12. Nicolae, voievod şi comite de Ugocea şi Maramureş (1303)

„Nicolaus Vayuoda… comes de Ugotsa et Maramorusio” din 1303, devenit la 1319 doar comite de Maramureş trimite la o realitate a politicii maghiare de înaintare teritorială în termenii unei organizări a puterii. În primul rând, în această formulare este de reţinut dubla desemnare a lui Nicolae: el este comite, dar şi voievod. Nu este limpede dacă jurisdicţia lui voievodată este reprodusă de cea pe care o are la dispoziţie ca dublu comite. Nimic nu spune că atunci când a împărţit în comitatele respective teritoriul pe care ele îl presupun, regalitatea maghiară a urmat rânduielile preexistente. Dacă a făcut-o, atunci Nicolae putea fi foarte bine voievod de Ugocea, atribuţiile lui de comite şi în Maramureş fiind un rezultat direct al politicii de extindere a regatului peste o mai veche autonomie subordonată anterior, dar nu şi inclusă în sistemul statal al Ungariei medievale printr-o structură administrativă funcţională de tip arpadian.

Nicolae aminteşte şi de cazul acelui „Laurencius comes de Longo-Campo” a cărui piatră de mormânt de la 1300 s-a păstrat la Câmpulung, la sud de Carpaţi, dând, implicit, indicii cu privire la rolul aceluia în organizarea puterii la sud de Carpaţi într-un moment când, revenindu-şi treptat din loviturile încasate de pe urma raidurilor tătăreşti pornite de la răsărit şi de la miazăzi de lanţul muntos, Regatul Maghiar îşi relua politica expansionită către Marea Neagră. Ceea ce descrie şi cronica românească târzie – din Valahia sec. al XVII-lea – atunci când vorbeşte, în termeni legendari, despre Negru Vodă, este, de altfel, tocmai imaginea unui lider aşezat în fruntea unui val de colonişti (oaspeţi regali): „rădicatu-s-au de acolo cu toată casa lui şi cu mulţime de noroade: rumâni, papistaşi, saşi, de tot feliul de oameni…”. „Mulţimea de noroade” menţionată cuprinde români, dar nu numai. Printre ei, la loc de cinste, se numără şi saşii, hospites tradiţionali ai Ungariei feudale, dintre care primii descinseseră în Carpaţi şi peste aceştia, la sud sau/ şi la răsărit, aduşi de cavalerii teutoni, încă la începutul sec. al XIII-lea.

Ruinele cetăţii Hust (1900 – 1910)

Ruinele cetăţii Hust, Maramureş

fotografie alb – negru

circa 1900 – 1910

faţa unei ilustrate din timpul când cetatea făcea parte din Imperiul Austro-Ungar

11. Comitele Nicolae de Maramureş (1319), fiul comitelui Mărcheluş de Ugocea?

De fapt, citatul din Ioan Moga, excerptat din Voievodatul Maramureşului (p. 10), continuă. El suna astfel: “La început… rostul comiţilor de Ugocea a fost să sprijinească pe … oaspeţi în activitatea lor pe teritoriul Maramureşului şi în acest scop ei au primit şi sarcina de comiţi maramureşeni. Cum şi-au îndeplinit această sarcină nu o putem şti, dar o putem bănui. Faptul că la 1319 acelaşi Nicolae nu mai este şi comite de Ugocea, ci numai de Maramureş, înseamnă că această regiune oferea suficiente venituri regale, din care o treime revenea comitelui, pentru ca să justifice existenţa unui comite propriu, care fără îndoială că avea însărcinarea să organizeze un comitat pe întreg teritoriul maramureşan”. Aflăm astfel de la istoricul clujean că iniţial, însărcinarea comitelui de Ugocea a fost să sprijine prezenţa în Maramureş a oaspeţilor regali. Ulterior, această atribuţie prioritară sau unică ar fi evoluat înspre o „fişă a postului” mai complexă, în sarcina comitelui de Ugocea căzând acum organizare aunui comitat maramureşean. În 1319, prima etapă a constituirii noului comitat ar fi fost depăşită deja, de vreme ce Nicolae este menţionat în calitate de comite al Maramureşului. Ioan Moga este de părere că faptul s-a putut petrece datorită îndeplinirii condiţiilor sustenabilităţii economice aferente (veniturile regale încasate acum din Maramureş erau suficiente pentru a susţine funcţia de comite). Moga crede şi că acest comitat maramureşean trebuia la acea dată să cuprindă întregul Maramureş istoric, nu doar o parte a acestuia. În fine, conform aceluiaşi expert, comitele de Maramureş al cărui nume a ajuns primul până la noi ar fi Nicolae, menţionat în 1319.

Încep discuţia acestor aserţiuni cu ultima. Dacă traducerea interpretativă a lui Ioan Mihalyi de Apşa, prin care el echivala numele lui „Micu” cu Nicolae – pornind cu probabilitate, cum am arătat, de la deducţia că forma maghiară a acestui nume, Mik[u], pare o prescurtare a lui Miklos, echivalentul lui Nicolae – atunci se pune întrebarea dacă comitele Nicolae de Maramureş din 1319 nu putea fi un descendent al lui Mărcheluş de Ugocea. Nimic nu exclude această posibilitate, fiii lui Mărcheluş dovedind fidelitate faţă de casa regală arpadiană atât în vremea lui Ştefan al V-lea, mai exact în 1271, cât şi în cea a guvernării lui Andrei al III-lea, la 1300. Dar dacă Mărcheluş a lupta împotriva regelui Ottokar al II-lea Przemysl de Boemia pe Riba şi Ribcha în vara lui 1271, împreună cu cei trei fii ai lui, înseamnă că la 1300, când documentul lui Andrei al III-lea îl pomenea din nou, trebuia să aibă, minimum şaptezeci de ani. De ce? Evident, pentru că şi dacă fiul lui cel mai mare avea numai optsprezece ani în momentul confruntării care i-a opus pe Ştefan al V-lea şi Ottokar, tatăl lui va fi avut măcar patruzeci de ani. Adăugând perioada care desparte anul 1271 de 1300, vârsta lui Mărcheluş în clipa istorică în care ultimul rege arpadian îi propunea schimbul de moşii menţionat de documentul din 1300 trebuia să fie de cel puţin şaptezeci de ani.

Aceasta înseamnă că şi fiul lui Micu, trebuia să aibă în acelaşi an în jur de cincizeci de ani. Adăugând perioada de timp scursă până la menţiunea din 1319, în caz că s-ar căuta o identificare a lui Micu cu Nicolae, ar rezulta că acest comite maramureşean timpuriu avea, la rândul lui, tot vreo şapte decenii de viaţă.

Fără a avea nimic ieşit din comun într-o epocă istorică în care mai cu seamă molimele, foametea şi mortalitatea infantilă reducea vârsta medie de viaţă, o asemenea longevitate rămâne remarcabilă. Nu se poate şti dacă primul suveran angevin, Carol Robert de Anjou (1308 – 1342) i-ar fi încredinţat răspunderea de a instala rânduiala comitatensă în Maramureş unui slujitor credincios ajuns la o vârstă atât de venerabilă.

Dacă Micu nu putea fi acela, nimic nu spune însă că Nicolae, comitele de Maramureş, nu putea proveni din familia comitelui de Ugocea, Mărcheluş, fiindu-i, poate, nepot de fiu. Într-un Maramureş majoritar vlah, dominaţia regală şi restrângerea vechilor libertăţi legate de statutul de autonomie al ţării respective se putea face cu mai mari şanse de reuşită prin intermediul unui român devotat casei regale. Precedentele istorice recomandau în acest sens familia comitelui român de Ugocea, Mărcheluş.

10. Mărcheluş, comite de Ugocea şi de Maramureş?

Dacă români de felul comitelui Mărcheluş şi cei trei fii ai lui au luptat pentru regele Ştefan al V-lea în 1271, după cum mărturiseşte documentul lui Andrei al III-lea din 1300, cronicile latine înregistrează, după cum s-a putut vedea, prezenţa unor contingente războinice româneşti şi în coaliţia creată în jurul tatălui acestui suveran, Bela al IV-lea, în momentul bătăliei de la Kroissenbrunn (12 iulie 1260). Ei puteau veni – şi foarte probabil au venit – sub drapele din mai multe ţinuturi aflate sub suzeranitate maghiară: din Ugocea şi Bereg, dar şi din Banat, din ţinuturile de câmpie ale vestului României de astăzi, pe care le numim Parţiu, şi din Transilvania.

Revenind însă la împrejurările conturate trei decenii după bătălia care l-a înălţat pe comitele Mărcheluş în ochii regelui său, se constată că Andrei al III-lea doreşte să retragă – fie şi cu consimţământul feudalilor care o deţin – proprietatea asupra moşiei conţinând castrul şi satul Visk, „necesară nouă şi domniei noastre, mai ales întru ajutorul oamenilor sau oaspeţilor noştri <…> adunaţi în <ţara> noastră a Maramureşului (subl. O.P.)…”.

Din formularea aceasta rezultă că la 1300, oaspeţii regali se aşezaseră deja în Maramureş, pe care regele îl socotea acum „<terra> nostra Maramurus”, Maramureşul nostru. (Femininul lui „nostra” pare să ceară, cu necesitate, completarea „terra”, după modelul altor acte de cancelarie ungureşti, ceea ce nu înseamnă însă neapărat că vechea „pădure”/ silva dobândise între timp statutul de ţară intrată în orizontul politic al regatului. Ar putea fi, aşadar, încă, şi „<silva> nostra Maramurus”.)

Deşi sosiţi deja prin partea locului, coloniştii nu aveau încă, după toate aparenţele, un centru reprezentativ, drept care regele dorea să le rezerve moşia Visk protejată de castrul existent deasupra satului. Se prea poate ca Viskul să fi fost centrul colonizării cu străini a Maramureşului, locul de unde ei au plecat mai departe, urmând să se stabilească şi în alte câteva locaţii (Hust, Teceu şi Câmpulung la Tisa, cum se va vedea mai încolo).

Faptul poate explica şi de ce vama de la Rogoz era în declin, ca şi pustiirea satului cu acelaşi nume. Foarte probabil, destui dintre locuitorii săi trecuseră munţii în Maramureşul care, deşi posesiune regală, nu era încă integrat sistemului coroanei maghiare. Sensul politic al unei asemenea dinamici prezumate transpare mai clar din precizarea unui document din 26 aprilie 1329, unde se spune neechivoc că „pământul Maramureşului este neroditor, greu de lucrat şi este renumit pentru că este greu de locuit” (doc. 4 din Dr. Ioan Mihalyi de Apşa, Diplome maramureşene din secolele XIV şi XV, ed. a IV-a, Cluj-Napoca, Ed. Dragoş Vodă, 2009, ed. de Vasile Rus, p. 10), „datorită lipsei bucatelor” (ibidem, p. 12). Dacă locuirea era atât de dificilă, singurul motiv pentru care puteau alege oamenii să se mute în Maramureş erau, necesarmente, înlesnirile regale, securitatea relativă pe care o oferea relieful înalt al locului şi regimul politic al acestei regiuni.

Tot acum, în 26 aprilie 1329, se precizează clar localităţile maramureşene unde se găseau locuitori saşi şi maghiari. Ele erau Visk – după cum ştim, stabilirea lor aici a avut loc în 1300 şi după aceea -, Hust, Teceu şi Câmpulung-la-Tisa.

Mutarea comitelui Mărcheluş şi a fiilor lui de la Visk în cele trei sate ugocene Rogoz, Ardăul Negru şi Nyirtelek îşi dezvăluie mai bine semnificaţia luând seama la un citat din Ioan Moga: “La început… – spune istoricul clujean într-un loc din Voievodatul Maramureşului (p. 10) – rostul comiţilor de Ugocea a fost să sprijinească pe … oaspeţi în activitatea lor pe teritoriul Maramureşului şi în acest scop ei au primit şi sarcina de comiţi maramureşeni”. Regele Andrei al III-lea formulase efectiv şi expres, în documentul referitor la dizlocarea familiei comitelui, dorinţa regală de a le facilita oaspeţilor regali aşezarea în părţile Maramureşului. Confirmarea documentară a acestei teze istoriografice există, deci. Dar dacă lucrurile stau într-adevăr cum observa I. Moga, atunci înseamnă că Mărcheluş ar putea fi primul comite de Ugocea devenit şi comite de Maramureş. Ori, cel puţin, că prin acţiunea lui – rămasă nouă necunoscută, din păcate -, el a arătat în ce măsură era legată exercitarea atribuţiilor în Ugocea şi de necesitatea coordonării Maramureşului.

Ţapul Timpului

Peisaj maramureşean

Pe Piatra Goală

fotografie color

autor: Amalia Lumei

20 august 2006

5. Reorganizarea frontierei de nord-est a Ungariei la aşezarea coloniştilor (hospites) străini

Actul lui Andrei al III-lea din 1300, referitor la schimbul de moşii între comitele Mărcheluş şi cei doi fii ai săi, pe de o parte, şi suveranul interesat de domeniul cetăţii Visk – unde voia să îi aşeze pe oaspeţii regali colonizaţi de el – mai aruncă şi o altfel de lumină asupra statutului regiunii în epocă. El comunică ceea ce se ştia în acel moment despre vechimea aşezărilor pe care le menţionează, despre raporturile dintre ele şi despre anumite funcţii ale lor, referindu-se şi la (deja pomenita) lor situaţie demografică. Regele precizează ce anume doreşte de la vitejii împroprietăriţi de antecesorul lui, Ştefan al V-lea, cu aproape trei decenii în urmă: el le cere moşia Visk, „împreună cu castrul său şi cu satul aflător sub acesta”, situate „în comitatul de Ugotsa (Ugocea) şi aparţinătoare de prediul său [= al regelui n. O.P.] din Ugotsa (Ugocea)”. În schimb, ca o compensaţie, suveranul oferă „… câteva moşii ale noastre [= ale regelui n. O.P.] sau sate, care ţin acum de prediul nostru din Ugotsa (Ugocea), situate în acelaşi comitat [ca şi cele solicitate pentru schimb – n. O.P.], în speţă Rokaz [Rogoz?] şi Fekete Ardou [Ardăul/ Ardudul Negru?], care sunt foarte puţin populate (subl. O.P.), şi Nyirtelek [= Lazuri, Teren Defrişat], care este pustie şi lipsită de locuitori (subl. O.P.), numite astfel încă din vechime…”. Rezultă, din cele reţinute de document, că în schimbul a două locaţii – fortificaţia Visk şi satul din proximitate, care poartă acelaşi nume – se oferă trei aşezări, căutându-se compensarea pierderii cetăţii şi a unui sat rezonabil de populat prin trei sate precare (dintre care două foarte slab reprezentate demografic, iar ultimul pustiit cu totul). Se poate crede că Andrei al III-lea, convins deplin de spiritul întreprinzător al urmaşilor comitelui Mărcheluş, care au gestionat bine cetatea şi au ştiut păstra locuirea satului Visk la o cotă funcţională pentru nevoile de apărare şi încasarea dărilor, i-a mutat pe aceştia într-o zonă depopulată a aceluiaşi comitat Ugocea cu gândul că vor izbuti şi acolo performanţe similare. În schimb, Viskul urma să fie populat de colonişti veniţi din vest, ceea ce poate însemna că plecarea foştilor proprietari în noile localităţi trebuie că a fost urmată şi de supuşii lor din satul Visk, strămutaţi acum în cele trei sate depopulate parţial sau total.

Cărţile mele (12): Troia, Veneţia, Roma (ed. II, vol. 1; 2007)

Troia, Veneţia, Roma. Studii de istoria culturii şi civilizaţiei medievale

de Ovidiu Pecican

Bucureşti, EuroPress Group, 2007

coperta: Alexandru Pecican

 

 

 CUPRINS

1. Introducere …

 

I. LITERATURĂ ŞI ÎNCEPUTURI

2. Există o literatură română medievală? …

3. P. P. Panaitescu şi începuturile istoriografiei în Ţara Românească

4. Pavel Chihaia şi primele scrieri istorice româneşti …

5. Scrieri istorice medievale din mediile româneşti ardelene …

6. Literatura română din secolele al XIII-lea – al XIV-lea …

7. Recursul la mitologia păgână în istoriografia slavonă de la nordul Dunării (secolele al XIII-lea – al XIV-lea)

 

II. ÎNAINTE DE ÎNTEMEIERE

8. Începuturile organizării vieţii româneşti în Oltenia în lumina unei vechi teze a istoriografiei române (sec. al XII-lea – al XIII-lea)

9. Vlahia şi vlahii la Robert de Clari

10. Conflictul dintre Ioniţă Caloian şi Emeric al Ungariei (1202 – 1204)

11. Episodul soliei cruciate la Ioniţă Caloianul în opera lui Gh. I. Brătianu …

12. Cunoaşterea trecutului la curtea din Trnovo (1205 – 1207)

13. Roman – un erou eponim al românilor …

14. Epopeea românească medievală: Cântecul de gesta al lui Roman şi Vlahata …

15. Argumente pentru existenţa Cântecului de gesta despre Roman şi Vlahata …

16.  “Cneazul Neimat” în Gesta lui Roman şi Vlahata. O ipoteză

17. Scrisoarea latinilor în Gesta lui Roman şi Vlahata. Evenimentele balcanice dintre 1235 – 1239

 

III. MOŞTENITORII BIZANŢULUI

18. Pe urmele confruntării dintre Basarab I şi Carol Robert: Legenda descălecatului pravoslavnicilor creştini (1320 – 1330) …

19. Legenda descălecatului pravoslavnicilor creştini şi atmosfera ideologică ce a generat-o …

20. Lumea sud-carpatină a ioaniţilor

21. Originile cărturăreşti ale naraţiunii despre Negru Vodă

22. Negru Vodă şi realitatea lui istorică

23. Comiţii lui Vlaicu Vodă

 

IV. ÎN BANATUL ŞI BIHORUL ROMÂNESC

24. Nobilimea de origine română din Ungaria medievală (sec. al X-lea – al XIII-lea)

25. Cnezii bănăţeni la originea nobilimii medievale

26. Frământările social-politice din Ungaria secolelor al XII-lea – al XIII-lea şi ecourile lor în texte româno-slave

27. Lupta lui Ladislau cu tătarii – o legendă eroică maghiară printre români (ante 1343 – 1365)

28. Împrejurările circulaţiei legendei despre Lupta lui Ladislau cu tătarii (1343 – 1365)

 

V. COMPROMISURI RELIGIOASE

29. Despre triumful ortodoxiei asupra catolicismului: Legenda lui Ladislau şi Sava ….

30. O neînţelegere istoriografică? Măsurile anticriză ale lui Ludovic de Anjou în Transilvania şi Banat (1366) …

31. Legenda despre lupta dintre Vladislav/ Ladislau şi Ştefan în Banat. Context istoric şi straturi culturale (1243 – 1370)

32. Identităţi şi porecle în Banat la 1370. Baterea primelor monede pentru Ţara Românească

33. Nicodim de la Tismana, Sigismund de Luxemburg şi Legenda bănăţeană despre Ladislau şi Sava …

 

VI. LA ÎNTÂLNIREA CATOLICISMULUI CU ORTODOXIA

34. Istorici la Oradea în secolele al XIII-lea – al XIV-lea: ambianţă ideatică şi raporturi româno-maghiare

35. Istoriografie, context documentar şi istorie în Transilvania la mijlocul secolului al XIV-lea

36. O pledoarie pentru unitate creştină în faţa avansului otoman: Hronicul bulgăresc

 

VII. UN MARAMUREŞ CAVALERESC  

 37. Literatura “cavalerească” în Maramureşul românesc (secolul al XIV-lea) …

38. Lecturile nobililor maramureşeni (sec. al XIV-lea – al XV-lea)  

39. Legenda originii maramureşenilor – un program al luptei românilor din Maramureş pentru păstrarea autonomiilor (circa 1343 – 1362),

40. Ianuarie – februarie 1360: tulburări în Moldova

41. Regina Elisabeta a Ungariei şi românii din Bereg (1361 – 1364)

 

VIII. UN IZVOR ISTORIC MAGHIAR PIERDUT

42. La izvoarele unui mit istoriografic: Georgios Pachymeres şi migraţia românilor la nordul Dunării

43. Legende medievale defavorabile despre originea românilor

44. Letopiseţul Unguresc: catolicismul magnaţilor maghiari în alertă antiromânească

45. Dragoş de Giuleşti şi Balc, fiul lui Sas. Între Maramureş şi Moldova …

46. Cine a scris Letopiseţul unguresc? Ideologi ai îngrădirii autonomiilor româneşti în vremea lui Ludovic de Anjou

Anexe

4. Schimbări de posesiuni şi sensurile politicii regale a lui Andrei al III-lea în Ugocea

La 1271, deci, cetatea Visk exista deja, ca şi satul de la poalele ei. Altminteri, cum l-ar fi înzestrat cu ele pe comitele Mărcheluş regele Ştefan al V-lea, pentru bravura dovedită în luptele contra lui Ottokar al II-lea Přemysl al Boemiei, între râurile Raba şi Rabcha, de el şi cei trei fii ai săi (dar mai ales de al treilea dintre ei, Achileu, decedat în timpul confruntării)? Astfel, familia comitelui primea în stăpânire moşia Visk, „împreună cu castrul său şi cu satul aflător sub acesta”. Dar pentru că, până să se elibereze diploma prin care beneficiarii erau puşi în posesie, regele însuşi s-a săvârşit din viaţă, fiul minor al acestuia, Ladislau al IV-lea Cumanul (1272 – 1290), succedându-i la tron, a aprobat donaţia, care a rămas în stăpânirea tatălui şi a celor doi fraţi. Iată însă că Andrei al III-lea (1290 – 1301), succesorul regelui Ladislau, aşezând colonişti străini în Maramureş, ajungea să socotească, în 1300, că vechea donaţie îi era „… necesară nouă şi domniei noastre, mai ales întru ajutorul oamenilor sau oaspeţilor noştri <…> adunaţi în <Ţara> noastră a Maramureşului <…>”. După o stăpânire pe baza unei diplome regale vreme de circa trei decenii şi poate una mai lungă, în virtutea dreptului cutumiar – căci nu rezultă că familia comitelui ar fi fost adusă din altă parte pentru a fi împroprietărită „în comitatul de Ugotsa (Ugocea) şi aparţinătoare de prediul său din Ugotsa (Ugocea)” -, familia comitelui Mărcheluş era deposedată de vechile proprietăţi, dându-i-se în compensaţie altele. Sensul acţiunii regale nu trebuie însă înţeles greşit. Schimbul de proprietăţi s-a făcut „la cererea noastră şi a baronilor”, chiar dacă documentul spune că „în mod spontan, pentru favoarea regească”, aşadar dintr-un elan de fidelitate, spre a-l mulţumi pe suveran. Ceea ce fidelii maramureşeni primeau în schimb, erau „… câteva moşii ale noastre sau sate, care ţin acum de prediul nostru din Ugotsa (Ugocea) situate în acelaşi comitat, în speţă Rokaz [Rogoz?] şi Fekete Ardou [Ardăul/ Ardudul Negru?], care sunt foarte puţin populate (subl. O.P.), şi Nyirtelek [= Lazuri, Teren Defrişat], care este pustie şi lipsită de locuitori (subl. O.P.), numite astfel încă din vechime…”. Stăpânirea unui centru nobiliar dominat de o cetate era, prin urmare, înlocuită de Andrei al III-lea prin nişte sate situate în aceeaşi zonă, dar mai puţin centrale din punct de vedere strategic şi, în orice caz, aproape depopulate sau părăsite. Este clar că schimbarea vizează slăbirea poziţiei ocupate în zonă de familia comitelui Mărcheluş şi modificarea raporturilor de forţe din Maramureş prin aducerea oaspeţilor străini şi acordarea încrederii regale acestora. Trebuie însă observat, totodată, că modificarea de statgut a căpeteniilor româneşti de aici se face în termenii unui schimb amiabil, nu prin rapt sau forţă. Procedura este „cu mănuşi”, iar explicaţia ei trebuie căutată în continuare, chiar dacă sensul apare neechivoc ca fiind unul de întărire a voinţei regale în teritoriu prin limitarea autonomiei feudalilor locali.

1. Până în 1300, biserica catolică maramureşeană ţinea de dieceza de Transilvania

În 6 ianuarie 1300, un document arată că episcopul de Agria, deşi cunoştea canoanele sacre, nu le-a respectat, cerând pentru biserica de Agria dreptul de zeciuială şi jurisdicţia asupra Maramureşului, „care este o părticică a diecezei de Transilvania atât prin legea diecezană, cât şi prin legea jurisdicţiei, respectivele drepturi sunt recunoscute a ţine de biserica Transilvaniei”. În pofida acestei situaţii, prin decizie regală – deci laică – episcopul de Agria a obţinut ceea ce dorea.

Se contestă situaţia de facto, care îi dădea episcopului de Agria Maramureşul, menţionându-se că Maramureşul din acel moment „se găseşte între hotarele şi marginile diecezei Transilvaniei” (vezi Dr. Ioan Mihalyi de Apşa, Diplome maramureşene din secolele XIV şi XV, ed. a IV-a, Cluj-Napoca, Ed. Dragoş Vodă, 2009, ed. de Vasile Iuga de Sălişte şi Vasile Rus, p. 2).

Rezultă din cele de mai sus că la 1300 existau deja comunităţi de romano-catolici în Maramureş, prin urmare ultimii regi arpadieni începuseră deja să îi instaleze acolo pe oaspeţii occidentali aduşi în regiune. Dreptul de jurisdicţie asupra lor era disputat acum de biserica Transilvaniei, care obţinea, în virtutea obiceiului statornicit şi a împărţirii de până atunci în diecezane, zeciuiala cuvenită, şi de biserica din Agria susţinută de noua regalitate în condiţiile modificărilor survenite în ţară.

Dinastia arpadiană ajunsese, odată cu Andrei al III-lea „Veneţianul”(1290 – 1301), la ultimul ei reprezentant, rege care nu a fost niciodată sprijinit de întreaga aristocraţie a ţării ci, dimpotrivă, şi-a văzut mereu contestate drepturile de moştenitor. Părţi întinse ale regatului erau în stăpânirea puternicilor baroni Miklós (Nicolae) Kőszegi, Maté (Matei) Csák şi László (Ladislau) Kán. Ultimul dintre cei trei a condus în deplină autonomie voievodatul Transilvaniei între 1297 şi 1314, fiind recunoscut ca partizan al regelui. Cel puţin aşa interpretează istoricii prezenţa lui la adunarea convocată de suveran în Buda, în 1298, şi prezenţa lui în consiliul regal în cursul anului 1299. Poziţia lui în anturajul regelui a fost un prilej de întărire a propriei autorităţi în ţară, aşa încât reafirmarea drepturilor bisericii din Transilvania asupra Maramureşului catolic trebuia să însemne, implicit, şi o păstrare a autorităţii voievodului ardelean asupra Ţării Maramureşului. Disputa cu Agria pentru jurisdicţie trebuie, pesemne, înţeleasă ca o confruntare de natură politică între Ladislau Kán şi Amadeus Aba, ambii fiind printre apropiaţii ultimului dinast arpadian, al cărei scop era întărirea propriului teritoriu controlat.

Decesul regelui la 10 iulie 1301 a modificat jocurile de putere, Amadeus Aba devenind suporter al pretendentului Wenceslaus de Boemia. În schimb, Ladislau Kán s-a mulţumit să încerce să îşi întărească poziţia, neparticipând la confruntările militare dintre clanurile baroniale.

Ceea ce pare să mărturisească actul este că anterior anului 1300, măcar începând cu afirmarea lui Ladislau Kán ca voievod al Transilvaniei, în 1297, dar probabil şi mai devreme de acest an, dieceza de Transilvania avea jurisdicţie asupra Maramureşului catolic, atâta cât era acesta (în 26 aprilie 1329 saşi şi maghiari se găseau doar la Visk, Hust, Teceu şi Câmpulung la Tisa (ibidem, doc. 4, p. 10-14); documentul nu menţionează şi Sighetul). Se poate atribui acest fapt voinţei politice şi acţiunii puternicului feudal care era Ladislau Kán, fireşte. Dar poate că la origini se afla o precedenţă istorică mai îndelungată, primii misionari catolici din Maramureş provenind, cine ştie, din Transilvania. Numai un asemenea caz, fără legătură cu iniţiativele laice, ar justifica deplin formula neechivocă a documentului, după care Maramureşul, „… este o părticică a diecezei de Transilvania atât prin legea diecezană, cât şi prin legea jurisdicţiei, [drept care – n. O.P:] respectivele drepturi [= zeciuiala; n. O.P.] sunt recunoscute a ţine de biserica Transilvaniei”.

ÎN CURÂND! O ANTOLOGIE COMPREHENSIVĂ A PROZEI ACTUALE DIN VESTUL ROMÂNIEI

A apărut Programul editorial 2010 al Editurii Limes, condusă de poetul şi eseistul Mircea Petean. La pagina 19 a elegantei broşuri se anunţă includerea în planul editorial a tabloului de familie al romancierilor, nuveliştilor şi povestitorilor vii din Ardeal, Banat, Parţiu şi Maramureş.

Proiectată ca antologie a prozei actuale – dar şi a prozatorilor în viaţă – din zonele menţionate, cartea surprinde un peisaj animat, divers şi valoros al dezvoltării momentane a genului, întrunind proze scurte şi fragmente de roman din autori consacraţi, în curs de afirmare şi debutanţi, deopotrivă. După douăzeci de ani de la revoluţia din 1989, selecţia anunţă întâlnirea pasionaţilor de proză cu scrisul de proză viu în limba română, selectând din totalul autorilor României de astăzi pe cei legaţi, prin naştere sau stabilirea definitivă în podişul ardelean şi la vest de Munţii Carpaţi. Un element inedit este că autorii au fost invitaţi să îşi propună singuri textele. Proiectul se apropie de momentul intrării în pregătire editorială. El cuprinde 75 de autori din toate generaţiile în viaţă şi circa 1100 de pagini în format A5. Va apărea, după toate probabilităţile, în două volume.

Diana Adamek, Vulpea

Ioan Pavel Azap, Raluca Călina

Francisc Baja, Miez de zi

Nicolae Balotă, Dragoste după gratii

Horia Bădescu, Dincoace de Periprava

Gavril Alexa Bâle, Ploaie de cinci lei

Ana Blandiana, Misiune imposibilă

Mariana Bojan, Compunerea de nota 10, Rubedeniile, Femeia în verde

Liviu Bonta, O zi cu adevărat reuşită din viaţa lui Augustin Lungu

Corin Braga, Acedia. Jurnal de vise 2

Codrina Bran, Poveste de demult

Romulus Bucur, Ciocolată încă caldă

Augustin Buzura, Titlu rezervat

Elena Cesar von Sachse, Martorul, Faţă şi revers

Ruxandra Cesereanu, Maman

Doina Cetea, Corbii

Cornel Cotuţiu, Înainte de „rest”

Constantin Cubleşan, Pomana mortului

Iulia Cubleşan, File pentru o cronică

Viorel Dădulescu, Douăş’ două

Lucia Dărămuş, Yvonne Daphné

Caius Dobrescu, Minoic

Mihai Dragolea, Praful din colivie

Tatiana Dragomir, De la Adam zicere…

Dan Drăgan, Consilier

Oleg Garaz, Fragment din romanul încă fără titlu

Silviu Genescu, Nepotul Vanessei Redgrave

Mircea Ghiţulescu, O moarte confuză

Nicolae Goja, Revolta din cartierul Pintea Viteazu

Adrian Grănescu, Proletcultură I, Proletcultură II, Din alt unghi, Schiţă de schiţă

Ioan Groşan, Zona erotică Zalău. Tiţa Pop (Din însemnările lui Nelu Santinelu)

Octavian Hoandră, Casa de lângă râu

Letiţia Ilea, Tata nu mai locuieşte aici

Marian Ilea, Bilioanele

Lucian Ionică, Printre alte dimineţi

Ruxandra Ivăncescu, Ochiul dragonului

Alexandru Jurcan, Cei rămaşi pe pământ 

Adrian Lăcătuş, Povestea lui Grunz, şoarecele maestrului Johannes Kelpius din Sighişoara, povestită de acesta la întoarcerea sa în Cetate, după ce şi-a tocit dinţii rozând timp de 300 de ani colţurile pietrei filozofale, undeva în America

Gabriela Leoveanu, Hana, Fratele nostru Abel şi fratele nostru Cain

Viorel Marineasa, Găluşte cu prune pe ritmuri de Louis Armstrong; Angela merge la câştig; Veti ca resorbţie; Păcurari, bulz, brânză, ciopor…; Babele charismatice de odinioară; Oare se mai află pompieri de talia lui Kauftrunk sau a lui Slăvină?; Amintiri de la începutul războiului rece; Dilemele uncheşului Tolea

Mihai Măniuţiu, Parfumul

Laurenţiu Mihăileanu, Afurisitorul, Pilda subsecretarului de stat, Prin geamul lipsă

Andrei Mocuţa, Tom & Jerry

Marcel Mureşeanu, Adelaida şi timpul, O alergare de pomină, Salcia şi pelicanul

Alexandru Muşina, Bobiţă, Misail al Rugăciunii şi premiul Nobel

Ioan Negru, Începutul eternităţii, Contoare pudice, Cerul cu o singură mână, Destinul analfabet

Olimpiu Nuşfelean, Automobilul mării; Câinii de vânătoare

Mircea Opriţă, Alchimistul

Dora Pavel, Un joc periculos

Laura Pavel, Locul de pândă

Voichiţa Pălăcean-Vereş, Întreţinere contra locuinţă

Alexandru Pecican, Amintiri dintr-o aventură (Stăpânul timpului, Presimţire, Ziua când se nasc fluturii, Forţa talentului)

Ovidiu Pecican, Săraci şi buimaci

Irina Petraş, De veghe între nopţi

Marta Petreu, Bocanci, pantofiori, picioare desculţe

Iuliana Petrian, Acela sau aceea

Lucian Pop, Ascultătorul; Cauze; Exilatul

Dumitru Radu Popescu, Bîlc şi doctorul pleacă la vânătoare; Este România o biserică a ţiganilor?

Mircea Pora, Proză din anii de pasaj (Din însemnările unui pensionar; Scrie Tedd Ciupescu sau de opt ori „dragă”…; Existenţă… )

Miruna Runcan, Crăciun la miliţie, 1982

Gheorghe Schwartz, Crima din tren

Mihai Sin, Autoportret cu passe partout

Irina Szasz, Camuflajul păsării suliţă

Traian Ştef, Cântul X, Cântul XI

Flavia Teoc, O zi la Perugia

Marian Nicolae Tomi, Puiu; Badea Dumitru

Mircea Tomuş, Primul text pierdut

Adrian Ţion, Gadgeturi. Pădurea techno

Radu Ţuculescu, Ultimul cenaclu literar

Răzvan Ţuculescu, Fecioarei, cu dragoste

Horia Ungureanu, Aşezământul Aurora pentru femei singure

Cornel Udrea, Şerloc Holms & Ciacanica

Eugen Uricariu, Vanessa ligata

Daniel Vighi, Neubeschenowa din districtul Timiş-Torontal, plasa Großsanktnikolaus

Alexandru Vlad, Despre statui. Opinia unui practician

Andrei Zanca, Clanţa lui Kafka, Inspecţia, Dula

Constantin Zărnescu, Să nu te laşi de „scris” (O nuvelă despre vechii români, din vremea Habsburgiei)