A-i iubi pe unii fasciști înseamnă sau nu să iubești fascismul? Întrebarea poate părea naivă, dar nu este. Faptul că am o slăbiciune pentru x nu înseamnă că o am și pentru y, z, q, k, colegii lui de viziune și de idealuri. Mihail Sebastian nu îi iubea pe fasciști, dar avea o slăbiciune specială pentru Nae Ionescu. Înseamnă că a fost Sebastian un ins ambiguu, cu pasiuni și complicități insuficient deslușite cu anumite personalități fasciste interbelice românești? Într-o carte care a stârnit o întreagă bătălie critică, Marta Petreu afirma că da, în vreme ce alți critici respingeau teza și demonstrația, acuzând-o și pe autoare de o mulțime de păcate procedurale, de rea-credință, de toate relele din lume.
Cel mai drastic și mai scurt verdict în acest caz l-a dat însă eseistul Gabriel Liiceanu: „Am afară pe balcon, într-o comodă, un sertar cu «cărți infame», pe care nu le țin în casă, ca să nu-mi murdărească biblioteca” (Întâlnire cu un necunoscut, București, Ed. Humanitas, 2010, p. 360). Printre ele, alături de cartea de interviuri a generalului de Securitate Nicolae Pleșiță, de volumul fostei sale angajate și colaboratoare Doina Jela – despre ultimele o sută de zile ale Monicăi Lovinescu (desființată metodic în același volum la pp. 68-70) – … și cercetarea Martei Petreu Diavolul și ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian. Nu mă mir că G. Liiceanu repudiază confesiunile generalului de Securitate care l-a umilit în arest pe Paul Goma și și-a câștigat faima de cinic demăsurat, deși rămâne un semn de întrebare păstrarea, după consultare, a respectivei cărți în proprietatea eseistului (fie și pe balcon). Nu mă mir nici de condamnarea disprețuitoare a Jelei Doina, ce survenea după consumarea unei colaborări profesionale de ani a celor doi; nu pentru că ar fi justificată – nu este justificat niciodată să dai de pereți o femeie, rămân destule mijloace ponderate și într-o tonalitate reținută de a-ți exprima dezacordul față de gândurile sau procedurile ei -, ci pentru că mi-am consumat mirarea față de înfierările inchizitoriale ale dlui Liiceanu la timp, când cu terfelirea Monei Muscă.
http://www.9am.ro/stiri-revista-presei/Actualitate/40807/Gabriel-Liiceanu-ii-scrie-Monei-Musca.html
În treacăt fie spus, în cea de a doua scrisoare a dlui Liiceanu referitoare la informatorii Securității, venind vorba despre prestația de turnător a părintelui Iustin Marchiș, tonul este mult moderat în raport cu cel dinainte, ba chiar se afirmă – stupefiant – că în loc să o toarne Securității pe soția cutărui ambasador, mai bine preotul ar fi procedat invers, turnând Securitatea către aceasta; Liiceanu recomandă acum, așadar, ceea ce s-ar numi „procedura Pacepa”, distingând tacit între turnătoria rea și turnătoria bună, și recomandând-o pe ultima ca pe o procedură aparent validabilă etic. Ironie? Cinism? Nu mi-e clar, omul vorbește de obicei posomorât și sobru, inchizitorial.
http://www.9am.ro/stiri-revista-presei/Actualitate/42402/Gabriel-Liiceanu-Umbra-parintelui-Marchis-la-Cozia.html
Cu eleganța intransigenței,dl. Liiceanu exilează însă pe balcon și cartea Martei Petreu, colegă cu domnia sa nu doar la Uniunea Scriitorilor, în calitate de poetă și eseistă cu reputația stabilită, ci și în mediile academice, ambii fiind profesori universitari la facultăți de filozofie prestigioase… De astă dată, domnia sa nu argumentează în nici un fel. Verdictul, izvorât dintr-un dezacord grav cu conținuturile cărții, rămâne însă drastic, pentru toate cele trei volume: infamie! Conform DEX, cuvântul desemnează ceva „Care merită disprețul societății, care trebuie înfierat; ticălos, josnic. mârșav. ** Fig. Oribil, groaznic”. Se poate mai rău de atât?
Nu necesită explicații motivul pentru care poți considera dezavuabilă cartea construită în jurul unui mahăr al regimului Ceaușescu, precum generalul de Securitate Nicolae Pleșiță. (Cu toate acestea, de ce nu ar fi de dezavuat și alte cărți similare, din seria memorialisticii serviciilor secrete comuniste din România, despre care dl. Liiceanu nu spune nimic, în pofida emanării lor dinspre personaje de același calibru, de la Pacepa la Filip Teodorescu?). Este însă interesant cu câtă vehemență este executată Doina Jela pentru o formă de devotament care poate crea impresia de intruziune în intimitatea bolnavului (deși rămâne de observat că volumul lui Radu Preda despre Petre Țuțea era tot ceva de același fel, iar ambele jurnale asistențiale în preajma unor mari personalități par decalcuri după – culmea! – Jurnalul de la Păltiniș). Mai mult: de ce ar fi mai delicat să îl înfățișezi pe Noica cel ieșit din închisoare hămesit după o prăjitură sau plângând enervat în urma unui banal meci de fotbal de la televizor – precum în Întâlnire cu un necunoscut -, decât să o fotografiezi pe fragila bolnavă Monica Lovinescu, aflată în fața Marelui Prag pe care cu toții îl vom trece? Unde începe, cu precizie, și unde se termină pudoarea reporterului? Și iarăși: ce are, cu cele două înfierări dinainte, execuția lapidară a unei cercetări care arată că, în opinia autoarei, Mihail Sebastian nu a fost un înger, ci un om atașat enorm de Nae Ionescu și atunci când se putea în mod firesc, și când lucrul acesta a început să pară straniu, nesăbuit și fără speranță?
Numai la noi trebuie să iubești necondiționat și fără rest persoana despre care scrii; semn de cultură cu reflexe formate într-o adulație necritică nu numai față de luminile vieții intelectuale și artistice, ci și față de mai marii zilei. Pretutindeni în lume apar cărți care pun în criză interpretările dominante cu privire la un personaj notoriu sau altul, de la politicieni și militari, la staruri cinematografice și oameni de știință. Cine normează monografierea câte unei mari prezențe, obligând la reverență și prosternare continuă și integrală? Chiar presupunând, odată cu cei care au argumentat împotriva Martei Petreu, că demonstrația domniei sale nu a convins – de ce ar merita scriitoarea să fie lapidată moral? De ce nu le-ar ajunge criticilor demontarea tezelor susținute în Diavolul și ucenicul său, de ce ar trebui să se străduie din greu să anihileze orice urmă de prestigiu al exploratoarei?
Acest instinct al sfâșierii, această dorință de a decreta drept „infam” ceea ce ție nu îți place nu ține de vreo atitudine filosofică și nici de un comportament echilibrat, exersat în democrație. El vine ca o invitație la sfârtecare, are un suspect aer vindicativ și, în ansamblu, nu face cinste celor care îl lansează. Scena culturală nu are de ce deveni o arenă a gladiatorilor în loc să găzduiască dialogul de idei decât dacă îndărătul ei sunt mize extraculturale, mai mari și mai grave.
Ar fi, în orice caz, de înțeles o anume severitate a dlui Liiceanu în raport cu Securitatea, cu comunismul și cu gen. Pleșiță, sau cu ceea ce domnia sa consideră că este știrbirea prestigiului unei victime a fascismelor interbelice românești, precum M. Sebastian. Poate fi înțeleasă și delimitarea tranșantă și explicitată corespunzător de procedurile unei autoare care, precum Doina Jela, a croit, în fond, o carte după un model lansat, ilustrat și urmat – cu succes -, odinioară, ca și azi, de dl. Liiceanu însuși. Rămâne însă profund neclar de ce ar trebui condamnată la pubelă o carte ce propune o cercetare în revuistica, până atunci neconsultată îndeaproape, a interbelicilor români, lăsând în urmă clișeele bine instalate în reprezentarea epocii investigate, o investigație care susține necesitatea de a explica anumite atitudini publice ale unui discipol prin raportarea intens colorată afectiv la un guru al vremii, precum cea semnată de Marta Petreu. Mi se pare, de asemenea, interesant și faptul că două din cele trei cărți condamnate de judecătorul intransigent G. Liiceanu sunt semnate de… femei.
Ar mai fi însă ceva, totuși. Dacă „Râsul inteligent al lui Liviu Bordaş şi lipsa de prejudecăţi intelectuale sunt, neîndoielnic, replica cea mai potrivită dată prostiei agresive şi fanatismelor de conjunctură”, cum spune dl. Liiceanu pe coperta a IV-a a eseului Apașul metafizic compus de dl. Bordaș pentru a acredita ideea că Nae Ionescu a fost un filosof original, care nu a plagiat, atunci este de reținut că dlui Liiceanu nu îi plac nici prostia agresivă, nici fanatismele de conjunctură. Cu toate acestea, din același citat ce însoțește o pledoarie în favoarea lui Nae Ionescu rezultă că acest gânditor și universitar interbelic nu ar ilustra nici „prostia agresivă”, nici „fanatismele de conjunctură”. N-am să discut aici dacă schimbarea alertă a convingerilor politice și preluarea fără precizări a unei ideații străine, ambele practici din cariera publică a lui Nae Ionescu, sunt dovadă de calmă inteligență și de convingeri perene, contrariul celor înfierate de patronul de la Humanitas. Voi reține doar că pentru dl. Liiceanu reabilitarea publică a lui Nae Ionescu este o cauză demnă de investiții și de susținere, tot așa cum s-a întâmplat și cu tinerețea legionară a lui Noica, discutată într-o carte premiată la Academie, dar contestată violent pentru empatia față de legionarism de către mulți comentatori: volumul Noica şi Mişcarea Legionară (Humanitas, 2007). al dlui Sorin Lavric.
Nu mi-e clar nici în ce fel anume Mihail Sebastian poate fi socotit o instanță fraternă de către autorul Declarației de iubire, când Gabriel Liiceanu crede că merită încurajată spălarea tinereții legionare a lui Constantin Noica și chiar prestația filosofică a profesorului acestuia, Nae Ionescu, ale cărui adeziuni de extremă dreaptă – de la Carol al II-lea dictatorul la relațiile cu aliatul nazist al României și la intimitatea cu Garda de Fier – rămân notorii, ca și ortodoxismul ultranaționalist și antisemitismul lui. „Fiecare om își alcătuiește de-a lungul vieții un edificiu afectiv. Măsura în care el este e dată de consistența acestui edificiu, de mâna aceea de oameni, ei nu pot fi mulți, pe care i-a preluat în el și i-a iubit fără rest, fără umbră, și împotriva cărora spiritul lui critic, chiar dacă a fost prezent, a rămas neputincios. Acești oameni puțini, care ne fac pe fiecare în parte să nu regretăm că suntem, reprezintă, chit că o știm sau nu, stratul de protecție care ne ajută să trecem prin viață”, spune – foarte frumos – dl. Liiceanu în Declarație de iubire. În mod clar, Constantin Noica este unul dintre cei ce beneficiază, în ochii lui, de o asemenea imunitate. Tot acolo, în „rezervația afectivă” personală a autorului se regăsesc și alte prezențe din cuprinsul volumului, de la Sebastian la Monica Lovinescu și Virgil Ierunca. Dar, îmi permit să întreb, aici ar fi și locul lui Nae? Dar al lui Heidegger?
Poate că – s-ar putea zice – nu este treaba mea să formulez asemenea întrebări. La urma urmelor, viața afectivă a lui Gabriel Liiceanu îl privește doar pe Gabriel Liiceanu. Așa ar fi, într-adevăr, dacă domnia sa nu ar fi făcut o țintă majoră a operei sale scriitoricești din dezvăluirile dinamicii interioare ale propriului mod de a fi. După cum spune chiar prezentarea de pe p. 2 a volumului Întâlnire cu un necunoscut – girată, fără îndoială, chiar de domnia sa -, „Gabriel Liiceanu este unul dintre cei mai importanți autori de «literatură personală» din România de azi. În ultimul sfert de veac, cărțile sale au constituit repere pentru diferitele variante ale acestui tip de discurs”. Se înțelege, atunci, cu ce autoritate respinge domnia sa cartea Jelei Doina, ca pe un rebut într-un gen peste care se socotește autorizat a fi stăpân. Ceea ce nu se pricepe ușor este în ce fel scutirea de receptare critică a lui Noica, maestrul îndrăgit, se poate extinde, licit sau ilicit, și asupra lui Nae Ionescu, maestrul extremei drepte românești interbelice, și a lui Martin Heidegger, cel cu adeziuni naziste nedezmințite.
Când în panoplia personală a unui personaj public semnificativ se adună admirațiile față de mai mulți filosofi cu – pasagere sau consecvente – vederi de extremă dreaptă, ce trebuie înțeles de aici? Unde încep și unde se termină afinitățile?
Realizatorul şi producătorul Radu Găină propune un discurs de televiziune în care va fi analizată întâlnirea dintre Nae Ionescu şi reprezentanţii iluştri ai generaţiei 1927, Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Mircea Vulcănescu, Mihail Sebastian, dar şi Jeni Acterian sau Alice Botez, model formativ în a cărei osmoză s-au diferenţiat destine spirituale importante pentru cultura românească şi cea universală.
Ovidiupecican's Blog 