în ultimele voastre clipe, cei mai de seamă campioni ai creştinătăţii!

În cele din urmă, ispita nu s‑a dovedit îndeajuns de puternică. Ori poate victima avea o asemenea credinţă de neegalat, că nimic nu o putea seduce. Oricum, diavolul fusese învins încă o dată, fără ca bravul comandant să se mai îndoiască vreodată de pioşenia şi smerenia sa.

La scurt timp după aceea, ducele şi‑a regăsit camarazii şi a putut să‑şi continue liniştit călătoria. Armata creştină a cucerit mai apoi Ierusalimul si Domnul a triumfat. Godefroi a ajuns primul rege cruciat al Cetăţii Sfinte, chiar dacă a refuzat, după spusele sale, să poarte o coroană de aur acolo unde Mântuitorul a purtat o coroană de spini!

Pădurea de lângă Acra, stăpânită de făpturile rele, a fost denumită Codrul Ducelui datorită triumfului avut de Godefroi asupra vrăjitoarei aservită Antichristului. Se spune că, din acea zi, puterea răului de aici a scăzut neîncetat, devenind astăzi o slabă rămăşiţă a atotputerniciei din trecut.

Pepin, sfârşind legenda, rămase câteva clipe tăcut pentru a vedea ce impresie făcuse asupra ascultătorilor săi.

(ce impresia a făcut şi asupra voastră rămâne de văzut, dacă veţi binevoi să citiţi continuarea)

Published in: on 28 iunie 2012 at 10:15 am  Comments (3)  
Tags: , , , , , ,

Proză: Marian HORVAT: Maria de Habsburg

            Statuia zeitei Pallas Atena păru să-i zâmbească reginei atunci când aceasta îşi apropie chipul, admirându-i frumuseţea trăsăturilor şi fermitatea cu care îşi ţinea lancea în mâna dreaptă. ,,Multă lume îmi laudă dibăcia de a rezolva treburile politice şi de a descuraja orice tentativă de rebeliune a marilor nobili ai regatului. În multe privinţe mă aseamăn cu tine, zeiţă a înţelepciunii!” îşi spuse ea.

            -Înălţimea Voastră, aveţi grijă să nu cădeţi! se auzi un glas în spatele ei.

            Maria se întoarse spre noul-venit şi chicoti. Se căţărase până la baza statuii din mijlocul fântânii, la doar câţiva paşi de apa rece şi învolburată care ţâşnea la picioarele ei şi se revărsa în bazin.

            -Mi-am udat deja trena rochiei, palatine. Ce rost mai are dacă mai fac o mică baie?

            Ştefan Bathory se apropie cu paşi cât se poate de hotărâţi şi clătină uşor din cap. Felul în care umbla se asemăna mult cu cel al unui şarpe sau al unei jivine pornită în căutarea prăzii.

            -Mă bucur că v-am găsit, în cele din urmă. A sosit un sol de la rege…

            Ochii reginei sclipiră voioşi şi obrajii trandafirii i se înroşiră şi mai tare. Abia aştepta întoarcerea preaiubitului ei soţ!

            -Îmi pare rău, zeiţă, spuse Maria, întorcându-se din nou spre statuie. Datoria mă cheamă. Vom mai împărtăşi secrete de alcov în altă zi!

            Şi-i făcu cu ochiul. Dar Atena nu-i răspunse în nici un fel, preferând să-şi menţină ţinuta mândră şi trufaşă. De parcă ar fi vrut să-i arate tinerei regine cât de puţin o rănea pe ea felul grăbit în care o părăsea.

            Splendida operă de artă fusese sculptată la cererea marelui rege Matyas şi se dovedise a fi o mare minunăţie, cu coiful ei de bronz strălucind ca o nestemată în mijlocul curţii grandioase a Palatului Nou. Coiful, împreună cu lancea uriaşă poleită cu aur, dădeau un aer de bogăţie şi fast imensului palat gotic şi atrăgeau privirile tuturor vizitatorilor care fuseseră îndeajuns de norocoşi să treacă pe-acolo. Se putea vedea cu ochiul liber că statuia primise, fără-ndoială de la generosul ei sculptor, o anumită influenţă renascentistă. Asta deoarece sânii zeiţei erau dezgoliţi, deşi purta veşminte sacerdotale, iar picioarele îi erau puţin cam prea dezvelite. Maria fusese dintotdeauna impreionată de curbura delicată a coapselor, albe ca neaua cea mai pură, şi de rotunjimea sânilor ademenitori care te vrăjeau din prima clipă în care îi zăreai. O vrajă de care tânăra vlăstară a Habsburgilor se lăsase de atâtea ori învăluită.

            -Nu coborâţi de-acolo? o întrebă Bathory.

            -Nu observi nici o asemănare între noi două? murmură regina, de parcă nici nu i-ar fi auzit întrebarea.

            Palatinul zâmbi pe sub mustaţă.

            -Singura deosebire sunt veşmintele care vă acoperă partea de sus a trupului, şopti acesta.

            -Nici că puteai avea mai multă dreptate, râse Maria de Habsburg. Părul ei seamănă mult cu al meu, aşa cum i se revarsă pe umeri ca nişte valuri cristaline.

            -Atât în ce priveşte frumuseţea, cât şi în ce în ce priveşte înţelepciunea, spuse Bathory cu glas linguşitor.

            Privirea reginei pătrunse până în adâncul sufletului credinciosului ei sfetnic.

            -Mai degrabă plăcută, încântătoare, dar în nici un caz frumoasă, spuse ea cu glas tăios.

            Palatinul se fâstâci ca un şcolar prins asupra faptului, aşteptându-şi în tăcere pedeapsa.

            -Ştii cu cine semeni tu? întrebă Maria, cu chipul brusc luminat.

            -Cu cine?

            -Cu Erictonius, şarpele zeiţei Atena!

            Marele nobil arboră un zâmbet maliţios, frângând între degete un şirag mic de perle, asemănătoare petalelor de ghiocel.

            -Sunt flatat, Maiestate. Nu ştiam că sunt înzestrat cu asemenea însuşiri alese…

            Tânăra regină îşi plimbă privirea pe egida ce împodobea pieptul gol al statuii.

            -Nu te-ai gândit niciodată să-i cumperi stăpânei tale un astfel de însemn care să-i încingă ca o aureolă de stele gâtul lung şi alb?

            -Trebuie doar să-mi porunciţi şi am să vă aduc de-ndată, zise Ştefan, înclinându-se adânc.

            Tunica palatinului atrase atenţia Mariei prin frumuseţea croielii şi extravaganţa culorilor. Fruntea sa pleşuvă făcea un constrast izbitor cu bogăţia dezarmantă de roşu care umplea tot creştetul augustei stăpâne.

            -Aş vrea s-o văd şi pe asta, spuse ea cu ironie. Ce veşti aducea solul?

            -Regele s-a întâlnit pe drum cu marele stolnic şi vor sosi astăzi la Buda împreună cu suita lor.

            -Şi pe la ce oră îşi va face Maiestatea Sa intrarea în oraş?

            -N-aş putea să vă spun, dar nu va mai dura mult…

            Maria de Habsburg căzu pe gânduri, iar capătul rochiei îi alunecă în apă. Se îndepărtă de statuie şi se lăsă să cadă pe marginea bazinului. Cel puţin acum Bathory o putea privi în ochi.

            -Voi porni în întâmpinarea lui, hotărî regina.

            Bathory încuviinţă din cap.

            -Ce noutăţi mai ai despre înaintarea turcilor?

            -Au început asediul Petrovaradinului. Deşi măritul nostru stăpân a întărit fortificaţiile cetăţii, garnizoana nu e îndeajuns de puternică pentru a rezista prea multă vreme!

            -Şi nu putem face nimic pentru a-i ajuta?

            -Mă tem că nu. Vor trebui să se descurce singuri. Va mai ţine o vreme până steagurile tuturor nobililor se vor aduna la Buda şi abia apoi vom putea porni împotriva turcilor!

            Ochii reginei rămaseră pironiţi asupra clădirilor impozante ale Palatului Nou, care îi înconjurau din toate părţile asemenea zidurilor unei închisori.

            -Sigismund de Luxembourg a ridicat acest grandios palat. Matyas Corvin l-a lărgit şi l-a înfrumuseţat, umplându-l cu obiecte de artă, tapiserii nepreţuite, mătăsuri scumpe şi multe alte bogăţii. Tind să cred că osmanlâii vor să cucerească Buda doar pentru aceste comori, fără seamăn pe această lume. Tu îţi imaginezi ce s-ar întâmpla dacă ar ajunge aici? Toată munca şi sudoarea de veacuri a viteazului nostru popor ar fi spulberată într-o clipă. Tot ce a clădit marele Matyas va fi pârjolit până la temelii. Turcii îi poartă încă o neînduplecată şi cumplită ură. Trebuie să oprim această urgie, dragul meu Ştefan!

            Fruntea Mariei se umplu de nori negrii, neîndurători. Nu găseau nici o cale potrivită de a scăpa de această cumplită năpastă.

            -Regele nostru e tânăr, dar nu trebuie să uităm, domniţa mea, felul în care neamul lui Arpad a rezistat timp de două sute de ani invaziilor otomane. Vom izbuti şi de această dată.

            -Mă tem că acum, uriaşul care se ridică deasupra noastră şi ne umbreşte văzduhul nu mai poate fi răpus doar cu o simplă aruncătură de praştie! spuse ea, tulburată până în adâncul sufletului.

            -Dacă nu am fi aşa dezbinaţi, poate că am avea vreo şansă în faţa acestui uriaş.

            Palatinul o urmă pe suverană până la Capela Regală, un splendid edificiu ce făcea parte din ansamblul de clădiri al Palatului Nou. Pe drum discutară despre situaţia precară a regatului.

            -Ţăranii se răscoală împotriva autorităţii noastre, nobilii complotează şi se luptă între ei pentru interese meschine, iar vistieria ţării e goală. Nu avem bani să ne plătim mercenarii şi, lucrul cel mai îngrijorător, oştenii care s-au adunat până acum sub arme nu ar fi capabili să înfrunte nici jumătate din armata otomană. Nu cred că scumpul nostru regat a mai fost vreodată într-o situaţie atât de disperată!

            Maria căzu în genunchi la picioarele unui crucifix din aur şi începu să se roage cu multă fervoare. Mâinile sale subţiri se făcuseră albe ca fildeşul din cauza încleştării în care le ţinea în timpul rugăciunii.

            -Stirpea unită a Jagiellonilor şi a Habsburgilor va găsi puterea să oprească şi această furtună iscată de vrăjmăşia de veacuri a slujitorilor Semilunii! spuse tânăra regină cu solemnitate în glas.

            Bathory o lăsă adâncită în rugăciune, aşteptând până ce îşi va termina de înălţat doleanţele către cer. Chipul stăpânei sale căpătă aceeaşi neclintire şi acelaşi luciu de bronz ca şi cel al statuii zeiţei Atena.

            -A răspuns vreo Curte europeană la strigătul nostru de ajutor? întrebă ea.

            -Măritul vostru frate şi împărat, Carol Quintul, este prea ocupat cu războiul împotriva Franţei şi cu Liga de la Cognac, ridicată împotriva lui. Serenissima Republică se află, momentan, în relaţii foarte bune cu Poarta şi n-ar risca nici în ruptul capului pacea recent dobândită. Ragusa a primit noi privilegii de la turci, astfel că nu ne putem aştepta la nici un ajutor de la ea. Anglia ar fi singura care ne-ar putea sprijini, dar se află mult prea departe şi regele Henric al VIII-lea e interesat doar de conflictul dintre Spania şi Franţa.

            -Suntem singuri în faţa oştilor lui Soliman, se tângui Maria. Dar fratele meu, Ferdinand?

            -El e singurul care s-a pus în mişcare. Dieta germană s-a adunat pentru a decide trimiterea unei armate, dar Luther şi partizanii săi aprind flacăra revoltei în inima imperiului. Mă tem că trupele făgăduite de fratele vostru nu vor ajunge la timp…

            Regina clătină din cap, ştiind prea bine că toate speranţele lor erau zadarnice. Bravul cavaler ungur va trebui să dea piept, de unul singur, cu spectrul dezastrului venit din străfundurile Asiei.

            -Scumpul meu Ştefan, vom supravieţui oare acestei veri?

            Acesta zâmbi cu viclenie, de parcă ar fi ştiut că sorţii îi erau favorabili, cel puţin lui.

            -Dacă ne vom păstra cumpătul şi mintea limpede în momentul luptei decisive, vom simţi din nou pe piele muşcătura aspră a iernii.

            Un oştean cu halebarda în mână pătrunse în capelă şi anunţă apropiata sosire a regelui.

            -A intrat deja pe porţi? întrebă Maria.

            -Se află abia în dreptul Dealului Roman!

            -Foarte bine, înseamnă că mai avem timp să-i pornim în întâmpinare. Cheamă-l pe Lancel!

            Soldatul se grăbi să îndeplinească porunca stăpânei sale.

(fragment de roman)

Published in: on 19 noiembrie 2011 at 10:24 am  Comments (6)  
Tags: , , , , , ,

Proză: Marian HORVAT: Căderea în robie a Ungariei

Marian Horvat are un talent de prozator care era să îl aducă în situația de premiant pentru debut în proză al filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor din România pe anul în curs. Romanul lui cu un aer de Umbero Eco, plin cu cruciați va apărea, în cele din urmă, după toate aparențele, în această toamnă la Ed. Eikon. Ca prozator de vocație însă, tânărul coleg nu așteaptă cu mâinile în sân. Următorul lui roman avansează cu fiecare zi. Cititorii acestui blog au privilegiul de a citi un fragment din el. Marian Horvat, bun venit printre colegii prozatori și pasionații de proză! (O.P.)

Ultimii săi tovarăşi îl urmară în lupta sa disperată şi lipsită de orice raţiune pe regele Ludovic Jagiellon al Ungariei. Îşi încleştară săbiile cu gărzile sultanului, membrii Kapikulului care vroiau să-şi arate vitejia sub privirile stăpânului lor.

            Ludovic îl izbi în cap pe un ienicer mai nărăvaş şi-şi înălţă paloşul spre cer. La picioarele calului zări trupurile neînsufleţite ale nobililor Ambrozie Sarkany si Anton Paloci, aproape îmbrăţişaţi în clipa morţii. Mai mulţi turci cu capetele zdrobite li se alăturaseră, mărturie că cei doi nobili nu se lăsaseră prinşi nici în ultima clipă.

            Regele surăse uşor şi razele amurgului îi mângâie pletele năclăite de sânge. Noaptea se apropia cu repeziciune. Umbrele întunecate le vor ascunde privirilor leşurile împietrite de Moarte şi simţurile adormite pe veci. Aşa vor putea să străbată Styxul în tihnă.

            Tocmai când trupele de casă ale padişahului începuseră să-i copleşească, un corn se auzi dinspre miazănoapte şi Gheorghe Zapolya sosi în ajutorul regelui, urmat de douăzeci de cavaleri.

            -O întreagă armată, în condiţiile de acum, zise Bogdanievici.

            Gărzile sultanului se clătinară o clipă înspăimântaţi. Tovarăsii suveranului se simţiră însufleţiţi şi prinseră puteri noi.

            -Gheorghe e mult mai credincios decât fratele său, şopti regele, cu ochii arzând de focul luptei.

            Cerul se înnegură şi bătălia părea să nu se mai sfârşească. Malurile Dunării şi ale afluenţilor lor, mărginind câmpia de laMohacs, fură cuprinse de zbucium şi ieşiră vijelioase din matcă. Părea că şi natura se revoltă împotriva jertfelor aduse cu atâta dărnicie pământului hulpav.

            -Fraţii mei, dacă tot vom pieri azi, haideţi să-l luăm şi pe cumplitul Soliman împreună cu noi, pe tărâmul lui Hades! strigă regele.

            Şi se îndreptară spre cortul sultanului. Rândurile de ieniceri se îndesiră, ca valurile unei mări furioase. Erau mai puţin de treizeci de cavaleri rămaşi, dar deznădejdea şi o sminteală de moment îi împingea mereu înainte.

            Soliman îi aştepta, încins cu o armură strălucitoare cum ochii lor nu mai văzuseră niciodată şi călare pe un superb armăsar arab din cea mai nobilă rasă. Ofiţerii săi îl înconjurau ca un lanţ de netrecut, cu privirile înfierbântate şi căutând doar să ucidă. Nimeni nu putea să treacă viu de ei.

            -Ce războinici de ispravă, le admiră curajul sultanul, văzându-i cum se apropie ca o vijelie de neoprit. Meritaţi să purtaţi cununa de martiri ai patriei voastre!

            Primul care încercă să ajungă la preamăritul padişah fu Gheorghe Zapolya, fratele voievodului. Acesta se aruncă asupra gărzii şi primul rând de ieniceri se retrase din faţa lui. Armura lui de fier, cu blazonul casei sale reprezentând un lup urlând la lună, făcea zadarnice toate loviturile primite. Coiful îi apăra capul de toate izbiturile, dar turcii se folosiră de un şiretlic ingenios, trăgâdu-l jos de pe cal pe temerarul Zapolya şi ridicându-i viziera. Degeaba se zbătu fratele voievodului, sabia îi pătrunse în faţă şi-l orbi. Trupul îi fu aruncat deasupra celorlaltor martiri.

            -Ce moarte de erou! murmură Soliman.

            Marele stolnic se aruncă şi el în iureşul luptei, lovind în stânga şi în dreapta lui cu tăişul uriaşei sale săbii. Când arma i se frânse de scutul rotund al unui războinic asiatic, Bathory luă o halebardă de pe jos şi doborî orice ienicer care i se ivi în cale. Pentru o clipă. regele crezu că stolnicul va reuşi să ajungă la sultan.

            Dar tocmai atunci când acesta se afla la un pas de Soliman, hanul Saadet Girai apăru parcă de nicăieri şi-şi ridică buzduganul deasupra capului.

            -Ai grijă! urlă Ludovic.

            Cel mai îngrozitor lucru pe care-l văzu suveranul în viaţa lui fu chipul însângerat al stolnicului, întorcându-se spre el parcă câutându-l din priviri şi cerşind alinare sau o cât de mică mângâiere din partea lui.

            Ludovic simţi cum spaima îi pătrunde în suflet, lăsând în urmă o groază şi o teamă mai neagră decât abisul cel mai adânc. Nu se mai simţise niciodată atât de singur, de neajutorat.

            Stolnicul îşi pierduse o parte din păr şi din scalp, sfârtecat de buzduganul cu ţinte ascuţite. Picioarele îi rămaseră inerte şi ochii îi priveau în gol, aţintiţi parcă asupra unui ţel nedesluşit şi niciodată ajuns. Privirea lui reprezenta soarta Ungariei, suprimată de un tragic sfârşit şi rămasă ca un gând neterminat.

            -Eşti un diavol! strigă Ludovic.

            Îl doborî pe hanul tătarilor, rânindu-l uşor, şi se apropie de sultan. Mişcările pe care le făcea erau conduse parcă de altă persoană, izvorâte dintr-o voinţă mult mai puternică decât a lui. Mâinile sale se întinseră singure după lance, azvârlind-o înspre padişah.

            Soliman privi cu groază vărful ascuţit al lăncii şi încercă să se ferească, dar regele ţintise prea bine. Lancea îl nimeri pe sultan în piept…şi zgârie uşor cuirasa de fier.

            -Ah! exclamă Ludovic.

Ienicerii îl înconjurară pe regele rămas neprotejat, încercând să-l doboare de pe cal. Bogdanievici îi sări în ajutor, învârtind ameninţător buzduganul luat de la han şi zdrobind orice vrăjmaş care se apropia prea mult. Cu toată dârzenia lui, cei câţiva supravieţuitori nu mai puteau rezista multă vreme.

– Maiestate, totul e pierdut, trebuie să plecăm! urlă polonezul.

Ludovic continua să lupte ca un mistreţ prins de hăitaşi.

– N-am să fug niciodată!        

Bogdanievici îl trase departe de locul luptei şi-i zise:

– Maiestatea Voastră trebuie să supravieţuiască acestei cumplite bătălii şi să vadă răsăritul de mâine. Trebuie ca cineva să conducă apărarea Budei şi să adune în jurul său forţele împrăştiate ale regatului!

– De ce nu înţelegi? strigă regele. Am fost sortit să pier aici!

– Zapolya şi Frangepan au destule trupe să apere ţara de turci, lipseşte doar prezenţa Maiestăţii Voastre pentru a face să renască speranţa!

Ludovic nu vroia să accepte nici în ruptul capului.

– Atunci de dragul reginei! spuse Bogdanievici.

Ochii tânărului rege sclipiră înspăimântaţi. Scumpa lui soţie…

– Ah, Maria! Trebuie avertizată şi dusă la adăpost. Dacă i se va intâmpla ceva…

Polonezul îi mână calul spre miazănoapte, cât mai departe de garda sultanului. Ultimii creştini care mai luptau fură lăsaţi în urmă.

– Fugiţi, Maiestate, vă acopăr eu retragerea! strigă Gabriel Perényi.

Dar nici acesta nu rezistă prea mult, copleşit de marele număr al duşmanilor. Ienicerii, întărâtaţi că prada cea mai însemnată le scăpa, îl hăcuiră cu hangerele şi-i tăiară capul, umplându-l cu pământ. Apoi Soliman le porunci să pornească în căutarea regelui.

Acesta nu apucase să se îndepărteze prea mult, cu o îndoială îngrozitoare în suflet. Îşi pierduse armata, tovarăşii cei mai scumpi, iar acum fugea ca un laş.

Otomanii îi ajunseră din urmă pe malul pârâului Csele, înconjurându-i din toate părţile. De data asta nu mai aveau unde să fugă.

Rakoczi se aruncă asupra urmăritorilor cu o sclipire sălbatică în priviri. Mai mulţi dintre aceştia căzură dinaintea lui şi grupul lor se retrase pentru o clipă. Dar apoi calul aghiotantului fu rănit, şi-şi aruncă stăpânul din şa. Rakoczi se lovi cu capul de o piatră şi fu strivit de propriul armăsar.

-Până aici ne-a fost! spuse regele.

Avea lacrimi în ochi şi nici nu-şi mai simţea membrele ostenite. Părul lung îi cădea în ochi, plin de acel miros greu de sânge şi de hoituri putrezite. Bogdanievici gâfâia lângă el.

Turcii se apropiară ameninţători. Erau în jur de treizeci. Mult prea mulţi pentru a încerca un atac asupra lor. Regele şi ultimul său tovarăş se retraseră până caii atinseră apa rece cu picioarele dinapoi.

– Trebuie să treceţi pârâul! spuse polonezul.

– Nu te părăsesc, strigă Ludovic. În plus, apa e umflată şi agitată!

-Cu atât mai bine, turcii nu vor îndrăzni să vă urmărească. Vă rog, Maiestate, faceţi-o pentru regină!

Ludovic se aruncă în apa învolburată, cu armura pe el. Nu mai avu când să scape de ea. Valurile îl înconjurară şi-l învăluiră ca îmbrăţişarea unei soţii iubitoare.

– Ştiu că poţi, Nevski! îi şopti regele calului său, mângâindu-l uşor pe coamă.

Dincolo de pârâu se zărea un grup de cavaleri fugind din calea turcilor. Regele recunoscu blazonul palatinului, strălucind sumbru în ultimele raze ale amurgului. Ştefan Bathory călărea în fruntea oamenilor săi, căutând o cale de scăpare în câmpia nesfârşită, cât mai departe de kilij-urile otomanilor. Ludovic se bucură că măcar palatinul scăpase cu viaţă şi că regina va fi avertizată la timp.

– Treceţi pârâul, Maiestate! îl auzi pe polonez urlând.

Ploua torenţial şi apa se revărsase peste malurile joase. Regele, călare pe cal, se avântă în mijlocul apei şi înfruntă valurile cuprinse de freamăt.

Între timp, Bogdanievici îi ţinea la distanţă pe adversarii săi, împungându-i mai mult cu privirea sa decât cu buzduganul. Un morman de cadavre se ridică în jurul său.

În cele din urmă, buzduganul său se frânse şi polonezul fu nevoit să ia un kilij în mână. Vlăguit de lupta prea lungă, nu apucă să bareze o lovitură şi tăişul halebardei îl izbi drept în piept. Armura îl protejă, dar fu aruncat la pământ, în noroiul gros şi cleios. Încercă să se ridice, dar spatele i se împotmolise în glod şi nu mai putea scăpa decât ajutat de cineva. Ienicerii se aruncară asupra lui, strivindu-l sub greutatea lor.

– Trăiască regele Ludovic! mai reuşi să strige Bogdanievici.

Săbiile duşmanilor îi pătrunseră în gât, în coaste şi între omoplaţi, smulgându-i viaţa din trup. Se mai zvârcoli o vreme în îmbrăţişarea morţii, până ce strânsoarea slabi. Bogdanievici îşi spuse, înainte de a muri: „Măcar regele a scăpat!”

Ludovic se lupta cu forţa nemiloasă a apei, deşi i se părea că turcii erau mai uşor de înfruntat. Pârâul ieşise din matcă şi părea să se învârtoşeze tot mai mult împotriva lui. Cerul se înnoptase de-acum de-a binelea, ferindu-l cel puţin de privirile iscoditoare ale urmăritorilor. La adăpostul întunericului, şansele sale de scăpare creşteau considerabil.

Tocmai pe când se apropia de malul opus, Ludovic fu lovit de un val mai mare decât toate celelalte şi se clătină în şa. Reuşi să rămână pe cal, însă Nevski se sperie şi îşi ieşi din minţi.

Regele încercă să-şi strunească armăsarul, dar acesta nu mai ascultă de comenzi. Un ultim val îl izbi din plin pe Ludovic, aruncându-l de pe cal.

În cădere, tânărul suveran se zgârie pe faţă în scara calului şi ochii i se umplură de sânge. Aproape că-şi pierdu cunoştinţa şi alunecă în apa tumultoasă.

Ultimele gânduri ale regelui nu erau de teamă sau de regret, ci erau îndreptate spre regină, amintindu-şi cu drag de chipul ei fermecător şi scump. Nu avea s-o mai revadă niciodată pe frumoasa lui Maria…

Armura grea îl trase în jos, în adâncurile abisului. Se zbătu în zadar, încercând să rămână la suprafaţă. Curenţii îl trăgeau cu o forţă de necrezut, cerându-şi jertfa care li se cuvenea. Apa îi pătrunse prin cămaşa de zale, îi udă tunica şi-i ajunse la piele, îngheţându-i membrele amorţite.

O ultimă zvâcnire şi valurile îl înghiţiră. Întunericul îl învalui cu o mantie de nepătruns, ducându-l departe de nimicnicia vieţii şi de toate lucrurile trecătoare. Sufletul vieţii îl părăsii chiar atunci, în floarea tinereţii şi în deplinătatea puterilor, scurtat prematur de o soartă atât de tragică…

Ludovic al II-lea Jagiellon dispăru pentru vecie printre valurile înspumate…

Published in: on 12 iunie 2011 at 7:12 pm  Comments (5)  
Tags: , , , , , , ,