Vânturile verii
ca nişte zmei creştinaţi, paşnici
se jucau asemenea copiilor
ce umflă la capetele paielor
baloane de săpun,
dar zmeii, în jurul tău, tată
ne măreau curtea
în care am crescut,
curtea noastră ajungea
cât un teren de fotbal
şi casa noastră se vedea
numai cât un timbru ce stăriua
pe malul unei lumini curgătoare.
Te îmbrăţişam, ne despărţeam, urcam în maşină,
toate uşile casei rămâneau deschise
porţile curţii, grădinii,
iar deasupra ta
cum ne făceai semne de bun rămas,
vedeam nu un cer albastru.
Uliţa noastră
mai importantă decât Calea Lactee,
bolovanul rotund din dreptul porţii lui Ita,
punctul de sprijin
iată-l Arhimede, în Panticeu.
În lipsa ta
casa fără cifru,
ne-am urcat în maşină,
iar când de pe uliţă
am cotit-o pe şosea,
numai ce, am auzit Singurătatea
strigând după noi:
– Nu mă lăsaţi aici,
peste ani voi mirosi a şoareci,
Umedă, visând un foc
mai tare decât
focul milenar de lemne,
Un foc de benzină,
Necurajoşilor cu două sate.
Unul dintre ele,
ţinut în buzunare
ca o frunză uscată.