ÎN CONTRA DIRECȚIEI DE ASTĂZI ÎN FILOSOFIA ROMÂNEASCĂ. XVI: CULTUL TRADIȚIEI ȘI REFUZUL MODERNITĂȚII

Umberto Eco are dreptate: „Ur-fascismul este încă în jurul nostru, uneori în haine civile. (…) Ur-Fascismul poate încă să se întoarcă sub cele mai nevinovate înfățișări. Datoria noastră e de a-l da în vileag și de a-l arăta cu degetul indiferent sub ce formă nouă s-ar arăta, în fiecare zi, în orice parte a lumii” (p. 47). Nu trebuie să fii, exact ca în povestea de ură dintre Capuleți sau Montague spusă de Shakespeare, comunist pentru a te raporta critic și antitetic la fascism. După Ernst Nolte, apariția fascismului se cuvine înțeleasă ca o reacție la modernitate, în general și ca un răspuns la liberalism, comunism, capitalism și la burghezie. Prin urmare, antifascismul poate veni din oricare dintre direcțiile repudiate de fenomenul fascist: dinspre comunism, fără îndoială; dar și dinspre liberalism, dinspre convingerea că economia de piață reprezintă un mediu favorabil liberei dezvoltări, prin competiție, a individului și comunităților, ca și dinspre viziunea „burgheză” asupra lumii (citadină, constructivă social în spiritul liberei competiții și a afirmării nestingherite a valorilor).

În această ordine de idei, dar într-o lectură triadică de tip hegelian, Nolte socotea mișcarea Action Française teza, fascismul italian antiteza, iar nazismul sinteza. În schema lui interpretativă intrau, după cum se vede, numai expresiile așa-zicând „clasice” ale fascismelor europene, neputându-se afla nimic despre originala dezvoltare extremistă de dreapta din gândirea interbelică românească. Faptul nu împiedică însă ca precizările privind dictatura de operetă a lui Carol al II-lea, legionarismul și fascismul de expresie militară al lui Antonescu (insuficient studiat încă din punct de vedere doctrinar) să fie aprofundate și înțelese mai bine. Același cercetător german atribuia fascismului trei niveluri: unul politic, constând în opoziția la marxism, unul sociologic, materializat în refuzul valorilor burgheze, și unul metapolitic, înțeles ca rezistență la transcendență (și la spiritul modernității).

Nolte, ca și Viereck, este privit de unii dintre comentatorii săi ca înrădăcinându-se în tradiția germană a filosofiei istoriei interesate să descopere dimensiunea metapolitică a istoriei, adică să retraseze marile idei care au acționat ca forțe spirituale profunde, capabile să penetreze în toate straturile unei societăți. În orice caz, și Nolte – ca și Umberto Eco, a cărui gândire este situabilă mai degrabă către stânga spectrului ideologic și politic, deși vine din direcția opusă – este de părere, cum se vede, că ideile-forță se răspândesc cu putere în diversele straturi ale societății. Cu alte cuvinte, nu se epuizează în cadrele organizatoric bine controlate ale unei mișcări politice. Din acest punct de vedere, și din partea lui Ernst Nolte se poate socoti cu temei că vine o confirmare a ideii că fascismul rămâne prezent, în chip mai mult sau mai puțin difuz, ca tendință sau aspirație incomplet exprimată și chiar nu destul de articulată, în timpuri și societăți ce par, prin tendințele lor majoritare, destul de îndepărtate de asemenea dezvoltări.

În ce îl privește pe Umberto Eco, acesta enumeră, după cum s-a văzut deja, mai multe leit-motive, teme recurente sau motive ale gândirii fasciste a căror prezență simultană în interiorul aceluiași program nu este obligatorie, dar care, în diverse combinații și variabile, cu adaosuri sau omisiuni ce depind de contextul cultural-istoric național, se regăsesc în discursul public al diverselor societăți europene contemporane. Odată aflați în posesia acestui îndreptar tematic, nu ne mai rămâne decât să privim în jur pentru a observa unde anume se configurează tratarea temelor respective.

1. Cultul tradiției nu trebuie înțeles în maniera retrictivă – și eronată – care ar face din iubitorii dansului și cântecului popular românesc niște oameni cu porniri retrograde, chiar dacă, de pildă, Căpitanul își regiza, de la o vreme, ieșirile electorale îmbrăcat în straie rurale românești, călărind un cal alb. (La drept vorbind, tot îmbrăcat țărănește se înfățișa în diversele circumstanțe publice și Ion Mihalache, liderul PNȚ interbelic, deși partidul lui a fost perceput, cel puițin un timp, ca fiind mai degrabă de centru-stânga.) „Tradiționalismul e mai vechi decât fascismul. N-a fost tipic numai pentru gândirea contrarevoluționară catolică ulterioară Revoluției franceze, de vreme ce s-a născut în perioada elenistă târzie ca o reacție la raționalismul grec clasic” (U. Eco, op. cit., p. 39). Tradiționalismul poate trimite la vremurile unui trecut prezumat a fi fost aureolat, la „vârste de aur” din devenirea unor societăți; la illo tempore prestigios. Atunci când, din toată plaja problematică a unei întregi istorii a filosofiei, socotești – de ce? – că numai începuturile îndepărtate și, la urma urmei, destul de rudimentare (măcar la nivelul articulării discursului sau la cel al transmiterii lui către noi), sunt cheia adevăratei înțelegeri a problemelor care, nu-i așa, de atunci și până astăzi au rămas aceleași, neschimbate, te situezi, că o știi, ori ba, pe poziții tradiționaliste. Opțiunea lui Martin Heidegger pentru iscodirea presocraticilor, ca și transmiterea acestei opțiuni, ca dogmă indiscutabilă, către urmașii lui liber atașați de gândirea acestui maestru este o asemenea alegere, repertorizabilă în contul tradiționalismului.

2. Refuzul modernismului, al avansului tehnologic, al adâncirii cunoașterii experimentale și științifice – măcar pentru că ar fi, pasămite, legate exclusiv de diavolesc și că ar aduce numai ponoase, punând valorile omului în criză – este văzut ca element definitoriu pentru înclinația către o interpretare a „semnelor” lumii opusă radical acesteia. Conform aceleia, adevărurile au fost revelate, odată pentru totdeauna, în zorii omenirii, într-o „vârstă de aur” care rămâne misterioasă, dar nu mai puțin valoroasă ca reper. Adevărata cunoaștere se transmite, de la o epocă la alta, prin intermediul inițiaților, în chip tainic, și nu se adresează tuturor. Iluminismul, raționalismul, democrația, liberalismul, stânga democrată – spiritul Revoluției Franceze din 1789 -, ca și atenția mai recentă, lansată în ambianța civică și intelectuală nord-americană, față de minoritățile de orice fel (etnice, rasiale, sexuale și de gen), sunt privite ca o degradare prin modernizare, o pierdere a sensului primordial, inițial, al destinului uman.

Nici Martin Heidegger nu face notă aparte de această tendință. În paginile filosofiei sale, presocraticii – filosofii începutului – sunt înconjurați de o atenție înfiorată. Filosofia însăși „este o formă originară (Urform), cu un statut aparte, a viziunii despre lume” (Problemele fundamentale ale fenomenologiei, București, Ed. Humanitas, 2006, trad. de Bogdan Mincă și Sorin Lavric, p. 34). Accentul, aici, cade pe „formă originară” și „statut aparte”, fiindcă, altminteri, aproximările heideggeriene continuă, evoluând spre considerarea mai complexă a filosofiei. Dar aici rețin numai pretenția de prestigiu al vechimii și de excepție de la cunoașterea în regim de normalitate exprimată pe seama filosofiei. La Heidegger, „Nu tehnica este elementul periculos. Nu există o demonie a tehnicii. Există în schimb misterul esenței ei. Ca un destin al scoaterii din ascundere, esenţa tehnicii reprezintă pericolul”. Din fragmentul citat rezultă destul de clar asocierea dintre demonie și esența tehnicii, dintre aceasta din urmă și mister. Toate acestea definesc un orizont al pericolului pe care Dasein-ul bine ar face să nu îl provoace, evitându-l mai degrabă. Îndemnul la precauție în fața tehnicii este transparent, dar el nu definește orizontul cotidianului, fiind recomandat să se evite cutare sau cutare aspect al manifestării sale, ci vizează întregul orizont, esența fenomenului discutat.

În cultura română postdecembristă, adevăratul manifest al antimodernismului a venit, în mod cu totul neașteptat, din partea unui autor care apucase să se afirme, cu un anume radicalism publicistic, ca fiind un spirit liberal și iconoclast. H.-R. Patapievici a publicat însă, după Politice (1996), volumul Omul recent. O critică a modernității din perspectiva întrebării «Ce se pierde atunci când ceva se câștigă?» (2001). Deși am scris, la vremea apariției lui, despre acest volum surprinzător pentru devenirea autorului și pentru propunerile făcute culturii române actuale, discuția de față îmi va oferi prilejul de a reveni asupra programului ideologic pe care îl degajă.

Critica modernismului nu este însă doar privilegiul lui Patapievici, chiar dacă el rămâne cel mai articulat autor român actual în privința temei despre care este aici vorba.

2. LEGEA FUNERIU ŞI CRITICA LIBERALĂ

CONTESTAREA Legii Educaţiei de pe poziţii liberale este un fapt care, în sine, ar trebui să atragă atenţia celor care iubesc democraţia. Democraţia s-a născut, în timpurile moderne, în legătură cu o viziune liberală care presupunea afirmarea şi apărarea unor valori fără care, astăzi, ne pare greu să vorbim despre democraţie. Libertatea cuvântului şi abolirea cenzurii, dreptul la iniţiativă individuală sunt printre preceptele liberale care articulează nu doar un cadru al evoluţiilor democrate din politică şi societate, ci şi orizontul de aşteptare practic, neteoretic, al unei majorităţi de cetăţeni ai Europei şi Statelor Unite. De la aceste realităţi psihologice nu face excepţie nici România, chiar dacă destui oameni născuţi şi crescuţi aici nu au un bagaj de cunoştinţe teoretice care să le permită să formuleze explicit şi clar aceste expectanţe. Dar nu carenţele în materie de discurs sunt ilustrative pentru ceea ce spun, ci realităţile constatabile nemijlocit. Foamea manifestă a românilor pentru exercitarea dreptului de a călători, prezenţa substanţială la vot a românilor în decursul ultimilor douăzeci de ani, punerea fără ezitare în practică a dreptului la o viaţă mai bună prin căutarea de slujbe pe toate pieţele competitive ale lumii sunt câteva argumente cuantificabile în cifre şi procente. Acestea dau o imagine suficient de precisă şi de pregnantă asupra năzuinţei de realizare personală, exprimată tocmai în punerea în joc a drepturilor fundamentale ale omului şi cetăţeanului, statuate în documente precum istorica Declaraţie a drepturilor omului şi cetăţeanului adoptată de revoluţionarii francezi ai anului 1789.

Unul dintre drepturile asupra căruia nu se stăruie, în general, destul rămâne însă acela la educaţie şi cultură neîngrădită. În calitatea lor de garanţi de principiu ai respectării năzuinţei fiinţei umane la împlinire spirituală şi avans în cunoaştere, ca şi al perfecţionării viziunii despre lume şi viaţă ori la nivelul fiecărei profesii, cele două drepturi amintite sunt cruciale. Neglijarea, tratarea necorespunzătoare sau sabotarea lor sunt atentate grave la însăşi condiţia umană, indiferent dinspre ce forţe politice şi sociale s-ar produce indiferenţa, tratarea superficială sau căutarea voluntară de efecte obstrucţionante şi contraproductive.

Din nefericire, la mai vechile neglijenţe, incongruenţe, ezitări şi ambiguităţi ale actelor fundamentale în materie de educaţie din România celor două decenii din urmă, se adaugă, în aceste zile, noul proiect de reformă elaborat de actualul guvern al României. Criticile curg gârlă la adresa lui din diverse direcţii: ONG-uri, presă şi partidele de opoziţie. Chiar şi din rândul UDMR, partenerul PDL la guvernare, s-au auzit formulându-se rezerve la adresa proiectului. Dar cel mai radical document de dezavuare a iniţiativei prin care ministeriatul la Educaţie al domnului Funeriu va rămâne în istoria românească a acestor ani l-a produs PNL. În formulările acestuia, proiectul de îmbunătăţire a învăţământului româneasc pe care îl sprijină guvernul Boc IV „rămâne sub nivelul nevoilor României şi în discordanţă cu practica europeană şi va aduce daune elevilor, studenţilor, dascălilor şi familiilor de cetăţeni români“. Liberalii nu recunosc acestui proiect relevanţa nici în raport cu orizontul de aşteptare al românilor, nici cu exigenţa compatibilizării dintre România şi UE. Cu alte cuvinte, adoptarea unei legi precum cea a Educaţiei în termenii propuşi de guvernanţi, fie şi viabilă în formă, ar fi lovită de nulitate, de facto, încă din chiar momentul publicării în Monitorul Oficial.

În practicile politice româneşti curente, un asemenea ton ferm este o premieră. În general, discursul documentelor de linie este mai moderat şi mai concesiv. Lucrul a şi fost remarcat de unele voci din presă, care s-au grăbit să constate că replierea pe poziţii atât de critice ar putea avea efecte contrare celor dorite, împiedicând dialogul la masa tratativelor între susţinătorii şi contestatarii Legii Funeriu. Cu toate acestea, dezvoltările argumentate ale criticii liberalilor, în chiar cuprinsul aceluiaşi document, sunt convingătoare şi întemeiate. În asemenea condiţii, fermitatea abordării critice nu putea fi evitată, orice laxitate în domeniu însemnând, pur şi simplu, concesie şi consimţire la o linie de conduită greşită în reformarea învăţământului nostru.

Deocamdată, perspectivele rămân sumbre, iar problemele educaţiei, dreptului la studiu şi la cunoaştere – intră aici şi domeniul cercetării ştiinţifice – par să se înmulţească, nu să scadă.