ALIANȚE CULTURALE ȘI TERORISM INTELECTUAL. O PRIVIRE ÎN PROXIMITATE. V. ESOTERISM

Cum se știe, Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu au arborat un interes public față de problematica ortodoxiei încă devreme, imediat după revoluție. În 1991, cei doi publicau – împreună cu părintele Galeriu și cu pictorul Sorin Dumitrescu – volumul de convorbiri Dialoguri de seară (București, Ed. Harisma, 1991). Aceiași au participat, spre exemplu, solidari, și la centenarul Dumitru Stăniloae, în noiembrie 2003, alături de figuri de înalți ierarhi[1], numai Gabriel Liiceanu – dintre ei – numărându-se însă printre adresanții de mesaje (A. Pleșu s-a mulțumit cu o contribuție).

În scrisul lui Andrei Pleșu problematica teologică a ocupat mereu un loc semnificativ, după cum o dovedesc cărțile de autor Limba păsărilor (1994) și Despre îngeri (2003). Se poate spune că un anume interes pentru „dincolo”, pentru orizonturile invizibilului etc. a luat, în cazul lui, succesiv ori simultan, diverse întruchipări. În etapa uceniciei la Noica, ele se exprimau, probabil, mai ales ca opțiuni pentru filozofie. Ulterior, prin anii 70, s-au manifestat – se spune – prin contacte cu muzicologul George Bălan și cu cercurile steineriste românești, și, la începutul anilor 80, s-a remarcat ca implicare directă în mișcarea de sorginte spiritualistă – manipulată de Securitate – a Transcendentalilor[2]. Nesațul după tematica unui „dincolo” s-a reflectat și indirect în interogația morală amplasată în zona intervalului, odată cu Minima moralia (1988).

După 1990, pasiunea pentru frecventarea temelor teologice a răsărit, eliberată de vechile amenințări, la suprafață, chiar dacă, în abordările sale, Andrei Pleșu a uzat de un instrumentar filosofic și de o gesticulație raționalizantă. Deși a luat mai ales înfățișarea unei raportări la tradiția religioasă ortodoxă a României, ceea ce îl aducea oarecum în proximitatea gânditorilor de dreapta interbelicice vădeau și o sensibilitate pentru stilul argumentativ al filosofiei (Nae Ionescu, Nichifor Crainic, Mircea Vulcănescu), Pleșu a păstrat și interesul pentru o altă zonă de contact cu „dincolo”-ul: esoterismul. După 2000, el a articulat o serie de reflecții de grup la adresa lui René Guénon. Atitudinea astfel manifestată pare să îl plaseze în zona explorării plurale a chestiunii transcendenței și sacrului, la intersecția dintre filozofie, religie și esoterism; o aparentă încadrare în tiparele mai degrabă gnostice ale tradiționalismului românesc sau o abordare de tip New Age? Greu de spus, în lipsa unei analize mai minuțioase și mai sistematice a scrisului lui care, în pofida clamatului succes continuu de public al autorului, nu a fost deocamdată întreprinsă.

Din 2007, NEC a inițiat o colaborare cu Ed. Humanitas pe teme religioase, publicând în seria Boltzmann studii finanțate de Societatea austriacă Ludwig Boltzmann și realizate între 2002 – 2005. „E vorba de studii și cercetări ale unor autori români, privind problematica religioasă a Europei de astăzi. Ni s-a părut că agenda integrării europene, dominată de exigențe politico-administrative, s-a complăcut și se complace încă în a aborda neglijent o componentă esențială a «europenității» și a contemporaneității: aceea legată de valorile, practicile și disputele religioase (subl. O.P.). Colegiul «Noua Europă» își face o plăcută datorie din a face publice contribuțiile unora din bursierii săi într-un domeniu atât de fraged și de actual.” (Andrei Pleșu) După cum se va vedea, în înțelesul de aici cuvântul „religios” nu are în vedere numai marile religii – sau, și mai restrâns, creștinismul (de nu chiar numai ortodoxia), ci pare să includă și esoterismul (măcar în ipostaza lui guénonistă).

Primele rezultate ale noului demers s-au publicat în volumele inaugurale ale seriei. Sensuri metafizice ale crucii (în colaborare cu Anca Manolescu, Horia-Roman Patapievici, Gabriel Liiceanu, 2007) a fost urmat cu promptitudine de al doilea, Pentru un creștinism al noii Europe (Teodor Baconsky, Ioan Ică jr., Bogdan Tătaru-Cazaban, Elena Ștefoi, Anca Manolescu, Radu Carp, 2007). În legătură cu această inițiativă Andrei Pleșu declara: „În ianuarie 2002, am simțit nevoia să recuperăm o experiență de tinerețe: să ne întâlnim cu regularitate în jurul unui text…” De astă dată, însă, nemaifiind comunism și dezbaterile lipsindu-se de orientarea obținută prin propunerile lui Constantin Noica, ele nu au mai avut în vedere marii filosofi ai Antichității, precum Platon sau Aristotel, și nici pe cei ai modernității (Hegel, de pildă, căruia Noica îi dedicase două tentative de rescriere a Fenomenologiei spiritului). S-a preferat ca punct de plecare perspectiva esoteristă pusă în pagină de un convertit la Islam, notoriu și el în gândirea europeană a sec. al XX-lea și cu ucenici în cultura română (Vasile Lovinescu, Michel Vâlsan, Marcel Avramescu)[3].

„Cu gândul la dezbaterea noastră de o viață, am propus o carte a lui René Guénon. El se ocupa, din unghi «tradițional», de problematica religiei, dar o făcea cu instrumentarul intelectului, situându-se, de fapt, într-o perspectivă «metafizică» (subl. O.P.)”.

Andrei Pleșu nu o spune, dar preferința pentru Guénon avea și avantajul de a-l situa în galeria miniștrilor români postcomuniști de factură guénonistă, alături de Gelu Voican-Voiculescu[4]. Declarația reprodusă fragmentar mai sus arată că exploratorul ideilor care a formulat-o îmbină în mod firesc abordările textuale dintr-un unghi tradițional și o perspectivă metafizică (ambele cu ghilimele, deci acordându-se acestor noțiuni un sens mai special). În mod previzibil, intersecția celor două se regăsește în programul revistei Études traditionelles editată de René Guénon însuși, în perioada interbelică: „une «publication exclusivement réservée aux doctrines ésotériques et métaphysiques d’Orient et d’Occident»”[5]. „Le contenu de la revue s’oriente alors davantage sur la métaphysique, en s’articulant bien entendu autour des idées exposées dans les écrits de René Guénon”[6].

Dl. Andrei Pleșu apreciază la Guénon, din câte spune, aparența raționalizantă pe care o implică profeția, stilul gândirii: „Esoterismul guénonian n-are stilul mistagogiilor nebuloase; sibilinicul e ambalat în geometrii carteziene”. Se pare că pretenția raționalizantă a devenit de astă dată mai degrabă o chestiune de manieră interogativă și de expresivitate stilistică a ideației (nu a tropilor) în care abordarea enigmatică, în șarade, caracteristică autorilor oraculari pare mai potrivită decât bolboroseala irațională sau decât exprimarea poetică, metaforică (specialitatea lui Martin Heidegger, printre alții).

Lucrurile nu stau pe loc, ci își urmează cursul în direcția prestabilită, progresând către o transpunere a intuițiilor în discurs, a ideilor în instituții și către reunirea ambelor într-un program de acțiune pus în act. Drept aceasta, „Luni, 22 noiembrie 2010, a avut loc … deschiderea festivă a programului de Studii Religioase – Texte şi Tradiţii organizat de Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii din Bucureşti în parteneriat cu Institutul de Studii Avansate Colegiul Noua Europă din Bucureşti şi Institutul de Studii Religioase al Universităţii Leiden[7].

Formularea – precaută – din numele noii fundații, unde prin tradiții se pot înțelege mai multe lucruri deodată (tradiția în sens esoteric fiind altceva decât, să zicem, tradiția ortodoxiei, decât tradițiile diverselor școli intelectuale sau decât tradiția folclorică) promite mult, în direcții de avans plurale.

Evident, pe un drum de asemenea anvergură – conferită de deschiderile simultane, cel puțin aparent, în mai multe direcții – nu se merge de unul singur. Andrei Pleșu o spune, cu onestitate: „Mi s-a părut … o «nadă» convenabilă, iar Gabriel (= Liiceanu – n. O.P.) a acceptat prompt – pentru a câta oară? – provocarea mea. L-am invitat pe Horia Patapievici să ni se alăture. Din punctul meu de vedere, el era un mediator ideal, căci îmbina apetența pentru sacru cu o minte antrenată în atelierele științelor exacte. În sfârșit, grupului astfel constituit i s-a adăugat Anca Manolescu[8]”. (Andrei Pleșu, prezentarea cărții pe situl Humanitas)

Se mai remarcă, totodată, și prezențele asociate – într-un nou grup, de lucru – acestei deschideri către esoterism: Anca Manolescu, Horia-Roman Patapievici, Gabriel Liiceanu, Teodor Baconsky, Ioan Ică jr., Bogdan Tătaru-Cazaban, Elena Ștefoi, Radu Carp; oameni cu preocupări diverse, aduși la această răspântie cărturărească de interesul pentru problematica dezbătută, de prestigiul dlui Pleșu sau de ambele motive. Se recunosc printre membrii cercului esoteric al rectorului de la NEC și figuri din cercul ortodoxiștilor: Teodor Baconsky și Bogdan Tătaru-Cazaban (părintele Ică jr. reprezintă aici o linie a cărturărimii din interiorul Bisericii Ortodoxe care a știut îmbină teologia cu filosofia fără abateri de la linia credinței asumate în cadrele oficiale ale Bisericii dominante).

Întrebările iscate de noile demersuri sunt deslușite în prezentarea de pe situl Ed. Humanitas a volumului secund din seria Boltzmann: „Ce înseamnă «integrare europeană» din punctul de vedere al unui creștinism pluriconfesional? Ce memorie are el de recuperat, ce crize are de înfruntat, ce coerență are de obținut pentru ca suflul său – care a făcut unitatea primei Europe – să participe la însuflețirea noului proiect european? Cum apar, în oglindă, încercările de reformă a Bisericilor din Răsăritul și din Apusul Europei? În ce raport stau, din punctul de vedere al spiritualității răsăritene, ecumenismul și «misterul unității» Bisericii? Cum a asumat Biserica Ortodoxă Română primul deceniu postcomunist? Cum se poate restabili, în România de azi, dialogul între cult și cultură? Care ar fi datele unui model european al religiilor?” Se observă cu ușurință că preocupările europeniste ale grupului sunt legate de destinul creștinismului, de asumarea agendei reunificării sau măcar a conviețuirii ecleziastice, inter-confesionale, dar și cele ale traseului bisericesc ortodox din România tranziției.

Interes de factură intelectuală, deschidere către spiritual, dar și asumare a dimensiunii politice a construcției europene de pe poziții tradiționaliste (creștinism, ortodoxie, însă și esoterism, studii tradiționale, combinate cu filozofie), iată ancadramentul în care se mișcă grupul dlui Andrei Pleșu. Odată cu el, și G. Liiceanu, deloc reticent – cum s-ar putea crede că este un heideggerian preocupat de Ființă, dincolo de efemerele ei configurații – la politic și politică (cu prefixul meta- sau fără așezat înaintea cuvântului).

---

[1] http://ortodoxie.trei.ro/parinti_contemp/p_dumitru_staniloae/12a_centenar.html

„PF Anastasie, Arhiepiscopul Tiranei și a toată Albania, membru al Academiei Atenei, Mitropolitul Bishoy de Cairo, Jürgen Moltmann (Tübingen), Christos Yannaras (Atena), Andrée Joos (Roma), Stylianos Papadopoulos (Atena), Thomas Fitzgerald (Boston), Marc Antoine Costa de Beauregard (Paris), Vladimir Shmaliy (Moscova), Ivan Dimitrov (Sofia), Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu, Dan Hăulică, Horia-Roman Patapievici, alături de înalți ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române, reprezentanți ai Academiei Române, ai Universității din București și ai facultăților de teologie din țară”.

[2] A se vedea volumul semnat de Mihai Albu, Doina Jela, Cătălin Strat, Afacerea Meditația Transcendentală, București, Ed. Humanitas, 2004. Conform descrierii de pe situl editurii, „La începutul anilor 1980 România a fost scuturată de un frison neplăcut și bizar. Vigilente, gata să suprime tot ce ieșea din calapod, Miliția și Securitatea au adulmecat primejdia din spatele unei mișcări care unora li s-a părut interesantă, iar altora caraghioasă. Afacerea Meditația Transcendentală – o serie de ședințe de inițiere într-o tehnică orientală de destindere și de optimizare a randamentului individual – a deviat repede spre cu totul altceva. Cabinetele Unu și Doi au fost alertate, clopotarzii de serviciu au dat alarma, totul a luat aerul unei urgențe decisive. S-au rostit cuvinte grele: complot, trădare, rebeliune. Mult mai grav însă, s-au schimonosit destine. Oameni cu trasee și criterii limpezi s-au văzut scoși din rosturi și trimiși să ispășească o vină inexistentă. Au fost făcuți sectanți, marginalizați și expediați în teritorii periferice. Și totuși, ce a fost această Meditație Transcendentală? Un pretext pentru timorarea intelectualilor? O demonstrație de forță a Securității? Un avertisment pentru cei ispitiți de gândul frondei? Doina Jela, Cătălin Strat și Mihai Albu readuc în actualitate episodul și răspund multor întrebări pe care evenimentul cu pricina le-a trezit în mintea tuturor. Ei sunt ajutați în acest demers de o serie de participanți direcți la ceea ce s-a întâmplat atunci. Mărturiile celor implicați sunt fie tranșante, fie vagi. Unii au puterea să se amuze, alții încă nu-și revin. Citim declarații din ambele tabere. Descoperim în paginile de față și victime, și călăi. Cu toții caută în sertarul cu amintiri și scot la suprafață resorturile unei povești care astăzi pare halucinantă, dar care s-a petrecut aievea.”

[3] Vezi Claudio Mutti, La Grande Influence de René Guénon en Roumanie. Julius Evola en Europe de l’Est (Tchécoslovaquie, Roumanie, Hongrie), Akribeia, 224 p.

                „Au carrefour de l’Orient byzantin et de l’Occident latin, de l’Europe septentrionale et de la Méditerranée, profondément marquée par l’Islam au travers de sa longue appartenance à l’Empire ottoman, très tardivement entrée dans la modernité, la Roumanie était prédestinée à devenir «le pays le plus guénonien du monde». (prezentare pe situl http://www.akribeia.fr/product_info.php/products_id/176)

[4] Ibidem: „L’auteur passe successivement en revue les cas des «ministres guénoniens» de la période postcommuniste – dont le fameux Gelu Voican, objet d’une diabolisation médiatique (subl. O.P.); de Mircea Eliade et de sa dette oubliée envers la «pensée traditionnelle»; de Michel Vâlsan, le continuateur le plus fidèle et le plus rigoureux de l’oeuvre de Guénon; de Vasile Lovinescu, fondateur du Cénacle d’Hypérion et gardien de la flamme traditionnelle durant la longue nuit stalinienne; d’Anton Dumitriu, philosophe lié au renouveau hésychaste des années quarante à Bucarest; enfin de Marcel Avramescu, juif de l’avant-garde artistique et littéraire qui se convertit plus tard, sous l’influence de l’oeuvre de Guénon, à l’Orthodoxie. Ces chapitres sont complétés par de nombreuses informations sur la relève contemporaine du courant «traditionnel» en Roumanie”.

                Pentru mai multe informații legate de conceptele circumscrise sferei studiilor tradiționale se poate accesa situl Projet René Guénon: http://elkorg-projects.blogspot.com/2005/07/vasile-lovinescu-despre-migratia.html Coloana din stânga, partea inferioară, a paginii inițiale conduce la detalierea acestora.

[5] http://fr.wikipedia.org/wiki/%C3%89tudes_Traditionnelles

[6] Vezi blogul „Franc-maçonnerie et société”, http://fmis.unblog.fr/2009/07/08/la-revue-etudes-traditionnelles/

[7] http://topub.unibuc.ro/lansarea-programului-de-studii-religioase-texte-si-traditii/

[8] Pentru că este, deocamdată, mai puțin notorie în cercurile publicului român interesat de cultură, specific că doamna „Anca Manolescu este doctor în filozofie al Universității din București. A fost cercetător la Muzeul Țăranului Român (1990 – 2002). Domenii de interes: antropologie religioasă, studiul comparat al religiilor. Este alumnă New Europe College, Institut de Studii Avansate din București. În prezent este cercetător și editor al Arhivei André Scrima de la Colegiul Noua Europă, editor și traducător din Simone Weil, André Scrima, René Guénon. A publicat articole și comunicări în volume colective și reviste științifice (în România, Franța, Italia, Liban) și în reviste de cultură (Dilema și Dilema veche, Secolul XX și Secolul XXI, România literară, 22, Idei în dialog).// De asemenea, este autoarea volumelor Locul călătorului. Simbolica spațiului în Răsăritul creștin (Paideia, București, 2002), Europa și întâlnirea religiilor. Despre pluralismul religios contemporan (Polirom, Iași, 2005), Jurnal de inactualități (Paideia, București, 2006), Nicolas de Cues ou l’autre modernité (L’Harmattan, Paris, 2010)”.

ALIANȚE CULTURALE ȘI TERORISM INTELECTUAL. O PRIVIRE ÎN PROXIMITATE. IV. ORTODOXIA LA NEC

Impactul pe care îl au cele trei cercuri – cel al discipolilor, cel al prieteniei și cel al „noicienilor de primă instanță” – asupra activității dlui Pleșu și asupra NEC-ului ca instituție nu trebuie supralicitat, în nici un caz. Toate trei, ca și inșii care le alcătuiesc, se aglutinează în ansamblul alcătuit de persoanele care au dobândit bursele de studiu de diverse feluri oferite de nobila instituție particulară de nivel academic post-licență. Important este să li se constate, aici, doar prezența, întinsă de la prima până la cea mai recentă sesiune de obținere a burselor; o permanență mai fragilă sau mai accentuată, dar o permanență care, fără îndoială, are toate șansele să continue.

Nu trebuie, pe de altă parte, presupus că persoanele respective ar fi lipsite de calitățile necesare obținerii unor burse la NEC. Dimpotrivă, criteriile și procedurile de admitere în instituție, ca și faima unora dintre bursieri – precedând dobândirea calității de fellows –, împreună cu prezența unor colaboratori specializați ce contribuie la examinări și admiteri asigură promovările de acest tip ca exemple de selecții meritocratice într-un ansamblu social prea puțin dornic să promoveze, în general, meritul intelectual.

Foarte pasionant devine când asemenea eșantioane de inși legați cu fire invizibile de o anumită orientare tematică a studiilor și intereselor lor filosofice de persoanele dlor Pleșu și Liiceanu sunt reașezate în context. Aceasta fiindcă întregul context este alcătuit, din câte se pot vedea astăzi, de la o anumită distanță, printr-o privire retrospectivă, din mai multe cercuri care potențează sau camuflează importanța direcției structurate pe axa de interes Heidegger – Noica.

Un astfel de „alt” cerc dezvoltat în cadrul NEC este cel al cercetătorilor cu interes teologic întru ortodoxie sau chiar ortodoxism. Din rândul lui fac parte Teodor Baconsky (bursier în 1995-1996)[1], Bogdan-Ștefănel Tătaru-Cazaban (ajuns consilier prezidențial și ambasador la Vatican; fellow în 2001-2002)[2], Miruna Tătaru-Cazaban (în 2003-2004) și George Mihail Neamțu (co-editorul unor festschrift în onoarea lui Andrei Pleșu[3], actualmente în staff-ul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc – IICMER, alături de Vladimir Tismăneanu și Ion Stanomir[4]; fellow în 2005-2006, Guest of the Rector în 2006-2007, programul EUROPA, în 2006-2007). Se poate cu ușurință observa că toți cei trei autori de sex masculin menționați aici au ocupat sau ocupă în prezent funcții ierarhice de mare vizibilitate (Baconsky: ministru de externe și fost ambasador; Tătaru-Cazaban: ambasador, fost consilier la președinție; Neamțu: director științific la IICMER).

---

[1] Baconsky este autorul volumului Râsul patriarhilor. O antropologie a deriziunii în patristica răsăriteană (cu o prefață de Andrei Pleșu), 1996. Ca bursier al Colegiului Noua Europă, a realizat studiul Devastatio constantinopolitana. Cercetări asupra imaginarului religios al Cruciadei a IV-a. CV-ul său include și un stagiu, ca ambasador, la Vatican, cale pe care urma să o ia, printr-o remarcabilă coincidență, și Bogdan Tătaru-Cazaban. Dl. Baconsky semnează, împreună cu Ioan I. Ică jr. și Radu Carp, și volumul Pentru un creștinism al noii Europe, apărut la Humanitas. Prezentarea cărții includea și următoarele elucidări despre a III-a apariție din Seria Boltzmann: „Volumul de față aparține seriei de studii pe care Colegiul ‘Noua Europă’, cu sprijinul financiar al Societății austriece Ludwig Boltzmann, le-a realizat în perioada 2001-2005. E vorba de studii și cercetări ale unor autori români, privind problematica religioasă a Europei de astăzi. Ni s-a părut că agenda integrării europene, dominată de exigențe politico-administrative, s-a complăcut și se complace încă în a aborda neglijent o componentă esențială a ‘europenității’ și a contemporaneității: aceea legată de valorile, practicile și disputele religioase. Colegiul ‘Noua Europă’ își face o plăcută datorie din a face publice contribuțiile unora din bursierii săi într-un domeniu atât de fraged și de actual.”

În 2007, cu ocazia apariției volumului de eseuri Turn înclinat, Andrei Pleșu nota despre autorul acestuia: „Prezența lui Teodor Baconsky în spațiul culturii noastre e prezența unei multiple, întăritoare garanții: o garanție de anvergură și stabilitate intelectuală, o garanție de bună credință și bună orientare în nebuloasa veacului, o garanție de echilibru și noblețe. O garanție și o dovadă că inteligența poate fi credincioasă și credința inteligentă.// Îl citesc mereu, ca pe un scriitor de rasă, cu deschideri sobre în toate direcțiile, inclusiv în aceea a serviciului public. Cu doi-trei oameni ca el, România poate reînvăța să spere.”

[2] Din CV-ul Lui Bogdan Tătaru-Cazaban rezultă că a fost „Consultant ştiinţific al colocviului internaţional Rolul religiei în noua construcţie europeană, Goethe Institut/ New Europe College, Bucureşti, 19-20 iunie 2006” și „Coordonator (împreună cu prof. dr. Andrei Pleşu) al seminarului CNCSIS: Religie şi politică în lumea contemporană, Colegiul Noua Europă/ Institutul de istorie a religiilor, Academia Română, 17-18 septembrie 2008”. Temele celor două programe de acțiune, care reunesc religia cu orizontul politic contemporan, indică una dintre direcțiile de atac ale acțiunii formatoare urmărite persuasiv de dl. Andrei Pleșu. Rolul progresiv acordat dlui Tătaru-Cazaban marchează creșterea încrederii dlui Pleșu în prestația acestuia. Totodată, se mai constată cu acest prilej că trecerea dlui Tătaru-Cazaban prin NEC în calitate de bursier nu a fost unicul moment din cariera acestuia când a interferat cu instituția și a conlucrat cu rectorul acesteia, ci numai începutul unei cooperări care, până în 2008, cel puțin, a fost tot mai mult aprofundată.

Ca urmare a încrederii lui Andrei Pleșu față de dl. Tătaru-Cazaban, primul i-a scris introducerea celui de-al doilea la volumul semnat de domnia sa în calitate de co-autor, Pentru un creştinism al noii Europe, , seria Bolzmann, vol. III, Humanitas, Bucureşti, 2007. Răsplata față de maestru nu a întârziat prea mult, luând forma coordonării, împreună cu dl. Mihail Neamțu, a două volume omagiale paralele: Memory, Humanity and Meaning. Essays in Honor of Andrei Pleşu’s sixtieth Anniversary, Zetabooks, Bucureşti, 2009, 549 p. și, respectiv, O filozofie a intervalului. In honorem Andrei Pleşu, Humanitas, Bucureşti, 2009, 314 p. Nu puteau lipsi însă nici mărturiile uceniciei la Pleșu prin înrudiri sau reiterări tematice. Astfel, volumul aflat în pregătire, anunțat de dl. Tătaru-Cazaban ca apariție următoare, este Corpul îngerilor. Fragmente dintr-o istorie a ierarhiilor cereşti, programat să iasă la… Humanitas.

[3] „Volumele O filozofie a intervalului. In Honorem Andrei Pleşu, editat de Humanitas, şi Memory, Humanity and Meaning. Essay in Honour of Andrei Pleşu s Sixtieth Anniversary, offered by NEC alumni & friends, publicat de Zeta Books, au fost lansate la Librăria Cărtureşti din Bucureşti. Gabriel Liiceanu a citit un mesaj din partea lui Andrei Pleşu, care nu a fost prezent pentru că a suferit, recent, o intervenţie chirurgicală. Andrei Pleşu a arătat în mesaj că nu doar problemele medicale l-au oprit să fie prezent la evenimentul care a marcat faptul că el a împlinit 60 de ani, ci şi «o legitimă stinghereală». Gabriel Liiceanu a precizat că, deşiîn prezent măsura reuşitei unui om este dată de scandalurile pe care acesta le iscă în jurul său, în momentul lansării, reuşita lui Andrei Pleşu a fost evaluată prin iubirea pe care un om o poate stârni. Printre cei prezenţi au fost şi coordonatorii volumului O filozofie a intervalului. In Honorem Andrei Pleşu – Mihail Neamţu şi Bogdan Tătaru Cazaban” („Două volume în onoarea lui Andrei Pleşu, lansate la Bucureşti”, în Ziarul Lumina, vineri 24 aprilie 2009).

[4] „Mihail Neamțu este un participant activ la dezbaterea românească despre cultură, politică, valori și societate (Hotnews.Ro, Idei în dialog, Dilema Veche, Revista 22, etc.). A criticat modele culturale postmoderne, relativismul etic și colectivismul tribal, pledînd totodată pentru restrângerea puterii economice și legislative a Statului și pentru relansarea educației private.

Povara libertății (2009) a dus în discuție dezbaterile conservatorilor nord-americani și definițiile contradictorii ale modernității. Verbul ca fotografie (2009) a făcut apologia dialogului civic pe fondul tendinței de tabloidizare din mass-media. Autorul oferă totodată câteva schițe despre relația între Ortodoxie și modernitate, marcând importanța unei culturi a virtuții într-o societate cu tot mai puține modele, rădăcini și speranțe. Elegii conservatoare (2009) discută condițiile de apariție ale unei culturi a libertății morale, civice și economice, raportarea spațiului public românesc la criza valorilor din Europa, semnificația secularizării pentru instituția familiei și forurile de educație, imaginea Bisericii într-o eră a transparenței mediatice, a revoluției moravurilor și a pluralismului ideologic. Volumul Gramatica Ortodoxiei (2007) deplânge „ghetoizarea discursului creștin” în spațiul academic, propunând „câteva întâlniri paradigmatice între ecclesia și universitas, găzduite sub zodia modernității. Gramatica Ortodoxiei a primit premiul revistei Cuvântul pentru Cartea Anului, Secțiunea Istoria ideilor și istoria mentalităților.

(Bufnița din dărâmături (2005, 2008) a stârnit numeroase comentarii în presă, fiind nominalizat de unii critici literari pentru categoria debut eseistic. Autorul s-a remarcat prin susținerea unui dialog instituțional între Biserică și modernitate. A scris în favoarea reformei învățământului confesional, bazat pe o viziune deschisă a unui creștinism integru dar polifonic, criticînd totodată birocrația ecumenistă și tentația clericalizării. Neamțu s-a disociat de orice mesianism teologico-politic și de curentul agrarian’neopășunist’). Refuzând anexarea în trena unui paseism utopic, Neamțu a susținut teza conform căreia „creștinismul mileniului III va fi urban sau nu va fi deloc.” (wikipedia.org) A tradus mai multe cărți de interes teologic și filosofic: Andrew Louth, Deslușirea Tainei. Eseu despre natura teologiei (1999), Jean-Luc Marion, Crucea vizibilului (2000), John Behr, Drumul către Niceea (2004) și Hugo Tristram Engelhardt Jr., Fundamentele bioeticii creștine, 2005 (traducere în colaborare).

Mihail Neamțu este unul dintre membrii Societății Române de Fenomenologie (2000), alături de Grupul HAH și de fondatorul acesteia societăți, Gabriel Liiceanu. G. Liiceanu și Andrei Pleșu l-au avut ca invitat într-una dintre edițiile emisiunii lor de la Realitatea TV.” (wikipedia)