Un curs universitar de scriitură creativă este exact cadrul propice dezvoltării unui atelier de generare de texte. Transcriu mai jos, cu acceptul autorilor, câteva rezultate ale efortului studenților înscriși la curs, cu bucuria de a fi descoperit câteva talente autentice în domeniul prozei de ficțiune.
Adaug că povestirile de mai jos au pornit de la câteva elemente comune, stabilite chiar de autori, împreună, și unul sugerat (impus?) de profesor. Elementele comune la care mă refer sunt cele care au stabilit identitatea personajelor (nume, vârstă, statut și vestimentație); cel comun – locația și momentul (București, Piața Universității, protestele din perioada de după 14 ianuarie 2012 ). (O.P.)
MĂCEȘUL ÎNFLORIT
de Claudia COJOCARIU
Câţiva oameni se pitesc printre fumuri şi gaze, fumuri şi sunete absurde ale ambulanţei. Câţiva oameni stau pe o bancă şi dau mâna între ei. Sunt unii care zâmbesc, unii care plâng, unii care ţipă cu putere, unii care îşi fac cruce, îşi lasă fruntea aplecată, unii care se uită în sus şi tot ceea ce văd nu este decât purpuriul de catifea al cerului. Dar ei sunt oamenii şi de la ei porneşte totul.
Pâlcul mare de oameni din Piaţa Universităţii creşte ca şi cum ar fi udat din secundă în secundă. De la bătrâni revoltaţi pe ei înşişi până la copii cu flori în mână, care se perindă pe lângă măştile lucioase ale jandarmilor şi privirile mizere ale „comandanţilor de război”.
– Aş vrea să vă dăruiesc o floare…o floare pentru că…
Copilul cade pe jos şi floarea este aruncată la caţiva paşi de el. Se ridică încet, cu acea oboseală a unui om mare şi încrâncenat îşi mută privirea când la un jandarm când la altul.
În valuri uriaşe de înjurături şi regrete aruncate pe undeva prin aer, oamenii îşi cer drepturile şi îşi fac cunoscute nevoile. De aproape 30 de ani mişună ca furnicile prin scorburi nepătrunse şi lipsite de lumină. Doar dacă ar găsi acea fărâmă de lumină, doar dacă..
Radu îşi scoate ceasul din buzunar, se uită chiorâş la el, îşi atinge sprâncenele nervos şi iese în stradă. Lumina portocalie a străzii îl învăluie subit, iar flash-urile puternice îl ameţesc puţin. Un grup de tineri, vioi, puternic aflaţi sub influenţa ambroziilor de tot soiul îl împing şi îl asaltează cu tot felul de pancarte. Se opreşte sfios, pe marginea unui drum închis care dădea către un pub şi se uită la toată gloata de oameni nervoşi, unii din cauza alcoolului, unii din cauza vremii. Îşi scoate din nou ceasul şi apoi îşi aranjează cu fineţe penele de fazan din pălărie şi îşi pune mânuşile de piele.
Ştiam că va fi aşa şi astăzi. Este ora 22:15, iar momentan nu am găsit niciun un subiect. Subiectul în sine este omul, dar care om? Care figură impresionistă sau expresionistă ar putea să-mi atragă atenţia atât de mult încât în seara asta eu să fiu regizorul şi ea personajul…oare care? Radu îşi notează ceva pe un carneţel şi apoi stă pe gânduri. Îşi mai freacă odată sprâncenele şi iese în plină stradă, uitându-se în stânga şi în dreapta.
Oamenii se grupau pe priorităţi, pe nevoile exclamate exacerbat în pancarte, pe cutii de detergent sau pe ziare post-ceauşiste. Studenţii erau cei mai exaltaţii, iar cei care chiar simţeau cu disperare o nevoie subită de violenţă şi dreptate, se aglomerau lângă jandarmii frumos lustruiţi, făcându-le fotografii şi încercând apropieri neobişnuite. Erau tineri şi vroiai să rămână aşa.
Radu se uită împrejurul său şi analizează fiecare persoană care îi intră în câmpul vizual. De partea cealaltă a străzii erau doi bătrânei, cu paltoane îmblănite de culoarea muştarului şi cu fulare împletite. Păreau a se uita nedumeriţi la gloata de studenţi care arunca cu doze de bere sau cu ouă în jandarmi. Aveau totuşi acea privire senină, ca de copil, iar prezenţa lor în acel cerc învolburat nu avea nicio legătură cu ceea ce se petrecea pe străzile oraşului. Lângă grupul de studenţi, o doamnă cu palton roşu şi cu o fetiţă cu părul prins în palmier, înfofolită într-un fular verde căuta privirile soţului ei, de partea cealaltă a străzii. Fetiţa când plangea când se uita înspre jandarmii aliniaţi, băgându-şi degetele în gură şi lipindu-se de paltonul mamei sale. Bărbatul le făcea semn să treacă strada, împingând cu disperare bătrâni şi alţi oameni ca să ajungă la ele.
Nu, nu e bine..am nevoie de un personaj cât mai detaşat..dar cât de detaşat poţi fi acum? Acum când ştii că numai tu eşti responsabil pentru propriul viitor. Când tu trebuie să fii pentru toţi..
Şi totuşi Radu nu renunţă. Îşi mai freacă odată sprâncenele şi apoi îşi aprinde o ţigară. Are urmărirea abilă a detectivului care nu se lasă şi nu oboseşte niciodată. Se sprijină de un felinar zguduit de atâtea proteste şi manifeste şi se lasă purtat de valul luminilor şi de figurile înceţoşate ale revoltaţilor. La blocurile de pe marginea străzii, Radu vede venind alene o tânără cu părul lung, brunetă. Se uită odată la ea şi apoi îşi schimbă privirea către un coş de gunoi care tocmai explodase. Fata se opreşte pe alee şi se uită la telefon. Îşi scoate din geantă o oglinjoară şi un ruj. Nebăgând în seama sunetele ascuţite ale protestatarilor, fata începe să se rujeze şi apoi cu o mişcare subtilă ca de felină îşi trage ciorapii fini de culoarea vişinii putrezite.
Cred că ea este cea potrivită…nu! nu cred, sunt sigur de asta! Ea va fi subiectul meu în această seară..Uită-te cât de liniştită pare, cât de senină printre atâţia nori deasupra cerului..O voi urmări, ea e muza mea !
Radu se apropie de fată în speranţa că îi va remarca trăsăturile mai bine. Părul de culoarea tăciunii, simbolic spus, fiindcă era vopsit, şi pistruii care se reflectau în stropirile luminoase ale felinarului, o făceau să pară ca o prinţesă în mijlocul unui război dintre tătari şi români.
Şi dacă totuşi va face ceva, dacă toată această mască este folosită doar ca să nu atragă atenţia… dacă va face ceva necugetat, un fel de zeiţă romană…
Fata se retrage într-un colţ mai singuratic, nepopulat şi îşi scoate telefonul. Radu se preface că vorbeşte şi el la telefon şi se apropie de fată, găsind o oază de linişte. Îşi scoate reportofonul, îşi freacă sprâncenele subtil, şi ca un doctor iscusit aşteaptă ca operaţia să înceapă.
– Mă bebe mă da când vii, mă că sunt singurică aici, în mijlocu nebunilor ăstora şi nici nu ştiu pe unde să ies..că mă calcă ăştia în picioare. Da..puişor, ai promis că vii cu maşina, acuma eu ce sa fac? Nici taxi nu pot să iau…Puişor, te rog eu mult de tot vino acum că dacă nu fac urât, urât de tot…Hai..
Radu îşi schimbă expresia feţei imediat. Închide reportofonul şi îşi scoate o ţigară.
Incredibil, prinţesa mea este o piţipoancă de primă clasă! Cum am putut să fac o asemenea alegere, nici eu nu ştiu.. Nu mai gândesc, efectiv… Şi totuşi asta ar putea fi interesant. O poveste despre demascare, in mijlocul altei poveşti despre demascare. Ar constitui în cele din urmă un curs destul de interesant pentru studenţii mei… Şi poate chiar până la final nu se dovedeşte a fi modelul clasic al piţipoancei, poate…
Fata începe să ţipe la telefon, să gesticuleze, scăpându-şi rujul şi oglinjoara pe jos. Nu trec două secunde şi Radu o vede că îşi scoate un pachet de şerveţele şi îşi şterge rimelul impregnat pe pigmenţii pielii. Se aşază pe gardul de lângă bloc şi îşi scoate telefonul din nou.
– Puiuţ, gata m-am calmat, ştii cum sunt…aşa mai sensibilă la început, mă aprind ca un vulcan, dar după, după îmi trece…Doar ştii că te iubesc mult, şi nu aş vrea să mă întristez acum, după ce am oficializat logodna noastră.. Dar vreau mult de tot să ies din calvarul ăsta, vreau să te văd.
Conversaţia se termină abrupt, probabil fata pierde semnalul. Rămâne şocată şi în disperarea ei cea mai mare începe cu un număr nelimitat de apeluri, toate terminându-se cu scuzele patetice ale celor de la reţeaua respectivă. Fata se aşază din nou pe gărduleţ şi priveşte în gol, apoi spre un grup de tineri cu pancarte şi cu o muniţie generoasă în ceea ce priveşte exaltarea propriilor dorinţe şi păreri pacifiste. Fata se duce grăbită către grup, călcând strâmb din cauza tocurilor subţirele şi investighează grupul. Se apropie de o fată cam de vârsta ei, blondă şi se opreşte lângă ea ca şi cum ar fi fost prietene bune.
– Heeeei, bună, am o favoare să-ţi cer. Mi-a murit telefonul şi trebuie neapărat să sun pe cineva să ma ia de aici…e vorba despre logodnicul meu, nu ai putea să îmi împrumuţi puţin telefonul tău..? Apropo, eu sunt Raluca.
– Simona
Simona dă mâna cu Raluca dar nu stă nici un moment să o analizeze. E prea atentă la prietenii ei care tocmai plănuiau cumva să arunce cu gaze lacrimogene şi să găsească locaţia potrivită, aşa că îi înmânează telefonul.
– Vai, doamne, îţi mulţumesc din tot sufletul meu..serios, nu ştiu ce m-aş fi făcut..adică de abia pot să suport tot circul ăsta, toţi rataţii care vin aici pe degeaba şi eu fără puişorul meu..vaii..
Simona îşi ridică privirea către Raluca şi îi smulge telefonul din mână. Are nervozitatea instabilă, şi oricât de distrată ar părea asemeni hipioţilor din anii 60, izbucneşte subit:
– Auzi domniţă, da tu pe cine crezi că faci rataţi ? Pe noi, pe cei care îi susţinem pe săraci, pe pensionari, pe şomeri, pe copii, înclusiv pe tine? Te întrebi care e rostul? De ce nu te întrebi atunci de ce trebuie ca tu să mai trăieşti dacă nu faci nimic pentru această lume..Să fiu sinceră, mă uit la tine şi mă gândesc că nu faci nimic nici în această lume..Atunci noi de ce am face ceva pentru tine ? Spune-mi, hai…
Situaţia se complicase. Prietenii zburdalnici ai Simonei auziseră întreaga conversaţie, iar spiritele se încinseseră. Toţi aşteptau, pur şi simplu aşteptau ca Raluca să spună ceva. Nimeni nu înjura sau apela la violenţă fizică.
– Eu… nu vreau să am de-a face cu asta, pur şi simplu…vreau doar să-l sun pe pui.
– Să-l suni pe pui, să-l suni pe pui..şi pui ce crezi că o sa facă?
– Pui ! răspunde ironic şi râzând unul dintre amicii Simonei.
– O sa facă o pulă, asta o să facă..O să-ţi dea el bani pentru maică-ta şi taică-tu ca să-ţi cumpere haine, o să-ţi dea el şcoală mai bună şi oportunităţi mai bune, şanse şi dorinţe. Spune-ne tu nouă, hai !
– Gata, nu mă mai implicaţi în prostiile voastre copilăreşti, eu sunt logodită şi am o viaţă înainte, vedeţi-vă de viaţa voastră!
Raluca pleacă de lângă grupul revoluţionar şi se îndreaptă cu paşi repezi către un magazin.
– Viaţa noastră e şi viaţa ta !! strigă din depărtare Simona.
Radu e fericit. Schiţează un zâmbet în colţul gurii, îşi mai freacă odată sprâncenele şi apoi îşi verifică penele de fazan, să vadă dacă nu cumva i le-a luat vântul.
Cât de interesant s-a dovedit a fi subiectul meu înconjurat de alte subiecte. O poveste despre adevărul universal plasat în paradigma socială românească. Cât de interesant acel joc de cuvinte pe care l-a dezvăluit fata blondă..
În mijlocul străzii Simona se uită după Raluca în depărtare. Pentru o fracţiune de secundă privirea i se opreşte pe penele de fazan zvânturate de vânt şi de flash-urile aparatelor de fotografiat.
Era el ! Era chiar el! Nu-mi venea să cred..Vai, dacă mă recunoaşte şi fix astăzi trebuia să port asta…Şi totuşi a venit, ştiam că nu s-a schimbat..pur şi simplu ştiam!
Radu îşi notează tot ce avea de notat şi apoi cercetează zona, căutând-o cu privirea pe Raluca. Se uită mai întâi la grupul de la care a plecat şi apoi înspre magazin. Era acolo, stătea singură şi probabil încerca ca disperata să-l sune pe logodnicul ei. Printre mulţimile dispersate de oameni, Radu zăreşte ceva familiar. Mai întâi se uită la pancartă şi la numărul grandios de doze de bere pe care îl purtau cu ei şi apoi la fată. O fată blondă, cu bonetă roşie şi cu bujori aclama: „Noi iubim, nu muncim!” Îi era atât de familiară, încât şi-a părăsit subiectul numărul unu şi s-a apropiat de cealaltă, aşezându-se cumva în stânga ei.
Simţeam că o cunosc şi memoria nu ma înşela… Era atât de vizuală pentru mine fata asta ca un tablou de Dali.. .o ştiam de undeva. Şi atunci îmi pică fisa. O seară friguroasă de ianuarie, acum două zile, vizorul apartamentului meu. O lumină difuză pe hol, câteva bocănituri în uşă şi un teanc mare de manifeste şi articole pe care eu le-am publicat inainte de revoluţia de la 89. Toate erau împăturite în semn de evlavie şi legate cu o fundiţă. A doua zi, un scârţâit ciudat pe hol, o lumină rece, câteva bocănituri, iar la pragul uşii trei teancuri de manifeste scrise de data aceasta de studenţi, tineri revoltaţi şi un bileţel pe care scria: „Ştiu ce vrei. Ajută-ne.” În ultima zi, la aceeaşi oră am pândit pe vizor timp de 36 de minute holul blocului. A durat nu mai bine de 3 secunde până când să o vad. Era ea, o fată blondă cu bonetă roşie. I-am strecurat rapid bileţelul pe care scria: „ O voi face.” S-a speriat şi a luat-o la fugă, dar nu i-am văzut nicidecum faţa. Dar acum ştiam că este ea.
Simona vede că bărbatul se apropie de ea. Încearcă să îşi schimbe poziţia şi se apropie de cealaltă colegă a ei care flutura tricolorul şi cânta tot felul de cântece româneşti. Radu ajunge în stânga ei fără ca ea să-şi dea seama.
Întoarce-te!
Simona se întoarce pentru o fracţiune de secundă, să-şi asigure poziţia şi întâlneşte privirea senină a bărbatului.
– Cine eşti ? Răspunde-mi ..
Simona se îndepărtează de Radu şi de grupul ei, începe să alerge printre oameni şi sticlele de bere aruncate la nimereală, se împinge în câţiva jandarmi şi apoi nimereşte într-un grup de protestatari mai în vârstă, pesemne toţi aparţinând aceluiaşi bloc şi simţind nevoia să strige toate nevoile personale şi impersonale. Radu o ajunge din urmă şi se opreşte trăgându-şi respiraţia. Îşi freacă sprâncenele şi îşi aprinde o ţigară..
– La vârsta asta, greu cu alergatul după copii. Spune-mi cine eşti, nu îţi voi face nimic… Doar … vreau să ştiu cine eşti…
– Simona, fostă studentă de-a dumneata’.
– Simona, Simona… nu-mi amintesc… şi spune-mi, de ce mi-ai trimis toate amintirile alea fără să te faci auzită?
– Nu sunteţi singurul. Toată treaba asta trebuia să rămână secretă. Nu vroiam să implicăm oamenii ai cadrului didactic sau oameni ai culturii prin propagandă şi manipulare a studenţilor.
– Nu e asta. Nu te cred.
– Bine, atunci, chiar aveam nevoie de ajutorul dumneavoastră, ştiam că veţi scrie o carte, ştiam că veţi încerca să faceţi ceva, ceva care să rămână…
– Nu e nici asta. Sunt atâţia oameni care fac ceva în seara asta şi va rămâne. Uită-te numai la câte fotografii şi filmări sunt… În ’89 de abia reuşea careva să facă o fotografie… Atunci TOŢI luptau. Deci spune-mi, ce e ?
– Nu am alt motiv să vă dau. Astea sunt toate argumentele mele, acum dacă aţi fi amabil să mă lăsaţi în pace, aş dori să mă întorc la grupul meu…
Simona iese din grupul de protestatari bătrâni şi merge cu paşi rapizi către amicii ei. Radu rămâne pe gânduri.
Cine e ? Ştiu sigur că nu era vorba despre impregnarea momentului sau cărţile mele… şi totuşi are o figură atât de familiară… Ochii ei o trădau, ochii ăia semănau cu cei ai…
Radu se desprinde din gândurile sale şi dintr-o dată devine preocupat de subiectul numărul unu. Raluca dispăruse din faţa magazinului. Radu caută părul lung şi brunet al fetei printre mâinile ridicate şi steagurile limpezi înălţate către cer. O găsise stând exact lângă un grup de jandarmi care încercau de partea cealaltă a străzii să îi oprească pe câţiva studenţi şi să le arate o lecţie pentru faptul că aruncaseră în aer un coş de gunoi. 
Părea speriată şi ţinea telefonul la piept, ca şi cum s-ar fi întâmplat ceva cu el. Făcea paşi mici şi se învârtea prin zonă, uitându-se când la jandarmi, când la telefon. Scena era de nesuportat. Cei doi băieţi vinovaţi de explozia gunoiului, stăteau întinşi pe jos, sângerele şiroind către o gură de canalizare.
– Taci mă din gură, taci că acuma te omor… taci nu mai scheuna atâta, futu-ţi morţii mă-tii de gunoier… uite ce face el…
Raluca începe să-şi roadă unghiile şi se uită către telefon. Costel o suna.
– Alo, puiuţ, vino mai repede că ăştia mă omoară aici.. puiuţ, ma auzi? Alo?
Raluca pierde semnalul şi se duce puţin mai încolo să îl prindă din nou. Jandarmii sunt pe punctul de a lua pe toată lumea la bătaie. O femeie de vreo 60 de ani este pusă în genunchi pe motiv că băiatul cu gunoiul este nepotul ei. Femeia se roagă la jandarmi să îi dea drumul, dar niciunul nu o ascultă. Încearcă să se smucească şi să dea din coate. Un jandarm o fixează de pământ şi îi dă un picior în burtă. Femeia îşi scapă plasa ţinută strâns la piept şi câteva roşii se rostogolesc pe şuvoiul de sânge rece.
– Futu-ţi naţia voastră de pensionari..că aşa vă trebuie…vă puneţi cu statu !
Din secunda în care bătrâna căzuse aproape mortă pe asfalt izbucnise un adevărat circ. Vreo cinci studenţi luaseră în asalt jandarmii cu tot felul de bâte şi lemne. De partea cealaltă a străzii se dăduse semnalul şi trei jandarmi fuseseră izbiţi cu gaze lacrimogene. Raluca devenea din ce în ce mai disperată. Plină de rimel pe faţă încerca să-şi găsească o portiţă de scăpare către stradă. Trecând pe lângă grupul adunat deja în jurul bătrânei, este luată cu asalt de unul dintre jandarmi. Jandarmul acţionează brusc şi îi trage cu bulanul în cap şi apoi în spate. Cade jos, pe asfaltul rece şi telefonul îi este aruncat la câţiva metri, printr-un vârtej al picioarelor războinice.
Radu o vede căzând şi se îndreaptă către ea, dar e prea târziu. Raluca este luată în braţe de doi jandarmi pentru a fi transportată în dubă. În spatele lor, grupul condus de Simona aruncă cu gaze lacrimogene, iar cei doi împreună cu Raluca ameţesc şi cad pe jos. Radu aleargă către ea, dar este prins între bătaia dintre doi cerşetori. Raluca este luată în spate de către un tânăr cu mustăcioară şi se îndreaptă către stradă, punând-o jos lângă un gard cu măceş. Alţi doi jandarmi aleargă către Raluca şi îl iau in vizor şi pe tânărul care o ajutase.Tânărul se aruncă înspre ei, scoate un cuţit , iar alţi doi băieţi din grupul Simonei vin în ajutor. Jandarmii îşi scot armele şi îi împuşcă pe toţi. Raluca dă să se ridice, dar e prea târziu. Simte un firicel rece. Nu era zăpadă. Era sângele ei.
Radu reuşeşte să treacă de hărmălaia cerşetorilor, ajunge pe stradă şi se opreşte în mijlocul ei.
Simona aude împuşcăturile şi se uită către cei doi băieţi care plecaseră din grup. Erau morţi. Se uită în jur şi privirea îi rămâne fixată pe corpul blajin al Ralucăi şi apoi la Radu
Şi tot ceea ce s-a întâmplat în acea zi nu a fost degeaba. Şi oamenii plângeau, suspinau, se certau şi vărsau reproşuri către o oală plină de mâhnire şi angoasă. Jandarmii şi măştile lor lucioase erau triumfători în acea zi. Dar ca şi în alte proteste şi revoluţii ale lumii, doar în acea zi. Pe stradă, doar doze goale şi sânge, iar lumina lunii se răsfrângea tăios în felinare. Era noapte. Era sfârşit.
Ovidiupecican's Blog 