11. Comitele Nicolae de Maramureş (1319), fiul comitelui Mărcheluş de Ugocea?

De fapt, citatul din Ioan Moga, excerptat din Voievodatul Maramureşului (p. 10), continuă. El suna astfel: “La început… rostul comiţilor de Ugocea a fost să sprijinească pe … oaspeţi în activitatea lor pe teritoriul Maramureşului şi în acest scop ei au primit şi sarcina de comiţi maramureşeni. Cum şi-au îndeplinit această sarcină nu o putem şti, dar o putem bănui. Faptul că la 1319 acelaşi Nicolae nu mai este şi comite de Ugocea, ci numai de Maramureş, înseamnă că această regiune oferea suficiente venituri regale, din care o treime revenea comitelui, pentru ca să justifice existenţa unui comite propriu, care fără îndoială că avea însărcinarea să organizeze un comitat pe întreg teritoriul maramureşan”. Aflăm astfel de la istoricul clujean că iniţial, însărcinarea comitelui de Ugocea a fost să sprijine prezenţa în Maramureş a oaspeţilor regali. Ulterior, această atribuţie prioritară sau unică ar fi evoluat înspre o „fişă a postului” mai complexă, în sarcina comitelui de Ugocea căzând acum organizare aunui comitat maramureşean. În 1319, prima etapă a constituirii noului comitat ar fi fost depăşită deja, de vreme ce Nicolae este menţionat în calitate de comite al Maramureşului. Ioan Moga este de părere că faptul s-a putut petrece datorită îndeplinirii condiţiilor sustenabilităţii economice aferente (veniturile regale încasate acum din Maramureş erau suficiente pentru a susţine funcţia de comite). Moga crede şi că acest comitat maramureşean trebuia la acea dată să cuprindă întregul Maramureş istoric, nu doar o parte a acestuia. În fine, conform aceluiaşi expert, comitele de Maramureş al cărui nume a ajuns primul până la noi ar fi Nicolae, menţionat în 1319.

Încep discuţia acestor aserţiuni cu ultima. Dacă traducerea interpretativă a lui Ioan Mihalyi de Apşa, prin care el echivala numele lui „Micu” cu Nicolae – pornind cu probabilitate, cum am arătat, de la deducţia că forma maghiară a acestui nume, Mik[u], pare o prescurtare a lui Miklos, echivalentul lui Nicolae – atunci se pune întrebarea dacă comitele Nicolae de Maramureş din 1319 nu putea fi un descendent al lui Mărcheluş de Ugocea. Nimic nu exclude această posibilitate, fiii lui Mărcheluş dovedind fidelitate faţă de casa regală arpadiană atât în vremea lui Ştefan al V-lea, mai exact în 1271, cât şi în cea a guvernării lui Andrei al III-lea, la 1300. Dar dacă Mărcheluş a lupta împotriva regelui Ottokar al II-lea Przemysl de Boemia pe Riba şi Ribcha în vara lui 1271, împreună cu cei trei fii ai lui, înseamnă că la 1300, când documentul lui Andrei al III-lea îl pomenea din nou, trebuia să aibă, minimum şaptezeci de ani. De ce? Evident, pentru că şi dacă fiul lui cel mai mare avea numai optsprezece ani în momentul confruntării care i-a opus pe Ştefan al V-lea şi Ottokar, tatăl lui va fi avut măcar patruzeci de ani. Adăugând perioada care desparte anul 1271 de 1300, vârsta lui Mărcheluş în clipa istorică în care ultimul rege arpadian îi propunea schimbul de moşii menţionat de documentul din 1300 trebuia să fie de cel puţin şaptezeci de ani.

Aceasta înseamnă că şi fiul lui Micu, trebuia să aibă în acelaşi an în jur de cincizeci de ani. Adăugând perioada de timp scursă până la menţiunea din 1319, în caz că s-ar căuta o identificare a lui Micu cu Nicolae, ar rezulta că acest comite maramureşean timpuriu avea, la rândul lui, tot vreo şapte decenii de viaţă.

Fără a avea nimic ieşit din comun într-o epocă istorică în care mai cu seamă molimele, foametea şi mortalitatea infantilă reducea vârsta medie de viaţă, o asemenea longevitate rămâne remarcabilă. Nu se poate şti dacă primul suveran angevin, Carol Robert de Anjou (1308 – 1342) i-ar fi încredinţat răspunderea de a instala rânduiala comitatensă în Maramureş unui slujitor credincios ajuns la o vârstă atât de venerabilă.

Dacă Micu nu putea fi acela, nimic nu spune însă că Nicolae, comitele de Maramureş, nu putea proveni din familia comitelui de Ugocea, Mărcheluş, fiindu-i, poate, nepot de fiu. Într-un Maramureş majoritar vlah, dominaţia regală şi restrângerea vechilor libertăţi legate de statutul de autonomie al ţării respective se putea face cu mai mari şanse de reuşită prin intermediul unui român devotat casei regale. Precedentele istorice recomandau în acest sens familia comitelui român de Ugocea, Mărcheluş.

10. Mărcheluş, comite de Ugocea şi de Maramureş?

Dacă români de felul comitelui Mărcheluş şi cei trei fii ai lui au luptat pentru regele Ştefan al V-lea în 1271, după cum mărturiseşte documentul lui Andrei al III-lea din 1300, cronicile latine înregistrează, după cum s-a putut vedea, prezenţa unor contingente războinice româneşti şi în coaliţia creată în jurul tatălui acestui suveran, Bela al IV-lea, în momentul bătăliei de la Kroissenbrunn (12 iulie 1260). Ei puteau veni – şi foarte probabil au venit – sub drapele din mai multe ţinuturi aflate sub suzeranitate maghiară: din Ugocea şi Bereg, dar şi din Banat, din ţinuturile de câmpie ale vestului României de astăzi, pe care le numim Parţiu, şi din Transilvania.

Revenind însă la împrejurările conturate trei decenii după bătălia care l-a înălţat pe comitele Mărcheluş în ochii regelui său, se constată că Andrei al III-lea doreşte să retragă – fie şi cu consimţământul feudalilor care o deţin – proprietatea asupra moşiei conţinând castrul şi satul Visk, „necesară nouă şi domniei noastre, mai ales întru ajutorul oamenilor sau oaspeţilor noştri <…> adunaţi în <ţara> noastră a Maramureşului (subl. O.P.)…”.

Din formularea aceasta rezultă că la 1300, oaspeţii regali se aşezaseră deja în Maramureş, pe care regele îl socotea acum „<terra> nostra Maramurus”, Maramureşul nostru. (Femininul lui „nostra” pare să ceară, cu necesitate, completarea „terra”, după modelul altor acte de cancelarie ungureşti, ceea ce nu înseamnă însă neapărat că vechea „pădure”/ silva dobândise între timp statutul de ţară intrată în orizontul politic al regatului. Ar putea fi, aşadar, încă, şi „<silva> nostra Maramurus”.)

Deşi sosiţi deja prin partea locului, coloniştii nu aveau încă, după toate aparenţele, un centru reprezentativ, drept care regele dorea să le rezerve moşia Visk protejată de castrul existent deasupra satului. Se prea poate ca Viskul să fi fost centrul colonizării cu străini a Maramureşului, locul de unde ei au plecat mai departe, urmând să se stabilească şi în alte câteva locaţii (Hust, Teceu şi Câmpulung la Tisa, cum se va vedea mai încolo).

Faptul poate explica şi de ce vama de la Rogoz era în declin, ca şi pustiirea satului cu acelaşi nume. Foarte probabil, destui dintre locuitorii săi trecuseră munţii în Maramureşul care, deşi posesiune regală, nu era încă integrat sistemului coroanei maghiare. Sensul politic al unei asemenea dinamici prezumate transpare mai clar din precizarea unui document din 26 aprilie 1329, unde se spune neechivoc că „pământul Maramureşului este neroditor, greu de lucrat şi este renumit pentru că este greu de locuit” (doc. 4 din Dr. Ioan Mihalyi de Apşa, Diplome maramureşene din secolele XIV şi XV, ed. a IV-a, Cluj-Napoca, Ed. Dragoş Vodă, 2009, ed. de Vasile Rus, p. 10), „datorită lipsei bucatelor” (ibidem, p. 12). Dacă locuirea era atât de dificilă, singurul motiv pentru care puteau alege oamenii să se mute în Maramureş erau, necesarmente, înlesnirile regale, securitatea relativă pe care o oferea relieful înalt al locului şi regimul politic al acestei regiuni.

Tot acum, în 26 aprilie 1329, se precizează clar localităţile maramureşene unde se găseau locuitori saşi şi maghiari. Ele erau Visk – după cum ştim, stabilirea lor aici a avut loc în 1300 şi după aceea -, Hust, Teceu şi Câmpulung-la-Tisa.

Mutarea comitelui Mărcheluş şi a fiilor lui de la Visk în cele trei sate ugocene Rogoz, Ardăul Negru şi Nyirtelek îşi dezvăluie mai bine semnificaţia luând seama la un citat din Ioan Moga: “La început… – spune istoricul clujean într-un loc din Voievodatul Maramureşului (p. 10) – rostul comiţilor de Ugocea a fost să sprijinească pe … oaspeţi în activitatea lor pe teritoriul Maramureşului şi în acest scop ei au primit şi sarcina de comiţi maramureşeni”. Regele Andrei al III-lea formulase efectiv şi expres, în documentul referitor la dizlocarea familiei comitelui, dorinţa regală de a le facilita oaspeţilor regali aşezarea în părţile Maramureşului. Confirmarea documentară a acestei teze istoriografice există, deci. Dar dacă lucrurile stau într-adevăr cum observa I. Moga, atunci înseamnă că Mărcheluş ar putea fi primul comite de Ugocea devenit şi comite de Maramureş. Ori, cel puţin, că prin acţiunea lui – rămasă nouă necunoscută, din păcate -, el a arătat în ce măsură era legată exercitarea atribuţiilor în Ugocea şi de necesitatea coordonării Maramureşului.

7. Războaiele Ungariei cu Ottokar al II-lea şi românii din nord (Ugocea)

 Un episod insuficient elucidat încă al istoriei medievale a românilor este războiul purtat de Ungaria pentru obţinerea moştenirii asupra Babenbergului. La moartea ducelui Hermann şi a împăratului Frederic al II-lea, în 1250, Béla al IV-lea a crezut că venise momentul să revendice moştenirea. Numai că fiul regelui boemian Wenzel, Ottokar Przemysl, s-a căsătorit în 1251 cu Margarete von Babenberg, sora mai mare a ducelui Friedrich, într-o politică matrimonială pragmatic orientată într-o perspectivă diplomatică. Nici monarhul maghiar Béla nu a stat însă cu mâinile în sân. El a căsătorit-o pe Gertrud, o altă domniţă din spiţa Babenberg, cu ruda şi aliatul său Roman, fiul contelui galiţian Danilo.

Pe acest fundal politic, în 25 decembrie 1259, Ottokar a intrat în oraşul Graz şi a numit ca general-căpitan acolo pe mareşalul suprem al Boemiei, Wok von Rosenberg. Iniţiativa lui rupea fragilul echilibru păstrat anterior, oferind pretext maghiarilor să intervină. După trecerea iernii, cele două armate se regăseau faţă în faţă. În 24 iunie 1260 s-a încheiat un armistiţiu. El a fost folosit de cele două tabere pentru a se întări, fiecare, cu noi aliaţi. În ajutorul lui Béla al IV-lea au sosit Boleslav cel Pudic, duce de Cracovia, şi Rostislav Mstislavić, duce de Halici, ducele Lešek de Lančice, Daniil Romanovici, cneazul Rusiei şi principe de Kiev, împreună cu fiul lui, Lev, întemeietorul Liovului, precum şi diverse popoare. La rândul lui, Ottokar găsi sprijin în markgraful Otto de Brandenburg, Heinrich von Meissen, ducele Heinrich de Breslau şi Wladyslaw de Oppeln din Silezia, Ulrich şi Filip de Carintia. Din cei circa 100.000 de soldaţi despre care se vorbeşte în legătură cu armata lui Ottokar, 7.000 alcătuiau renumita cavalerie boemă. Pe lângă magnaţii austrieci, la luptă participau şi nobilimea boemă şi moravă. Din rândurile acestora, Mihail P. Dan îi menţionează pe Ioan, episcopul de Praga, mareşalul suprem Wok von Rosenberg, pârgarul suprem al Pragăi, Jaroš de Poděhus, cămăraşul suprem Bawor de Strakonice, subcămăraşul Hermann de Reichenau din familia Kaunic, pârganii Ratmir de Schwammberg, Burhard de Janovice şi Ulrich Haas de Waldeck, Oger de Friedburg – vechi erou de turnire -, Boreš de Reisenburg, Smil de Lichtenburg, Budiwoj de Krumlov şi Skalice şi Oger de Lomnice şi Ulrich de Neuhaus, toţi din Boemia. Din Moravia au venit Bruno, episcopul de Olomouc şi oamenii săi, Henric pârgarul din Maideburg (Děvin) şi fraţii Kadold şi Seifried, orfanii din Dürrenjolz.

Trupele care îl însoţeau pe prinţul moştenitor al Ungariei erau formate din ostaşi de diverse etnii, printre care şi români. După cum menţionează textul cronicii, “adversus Belam et natum eiusdem Stephanum, Ungarie reges illustres et Danielem regem Russiae et filios eius, et caeteros Ruthenorum ac Tartaros, qui eidem in auxilium venerant, et Boleslaum Cracoviensem et Lestkonem iuvenem, Lusiciae duces, et in innumerum multitudinem inhumanorum hominum Comanorum et Ungarorum et diversorum Sclavorum, Siculorum quoque et Walachorum, Bezerminorum et Hysmaelitarum, scismaticorum etiam, utpote Graecorum, Bulgarorum, Rusciensium et Bosnensium haereticorum”. Sunt pomeniţi, astfel, în cadrul aceleiaşi tabere, pe lângă ilustrul rege al Ungariei Béla şi aliaţii lui nominalizaţi, mulţime nenumărată de cumani şi maghiari şi feluriţilor slavi, secui şi vlahi, pecenegi şi ismailiteni, ba chiar şi schismatici precum grecii, bulgarii, şi ruşii, şi ereticii bosnieci. 

În legătură cu enumerarea citată, se impun două observaţii: în primul rând, românii sunt pomeniţi alături de şi imediat după secui, dar şi alături de pecenegi şi ismailiteni (ultimii se ceruse să fie înlăturaţi din funcţiile ocupate în vremea răzvrătirilor micii nobilimi care au precedat adoptarea Bulei de Aur de către Andrei al II-lea, la 1222), ceea ce arată că este vorba despre un grup românesc situat, după toate probabilităţile, în interiorul regatului maghiar. În al doilea rând, românii nu sunt menţionaţi în grupul schismaticilor, cum trebuia să se petreacă dacă ar fi fost vorba despre vlahii din Ţaratul Bulgar sau de cei din Serbia. Este vorba despre români socotiţi altminteri sub raport confesional, încă un semn că era vorba despre cei din Ungaria.

Au avut loc mai multe ciocniri. La 12 iulie 1260, regele Ungariei Béla al IV-lea a iniţiat bătălia care s-a purtat pe râul Morava, la Kroissenbrunn. În timp ce Béla al IV-lea a rămas pe malul stâng al Moravei cu o mică suită, tânărul său moştenitor, Ştefan, a atacat centrul armatei lui Ottokar. Cehii s-au apărat cu înverşunare. Erau gata să fie, totuşi, înfrânţi, când a intervenit cavaleria grea boemă, decizând soarta luptei. Regele cel tânăr, Ştefan, a părăsit lupta, fiind rănit, şi după moharhul maghiar, pus pe fugă, s-a împrăştiat în dezordine toată oastea Ungariei. În învălmăşeală, s-au înecat în Morava circa 14.000 de oameni. Numai din tabăra maghiară au rămas pe câmpul de luptă 18.000 de morţi.

Pacea s-a semnat la 31 martie 1261 în Viena. Béla pierdea puterea deţinută anterior în marcă, iar Ştefan – care fusese numit duce al Styriei, s-a repliat pe poziţia de duce al Transilvaniei, inaugurând o epocă de dezvoltare în viaţa acestei provincii.

În legătură cu episodul confruntării pentru stăpânirea Stiriei rămân însă de lămurit o serie de aspecte. De unul dintre acestea s-a ocupat Mihail P. Dan, încercând să determine de unde proveneau vlahii menţionaţi de izvoarele istorice. Istoricul este de părere că nu puteau fi de la sud de Carpaţi, “întrucât cei de acolo trebuiau să apere spatele regatului atunci când toată oastea mergea în Apus şi când amintirea înfrângerii de la Sajó era încă proaspătă”. Mai era şi ameninţarea bulgară, fiindcă exact în momentul purtării războiului cu cehii ţarul a atacat Banatul de Severin, inamicii fiind în cele din urmă alungaţi de magistrul Laurenţiu. Litovoi, la rândul său, deşi obligat prin relaţia sa de vasalitate să ia atitudine în faţa tentativei militare pornite de la sudul Dunării, nu a întreprins nimic împotriva acesteia. Greu de crezut, în aceste condiţii, că şi-ar fi trimis ostaşii să lupte pe Morava.

În concluzie, Mihail P. Dan este de părere că numai vlahii din Regatul Ungariei puteau participa la lupta de la Kreussenbrunn. Pe aceştia îi recomanda bravura de care dăduseră dovadă şi anterior, în slujba regelui Ungariei. “Aşa în 1241, în lupta de la Sajó, românul bănăţean Iacob Gârliţă scăpă pe rege de la moarte. Şi tot el, în 1256, luă parte la luptele cu boemii şi fu răsplătit de către rege pentru vitejia sa cu trei moşii în Ardeal. Mai târziu românul Lucaci se distinse în luptele purtate de Ladislau Cumanul contra cumanilor”. Prin urmare, Dan identifică în vlahii menţionaţi de izvoarele referitoare la conflictul maghiaro-ceh pentru stăpânirea Stiriei pe românii bănăţeni sau transilvăneni.

Documentul din 1300 al lui Andrei al III-lea acordat în beneficiul comitelui Mărcheluş şi al fiilor lui, stăpânii de drept ai castrului Visk şi ai satului cu acelaşi nume, începând cu epoca de după 1271, în virtutea răsplătirii bravurii lor militare şi a celui de-al treilea fiu, mort în războiul cu Ottokar al II-lea, arată că românii din Ugocea (Ugocsa) se numărau printre combatanţii de această etnie din oastea maghiară.

4. Schimbări de posesiuni şi sensurile politicii regale a lui Andrei al III-lea în Ugocea

La 1271, deci, cetatea Visk exista deja, ca şi satul de la poalele ei. Altminteri, cum l-ar fi înzestrat cu ele pe comitele Mărcheluş regele Ştefan al V-lea, pentru bravura dovedită în luptele contra lui Ottokar al II-lea Přemysl al Boemiei, între râurile Raba şi Rabcha, de el şi cei trei fii ai săi (dar mai ales de al treilea dintre ei, Achileu, decedat în timpul confruntării)? Astfel, familia comitelui primea în stăpânire moşia Visk, „împreună cu castrul său şi cu satul aflător sub acesta”. Dar pentru că, până să se elibereze diploma prin care beneficiarii erau puşi în posesie, regele însuşi s-a săvârşit din viaţă, fiul minor al acestuia, Ladislau al IV-lea Cumanul (1272 – 1290), succedându-i la tron, a aprobat donaţia, care a rămas în stăpânirea tatălui şi a celor doi fraţi. Iată însă că Andrei al III-lea (1290 – 1301), succesorul regelui Ladislau, aşezând colonişti străini în Maramureş, ajungea să socotească, în 1300, că vechea donaţie îi era „… necesară nouă şi domniei noastre, mai ales întru ajutorul oamenilor sau oaspeţilor noştri <…> adunaţi în <Ţara> noastră a Maramureşului <…>”. După o stăpânire pe baza unei diplome regale vreme de circa trei decenii şi poate una mai lungă, în virtutea dreptului cutumiar – căci nu rezultă că familia comitelui ar fi fost adusă din altă parte pentru a fi împroprietărită „în comitatul de Ugotsa (Ugocea) şi aparţinătoare de prediul său din Ugotsa (Ugocea)” -, familia comitelui Mărcheluş era deposedată de vechile proprietăţi, dându-i-se în compensaţie altele. Sensul acţiunii regale nu trebuie însă înţeles greşit. Schimbul de proprietăţi s-a făcut „la cererea noastră şi a baronilor”, chiar dacă documentul spune că „în mod spontan, pentru favoarea regească”, aşadar dintr-un elan de fidelitate, spre a-l mulţumi pe suveran. Ceea ce fidelii maramureşeni primeau în schimb, erau „… câteva moşii ale noastre sau sate, care ţin acum de prediul nostru din Ugotsa (Ugocea) situate în acelaşi comitat, în speţă Rokaz [Rogoz?] şi Fekete Ardou [Ardăul/ Ardudul Negru?], care sunt foarte puţin populate (subl. O.P.), şi Nyirtelek [= Lazuri, Teren Defrişat], care este pustie şi lipsită de locuitori (subl. O.P.), numite astfel încă din vechime…”. Stăpânirea unui centru nobiliar dominat de o cetate era, prin urmare, înlocuită de Andrei al III-lea prin nişte sate situate în aceeaşi zonă, dar mai puţin centrale din punct de vedere strategic şi, în orice caz, aproape depopulate sau părăsite. Este clar că schimbarea vizează slăbirea poziţiei ocupate în zonă de familia comitelui Mărcheluş şi modificarea raporturilor de forţe din Maramureş prin aducerea oaspeţilor străini şi acordarea încrederii regale acestora. Trebuie însă observat, totodată, că modificarea de statgut a căpeteniilor româneşti de aici se face în termenii unui schimb amiabil, nu prin rapt sau forţă. Procedura este „cu mănuşi”, iar explicaţia ei trebuie căutată în continuare, chiar dacă sensul apare neechivoc ca fiind unul de întărire a voinţei regale în teritoriu prin limitarea autonomiei feudalilor locali.

2. „Olahii” de la Visk în a doua parte a sec. al XIII-lea

Într-un document din 1300 – cel care este numerotat cu 2 în Diplomele maramureşene din secolele XIV şi XV de Ioan Mihalyi de Apşa (vezi ediţia a IV-a, p. 4-6) se menţionează donaţia regelui Ştefan al V-lea al Ungariei (1270 – 1272) către Mykov [Micu] şi Chepan [Ţepan? Hepan? Cepan?], fiii comitelui Marcheleus [Mărcheluş, diminutiv de la Marc(u)] de … – aici lipseşte specificaţia din document, datorită deteriorării aceluia –, pe care editorul documentului îi numeşte altminteri. După Ioan Mihalyi de Apşa, beneficiarii actului sunt Nicolae şi Ştefan, fiii comitelui Marcellus. El socoteşte, deci, că „Mykov” ar fi o grafie aproximativă pentru Miklos, alias Nicolae, tot aşa cum „Chepan” este, de fapt, Ştefan (de ce nu Stepan?). La rândul lui, Marcheleus devine latinul Marcellus, deci Marcel.

În forme mai corupte sau mai apropiate de prototipurile lor latine, cele două lecturi se deosebesc, totuşi, una de cealaltă prin faptul că prima, a mea, ia în considerare posibilitatea ca unul dintre numele în cauză să fie, de fapt, o poreclă (Micu, adică mezinul familiei) – şi nu un diminutiv (Nicu, subînţeles de Mihalyi atunci când se referă la Nicolae), iar altul, Marcheleus, să fie chiar o formă diminutivală, căci e greu de crezut că purtătorul acestui nume de rezonanţă biblică, la nivelul rădăcinii, să fi pronunţat forma latină, cu terminaţia în „–us”, a lui Marcel.

În aceeaşi ordine a discuţiei, numele fiului decedat al comitelui Mărcheluş, fratele lui Micu şi Ţepan, Ecchelleu – cum apare la Mihalyi – sau Ahelleu [Achileu? Ahileu?], cum îl notează Magyar Országos Levéltár, pentru meritele căruia supravieţuitorii de sex masculin din familie sunt răsplătiţi cu proprietăţi maramureşene, ridică probleme culturale însemnate. Dacă numele tatălui celor trei războinici azvârliţi în lupta împotriva lui Ottokar de Boemia este un derivat de la Marcu, iar cele ale fiilor sunt Micu, Ţepan şi Achileu, atunci orizontul cultural pe care aceste mărturii onomastice îl dezvăluie este unul alimentat de tradiţia biblică creştină – conform opţiunii pentru numele unuia dintre cei patru evanghelişti -, de o tradiţie valahă (Micu) şi de amintirea eroului homeric, nu neapărat în virtutea unei lecturi din Iliada, ci pe filiera circulaţiei medievale a materiei troiene (Dares Frigianul sau Dictys). În caz însă că interpretarea pe care o dau eu numelui de „Chepan”, sau cea formulată de Mihalyi de Apşa, sunt insuficient de convingătoare, s-ar cuveni avută, poate, în vedere şi o influenţă onomastică nomadă. Să fie Chepan un nume de rezonanţă pecenegă sau cumană? Nu poate fi exclus, iar contactele dintre români şi aceşti turanici nu constituie o noutate.

Mai remarc, tot aici, că la vremea primirii daniei tatăl era comite. Această circumstanţă indică faptul că este vorba despre un lider local. Faptul că el s-a bucurat de recunoştinţa regală este explicabil într-un context în care Ştefan al V-lea avea, printre adversarii lui, faima unui monarh maghiar prea prietenos cu cumanii pentru a putea fi un bun catolic. Un asemenea zvon contemporan înregistrează capacitatea regelui de a depăşi fără probleme diferenţele confesionale şi etnice într-o măsură mai mare decât erau tentaţi să accepte înalţii prelaţi ai bisericii şi magnaţii preocupaţi să prezerve vechile solidarităţi de origine tribală din rândul clanurilor maghiare.