Proză: Maria V. CROITORU: PÂINEA

         Caterina se trezi brusc din somn. Se uită la ceas, era şase. „Aş putea să mai stau”, îşi zise. Încercă să adoarmă iar, dar nu putu. 1944. Număra anii şi zilele de când era în refugiu, în inima Apusenilor…

         Primul copil îi murise în timp ce se refugiau. Acum avea un băiat şi o fată, iar al treilea era pe drum. Soţul ei scăpase din încercuire de la Stalingrad, iar acum era concentrat la Sibiu. „Oare o să meargă iar pe front?” Întrebarea aceasta o măcina, o toca cu insistenţa cu care îi venea în gând. „Oare ce-o să mă fac singură cu trei copii?” Nu mai încercă un răspuns…

         Se sculă repede. „Am să fac pâine!”

         Frământă pâinea agitată. Întorcea aluatul, îl plesnea, îl îndesa cu pumnii, ca şi cum s-ar răzbuna pe el pentru viaţa ei, a lor, de când începuse războiul. Se auzi cum zise tare „Gata!” Luă cuţitul, făcu semnul crucii cu tăieturi în aluat şi-l puse să crească.

         Ziua îşi urma cursul normal. Copiii se jucau în curte. Nu puteau să iasă, fiind împrejmuită cu gard.

         Făcuse focul în cuptor şi se pregătea să pună pâinea la copt. Vocea bătrânului, proprietarul casei, o străpunse ca un fulger:

         – Doamnă, au intrat ruşii în sat!

         Se uită la el încremenită şi abia îngână:

         – Să staţi acasă, vă rog! Vă rog să rămâneţi cu mine!

         Glasul i se stinse şi-n faţă îi reveneau imaginile dureroase din primul război… Tot aşa, mama ei, Profira, rămăsese acasă cu fetele mari şi cu cei mici. Soţul ei era pe front, la fel şi cei doi băieţi mai mari.

         Profira n-avea nicio stare. Nu-i plăceau nici zilele senine, nici cele ploioase. Se gândea mereu la cei plecaţi. Îngrijorarea pusese şi mai mult stăpânire pe ea, când auzise că au intrat muscalii în sat şi taie porci, ard garduri, îşi bat joc de femei… „Pe fetele cele mari le ascund în pivniţă”, gândi. „Vitele şi caii îi duc la cumnatul în codru”. Aşa făcu…

         – Au intrat muscalii în sat! Casandra, Maria şi Emilia veţi sta în pivniţă. Eu merg cu cei mici peste deal să duc vitele şi caii la unchiul vostru. Caterina şi Mihai vin cu mine.

         – Mamă, ce sunt muscalii? întrebă Mihai.

         – Oameni răi! zise una una dintre fete.

         A dus caii şi vitele, dar pe drum, la întoarcere, auzi că şi purceii îi iau… Ea nu zicea nimic oricine o întreba. Toată noaptea aceea n-a dormit. Dimineaţa s-a trezit mai târziu. Era duminică.

         După dangătul clopotului care chema oamenii la slujbă, se aşternu o linişte apăsătoare peste sat. Pe la amiază, Profira văzu doar câţiva bătrâni şi câteva bătrâne întorcându-se de la biserică. „Le e frică oamenilor să meargă de-acasă”.

         Profira o aştepta pe Caterina care mersese după apă. Fetiţa venea încet cu găleata mare pe care o punea mereu jos. Mamă-sa merse s-o ajute. Se auzea muzică. Caterina o lămuri:

         – Muscalii cântă la armonică şi dansează!

         – Asta fac toată ziua. Beau, ard gardurile, mănâncă găinile şi porcii din sat, cântă şi dansează! Parcă nu-i război. Caterino, să nu cobori în sat. Du-le apă fetelor!

         Caterina puse apă într-un urcior şi coborî în pivniţă.

         – Te-am auzit c-ai vorbit cu mama. I-ai văzut pe muscali? Cum îs? Sunt frumoşi? Sunt tineri?

         – Au barbă… răspunse fata încet.

         – Te-am întrebat dacă-s tineri, mai zise Casandra.

         – Da sunt şi tineri .. au mustaţă!

         – Sunt şi fete acolo?

         – Da, sunt, Maricica de pe Lazuri şi Ana…

         – Dansează şi ele?

         – Da! Mă duc să mă joc, zise Caterina.

         – Stai! Unde-i mama? întrebă Casandra

         – Ce vrei să faci? o întrerupse Emilia.

         – Mă duc şi eu! N-o să mă vadă mama. Mă uit şi vin repede şi vă povestesc şi vouă.

         – Nu te duci nicăieri! strigară cele două surori.

         – Ba da, am să merg.

         Era frumoasă Casandra şi ea ştia asta. Părul negru cârlionţat îi cădea pe umeri şi o şuviţă îi acoperea voit ochii albaştri. Trupul bine făcut şi-l scoatea în evidenţă prin mers.

         – Pune-ţi şi tu o broboadă neagră, nu merge aşa!

         Glasul Emiliei se stinse, văzând-o pe Casandra ieşind.

         – Doamne, ce-o să zică mama?! se înteba Caterina.

         Maria îi spuse acesteia să nu-i spună mamei. Casandra se va întoarce repede  şi să n-o supere pe mama. Caterina se juca afară cu fraţii mai mici. Se auzeau chiote şi muzică.

         – Caterino, vino să-mi ajuţi să prindem puii! se auzi vocea mamei.

         Cântecul de armonică se împletea cu pocnetele împuşcăturilor. „Se distrează muscalii, nu glumă”, gândi Profira, privind-o pe Caterina cum lua fiecare puişor şi-l punea în poală…

         Deodată se auzi un ţipăt. „E ţipăt de femeie”, zise Profira. Urmară strigăte, vaiete, dar nu se desluşeau vorbele. Muzica nu se mai auzi. Se lăsă o tăcere neobişnuită, doar găinile făceau gălăgie. Spre Dorohoi se vedea nori. Nori venea şi dinspre Herţa.

         – Profiro! Profiro!! striga o femeie venind în fugă.

         – Ce-i, Mărie, ce s-a întâmplat?

         Măria se opri, se uită la Profira şi-şi şterse lacrimile cu colţul basmalei. Mâinile-i căzură pe lângă corp…

         – Spune odată, ce-i?!

         – Hai, Profiro, şi-ţi ia fata, c-au tăiat-o muscalii!!!

         – Ce fată? întrebă, apoi scoase un ţipăt…

         Bătrânul Ion, care intrase în curte, se uită la cele două femei. Apoi, zise:

         – Luaţi cu voi un ţol, n-o s-o putem aduce altfel.

         – Da’ ce-i cu fata mea? Ale mele sunt acasă.

         – Au tăiat-o muscalii pe Casandra cu baioneta, că n-a vrut să danseze cu ei… Acum, îşi strâng lucrurile şi pleacă…

         Au adus-o acasă…

                                                                     *

         – Doamnă, nu s-a copt pâinea? întrebă bătrânul Crişan.

         Vocea bătrânului o aduse pe Catrina la realitate. Scoase pâinea şi o duse în casă. O acoperi cu un ştergar. Îşi puse mâna pe burtă. Copilul din pântece se mişca întruna. Auzi portiţa. Caterina încremeni. Un soldat rus intrase în curte şi vorbea pe limba lui cu copiii. Intrând în casă, simţi mirosul pâinii.

         – Hleba! Davai, davai!

         Caterina luă un cuţit cu gândul să-i taie o bucată. Soldatul trase ştergarul şi luă pâinea. Ieşi zicând:

         – Nu trebuie tăiată!

         „Muscalul tot muscal”, gândi Caterina şi începu să plângă.

Published in: on 7 august 2012 at 6:36 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , ,

INEDIT! Poetul Ioan ALEXANDRU în 2 epistole de tinerețe (comentate și editate de Maria & Grigore CROITORU (2)

         Încheiam scurtele consideraţii despre scrisoarea I cu un proverb românesc referitor la dragostea scurtă. Adăugăm la începutul acestor consideraţii încă două proverbe româneşti, care exprimă foarte bine frământările îndrăgostitului: Că iubirea e de pară, / Te arde şi te omoară  şi Rara întâlnire e mai cu iubire.

         Zicem îndrăgostitului doar, căci, se pare, draga lui „neînţeleasă” nu răspunde nu numai scrisorii anterioare, ci şi sentimentului năvalnic din sufletul său. Au trecut aproape două săptămâni de zile de la prima scrisoare (el vorbeşte de două scrisori!) şi „ochii tăi nu se învrednicesc a îngăima câteva realităţi pe hârtie în numele meu?” se întreabă tânărul îndrăgostit. În natură s-au produs atâtea schimbări (florile, zmeura, grâul, luna) în acest interval, numai ea nu dă niciun semn de schimbare. Încearcă să-i găsească o scuză ( „poşta este o instituţie coruptă”) şi o roagă să dea un semn de viaţă, adică să-i scrie despre ce vrea şi mai ales despre ce doreşte. Această dorinţă este repetată de câteva ori în cuprinsul scrisorii.

         Dar, iată integral scrisoarea celui care în acea perioadă făcea doar „divagaţii poetice”, neştiind nici el că va deveni un mare poet şi va închina iubirii cunoscutele Imne:

 

 23 VII 62

   „Draga mea neînţeleasă,

         La culme sunt indignat. De ce ochii tăi nu se învrednicesc a îngăima câteva realităţi pe hârtie în numele meu?

         Florile noastre desigur au fost cosite sau au îmbătrânit de-atâta soare, zmeuza voastră s-o fi terminat, grâul din grădină o fi copt, luna ce atunci (ce mult e de-atunci) era nouă acum e veche de tot, şi tu de câte ori nu ţi-ai cufundat braţele în apă rece pentru a începe o nouă zi? Te supără sinceritatea mea? Să nu fi primit cele două scrisori trimise de mâna mea? Atunci poşta e o instituţie totalmente coruptă.

         Scrie-mi măcar din politeţe dacă nu din alte pricini, sau pune-o pe Maria să-mi scrie că tu eşti bolnavă de o neînţeleasă subestimare sau cine ştie ce.

         Să zicem că poşta e o instituţie coruptă şi că tu nu eşti de vină.

         Eu sânt foarte sănătos. Lucrez cum poate niciodată în viaţa mea (pe plan intelectual) şi fie binecuvântată întâlnirea noastră. Nici nu-ţi poţi imagina cât m-am schimbat. Fireşte o schimbare interioară.

         Nu te mai înspăimânt (poate) cu pretinse divagaţii poetice. Încăodată, romantism e realitate înafară, şi eu sânt cu totul la obiect.

         Dumitru ( Mureşan, fratele Profirei şi al Mariei, viitorul poet, – n. m., Gr. M. C.) mi-a scris de la mare în înţelesul lui Hemingway „La mare”.

         Aici noaptea ascult muzică destul de bună şi nopţile în general sunt foarte plăcute.

         E luna stelelor multe şi a liniştii totale. Ziua e prea mult soare şi gălăgii sparte.

         Te rog să-mi mai trimiţi, dacă vrei, o poză. Tu ai ochi de „calmuc”, da?

         Scrie-mi despre tine, ce vrei tu şi mai ales ce doreşti tu.

         Am să te-nţeleg totalmente, fată neagră ce eşti!

         Surorile tale ce mai fac? Taicăl tău face cor şi mama de mâncare, da?

         Tu citeşti şi nu te gândeşti la mine deloc.

         Te sărut cu drag ca de atâtea ori de când nu te-am mai văzut.

         Te rog frumos scrie-mi, nu sânt răutăcios? Ce se desprinde din scrisorile mele?

         Sper să se reabiliteze instituţia poştă telegraf telefon radio.

                                                        Cu stimă totală

                                                                      Ion Al.

                         Adresa din nou:

                                                     Şandor Ion

                                                     Sat. Topa Mică nr. 30

                                                     Rn. Huedin

                                                     Reg. Cluj

                                                                 Au transcris cu fidelitate,

                                                                                 Maria şi Grigorie Croitoru, Aluniş

INEDIT! Poetul Ioan ALEXANDRU în 2 epistole de tinerețe (comentate și editate de Maria & Grigore CROITORU

Modeste întregiri la biografia lui Ioan Alexandru

         Ioan Alexandru, cunoscutul poet, publicist, eseist, traducător şi, după 1990, om politic, a trăit la începutul tinereţii o frumoasă poveste de dragoste, într-un sat românesc de pe Someş.

         În perioada studiilor din oraşul Cluj, între Ioan Alexandru, viitorul poet, autorul Imnelor (Imnele bucuriei – 1973, Imnele Transilvaniei – 1976, 1985, Imnele Moldovei – 1980, Imnele Ţării Româneşti – 1981, Imnele iubirii, 1983, Imnele Putnei – 1985, Imnele Maramureşului – 1988)  şi Dumitru Mureşan, tot viitor poet (vol. publicate: Nebuloasa crabului – 1968, Orologiul din oglinzi – 1975, Despre melancolie –1981, Lira meditativă – 1998), s-a înfiripat o prietenie trainică, care a durat până în anul 2000, când cel despre care vorbim a părăsit această lume. Prietenia lor l-a adus pe Ioan Alexandru în casa învăţătorilor Vasile şi Ecaterina Mureşan din satul Aluniş, un sat românesc vechi (atestat la anul 1246) de pe Someşul Mijlociu. Aici, avea să cunoască pe cele trei surori ale prietenului său: Profira, Olimpia şi Maria, care întruchipau, fără exagerare, frumuseţea şi gingăşia feminină.Vă spune cel ce le-a cunoscut în acea perioadă atât de bine, încât cea mai mică dintre aceste frumuseţi i-a devenit tovarăşă de viaţă.

         Ioan Alexandu avea atunci 21 de ani (n. 25 dec. 1941), iar fetele erau foarte apropiate ca vârstă. Era în iulie 1962: vară, soare, cald, Someş, apă, baie, nopti mirifice, plimbări nocturne, lună, licurici. La această vârstă şi în această ambianţă vine şi dragostea. Mai întâi, i-a prins licurici în păr Mariei, cea mai mică dintre surori, dar, în cele din urmă s-a decis să atace citadela care, cu siguranţă, îl atrăgea: fata cu ochi de calmuc, o frumuseţe ciudată şi o inteligenţă sclipitoare. Aceasta era Profira Mureşan, cea mai mare dintre surori.

         Cei doi au stat „faţă în faţă” şi şi-au spus numai ei ştiu ce cam o săptămână de zile, Ioan Alexandru fiind nevoit să plece, îndatoririle chemându-l. Au continuat comunicare prin scrisori, două dintre cele scrise de poet găsindu-le recent, din întâmplare. Se pare că fata n-a răspuns cum s-ar fi aşteptat tânărul îndrăgostit. Lăsăm la o parte speculaţiile şi transcriem prima scrisoare adresată Profirei Mureşan:

11 VII 62

                                                      „ Draga mea Profira,

         Sânt convins, draga mea, că tu ştii exact ce se întâmplă cu mine acum când îţi scriu, după cum ştiai când stăteam faţă în faţă (adesea vorbele, spusele tale inteligente erau total o prelungire a gândurilor mele).

         În scrisorile pe care voi continua să ţi le trimit, voi fi foarte sincer şi adevărat pentru că între noi nu trebuie să se strecoare o umbră de convenţionalism. De ce? Prieteniile trainice, numai astfel se pot consolida.

         Mă gândesc la tine, a nu ştiu câta oară. De-aici de departe te văd mai bine. Vrei să-ţi spui cum eşti? Ochii, şi iar ochii liniştiţi şi tulburători, buzele pe care poate am uitat un semn (pretext pentru a mă întoarce să-l iau îndărăt), mâinile, mersul, coama ta neagră; îmi ajungi până la gât.

         La cine te uiţi în lipsa mea? Eu mă uit în poză.

         Aseară am văzut un film prost, dar căruia i-am iertat toate neajunsurile nu ştiu de ce.

         La redacţie azi am fost foarte distrat şi acuma după masă îţi scriu, după un lung timp de gândire „raţională” cum spui tu.

         Cred că peste o săptămână plec acasă (oricum nu prea e clar deocamdată ce fac) aşa că dacă ai bunăvoinţă aştept prima, de la tine, scrisoare.

         Încă nu te-am destăinuit nimănui, deşi prietenii mei, au fost deja salutaţi (de mine).

         În astă seară mă voi duce „probabil” la un nou film cu siguranţă slăbuţ pentru că mai bune nu sânt.

         Vezi cum am scris? Pe jumătate pagina drept pe cealaltă înclinat. Sânt cam neglijent.Iartă-mă.

         În scurt timp ne vom revedea, deocamdată prin scrisori. Salutări alor tăi!

         Îţi scriu nişte ritmuri rimate. Ce-mi cam bat în auz de când ne-am despărţit:

                                                 Mi-e tâmpla încă fierbinte şi ochii

                                                 Încă-mi scânteie prelung în orbite

                                                 Şi faţa mi-e neagră de privirile tale

                                                 Şi mâinile tulburi, tâmpite.

                                         Cum să îţi spun? Tu eşti prima furtună

                                         Ca un trăznet ivită în sufletul meu

                                         Prin fiece umbră plăcută, pe stradă trecută

                                         Sufletul meu sincer te cheamă mereu.

         Îţi repet. Tu eşti o fată gravă. Celeia care eşti mă plec şi te sărut cu drag, draga mea mică de undeva dintre păduri.

         Astă seară dacă te vei uita la semilună cu siguranţă ai să mă vezi.

                                                 Adresa mea este:

Şandor Ion

sat Topa Mică Nr. 30

raion Huedin

reg. Cluj

Al tău prieten

 Ion Al.

         Îmi scrii, nu-i aşa? Poate vei spune „probabil”. 

          Au consemnat cu sinceritate şi fidelitate, conştienţi că „dragostea scurtă e cu suspin lung”,

         M.C. & G.C.