ÎN CONTRA DIRECȚIEI DE ASTĂZI ÎN FILOSOFIA ROMÂNEASCĂ. V: HEIDEGGER VIA VIERECK

În interpretarea din Metapolitica, Viereck vede, așadar, în rezumarea lui Vladimir Tismăneanu, explicația părții de atractivitate a național-socialismului în etalarea unor „… rădăcini în mistica telurică de tip wagnerian, în cultul pământului, al sângelui, al nopții eroice, al aurorei redemptive, al comunității rasiale carismatice, simboliza o nouă formă de politică, o aventură ce ducea individul către zările îndepărtate (über sich selbst hinaus), în care cumpăna firească, aceea ce leagă destinul uman de comandamentele religiilor tradiționale, poate fi, ba chiar trebuie, abolită”.

Lăsând deoparte celelalte lucruri, deocamdată, mă voi referi momentan, aici, doar la ultima componentă. Există, oare, vreun mod al aventurii în care ruperea cumpenei firești care leagă individul uman de legile religiilor tradiționale să nu ducă la derapaje sau trebuie, cu tot dinadinsul, ca orice emancipare de etica religioasă să marcheze un faliment social și moral? Întrebarea le dă târcoale gânditorilor de tot felul, grăbiți să constate că răspunsul nu poate fi decât negativ și că secularizarea înseamnă un regres, o pierdere a busolei. Și totuși, nu te obligă nimeni, pe tine ca individ sau pe tine ca societate să aluneci în iacobinism ucigaș, precum în timpul apoteozei lui Robespierre și Saint-Just, din vremea Revoluției Franceze, sau în vremea Marii Revoluții din Octombrie și a timpurilor criminale gestionate de Lenin și de Stalin. Sunt destule exemple de societăți occidentale care, pășind pe calea prezervării democrației, deși se modernizaseră și deveniseră din ce în ce mai laice, nu și-au rupt baierele și au păstrat un anume echilibru în evoluția lor constructive. Nu mi se pare, ca și gânditorului neoconservator Pieter Viereck, autorul care scria la douăzeci și cinci de ani Metapolitics: From the German Romantics to Hitler (1941), că ori rămâi în orizontul religiei căreia îi aparții, ori pierzi frânele și bunul simț, obligatoriu. Cred însă, la rândul meu, că promovând un asemenea crez, poți ajuta mult la perpetuarea derapajelor sociale, politice și individuale din societatea căreia îi aparții.

Viereck însuși a socotit, puțin mai târziu, în 1949 – când publica eseul Conservatism Revisited: The Revolt Against Revolt -, că un conservatorism moderat ar fi calea regală între fascism și comunism. De ce nu liberalismul, ci conservatorismul? Pentru că, după același autor, „Liberalul vede instituții dinafară, posibil de înlăturat, drept sursa ultimă a răului; vede ca sarcină socială a omului crearea unei lumi în care răul va dispărea. Instrumentele lui pentru îndeplinirea acestei sarcini sunt progresul și iluminarea. Conservatorul vede natura interioară, de neînlăturat, a omului drept izvor ultim al răului; vede sarcina socială a omului ca fiind îndeplinită într-o lume în care răul este perpetuu și în care justiția și compasiunea vor fi mereu necesare. Instrumentele lui pentru îndeplinirea sarcinii și menținerea restricțiilor etice înăuntrul individului și pentru menținerea modelelor sociale nesfărâmate, continue, în interiorul culturii date, ca întreg” („The liberal sees outer, removable institutions as the ultimate source of evil; sees man’s social task as creating a world in which evil will disappear. His tools for this task are progress and enlightenment. The conservative sees the inner unremovable nature of man as the ultimate source of evil; sees man’s social task as coming to terms with a world in which evil is perpetual and in which justice and compassion will both be perpetually necessary. His tools for this task are the maintenance of ethical restraints inside the individual and the maintenance of unbroken, continuous social patterns inside the given culture as a whole.” The Unadjusted Man”, Beacon Press, 1956).

Nu cred, așadar, că, din acest punct de vedere, apărătorii unei reabilitări a lui Heidegger pot invoca opțiunea metapolitică. Ea marchează un exercițiu rațional neîmplinit, neurnit din loc (și, în consecință,și nedus până la capăt). Tot așa, mistica telurică (de tip wagnerian), construită pe posesia și cucerirea pământurilor (terrae), pe mitologiile inspirate de „patrie” (Heimat), pe cultul sângelui (stirpea, le lignage), al nopții eroice, al aurorei redemptive, al comunității rasiale carismatice puteau fi combătute binișor printr-o lectură conștiincioasă a lui Nietzsche. Dacă le acceptăm ca explicații nu pentru germanul simplu, ci pentru titanul care pentru unii este Martin Heidegger, atunci este cazul să vedem în ele o colecție de clișee mitizate, reverberând într-o conștiință insuficient de diversificată în lecturile ei și nu destul de dispusă la un exercițiu reflexiv. La modă în romantismul german și în epoca de triumf a burgheziei lui Bismarck, dobândind și prestigiul artei în la belle epoque, mai cu seamă prin aporturile curentului vienez Art Nouveau/ Secession, asemenea clișee și moșteniri păguboase, alimentând imperialisme germane întârziate și revanșisme politice oficiale nu aveau de ce înflăcăra un spirit lucid de universitar filosof. Spre deosebire de, să zicem, Viereck, Heidegger nu era un poet care să se aprindă în fața unor imagini, ci era de așteptat să reverbereze mai cu seamă la concepte. Nelămurirea rădăcinilor gândirii heideggeriene sub aspectele contestabile ale acesteia nu poate reflecta decât o înțelegere parțială a lui Heidegger, sau decizia de a prezenta selectiv – și… convenabil, în raport cu propriile opinii? – această gândire. Nu cunosc cursurile dlui Liiceanu despre Heidegger, dar văd, în schimb, ce tipuri de opțiuni și de atitudini par să fi rezultat de pe urma lor. Iar aceasta mă face să cred că asemenea lămuriri, și sub aspect sincronic, și diacronic, lipsesc sau sunt trecute prea alert în revistă.

3. AUTOTESTĂRI POLITICE

EXISTĂ UN nivel sub care politica nu poate coborî într-o democraţie fără să se compromită. Nu este vorba despre performanţele practice, de astă dată, deşi politicienii după aşa ceva trebuie judecaţi, nu după performanţele declarative din pass media ori din campaniile electorale. Nu este mai puţin adevărat că, pentru a face ceva, trebuie să ai un proiect, să ştii ce să faci. Or, când nici măcar aici nu se conturează o viziune realistă, care să nu frizeze crasa incompetenţă, ce să mai aştepţi de la practică?!

Două foarte recente decizii politice au dezvăluit pentru oricine doreşte să le sesizeze, pentru a nu se îmbăta cu apă rece, cât de departe de înţelegerea corectă a conceptului de democraţie suntem încă în mediile parlamentare şi ale forţelor aflate la guvernare.

Prima dintre ele a făcut, practic, instantaneu carieră, necunoscând vreun precedent intern. Mă refer la decizia PDL-ului bosumflat de a nu mai participa la emisiunile unor televiziuni private – anume, cele atribuite de Traian Băsescu (pe bună dreptate, de altfel) mogulilor Sorin Ovidiu Vântu şi, respectiv, Dan Voiculescu: Realitatea TV şi Antena 1, 2 şi 3. Lucrurile au fost escaladate de premierul Emil Boc, care a smuls microfonul reporterei de la Realitatea TV şi a criticat postul respectiv pentru incorectitudine în reflectarea deciziilor guvernamentale. Gestul a fost sancţionat imediat de reporteră care a remarcat, pe bună dreptate, că televiziunea la care lucrează este una privată. Ceea ce voia, în mod evident, să observe respectiva jurnalistă era că, în virtutea statutului de instituţie privată, postul respectiv îşi elaborează cum doreşte grila de programe şi conţinutul acestora; desigur, în limitele respectării legii. Dacă manipulează cumva şi ceea ce transmite se dovedeşte contrazis flagrant de realităţi, rezultatul nu poate fi decât abandonarea treptată a emisiunilor de către publicul lor, scăderea audienţei şi, până la urmă, falimentul. Iată de ce premierul nu ar trebui să îşi facă probleme.

Ar mai fi, apoi, adaug eu, şi chestiunea drepturilor fundamentale la informare, libertatea de expresie, la libera opţiune a fiecăruia în materie de informaţie, care transformă gestul smulgerii microfonului din mâna ziaristei într-un simbol al cenzurii, al presiunii politice şi al abuzului. Singura paralelă care se poate face cu cazul dat este recenta iniţiativă – mediatizată îndelung şi intens de media internaţionale – a preşedintelui venezuelean Hugo Chavez de a interzice un post privat pentru că acesta refuza să includă ştirile şi programele solicitate de guvernanţi. Printr-un singur gest pripit, Emil Boc a reuşit să egaleze scorul ca ultimul politician temperamental, neinstruit, deşi primul ministru provine din peisajul universitar al unei facultăţi de Ştiinţe Politice şi are, în plus, şi cunoştinţe aprofundate de drept.

Ca şi cum aceste premise nu erau suficiente, imediat după incident, principalul partid aflat la guvernare, PDL, a decis – şi a făcut publică această decizie – ca membrii săi să sisteze participările la emisiunile televizate de respectivele posturi de televiziune. Un asemenea boicot îşi găseşte precedentul numai în retragerea acreditărilor Evenimentului zilei al lui Ion Cristoiu de către Palatul Cotroceni în vremea primului său locatar postcomunist, Ion Iliescu. El este grav pentru că dovedeşte neînţelegerea crasă a spiritului constituţiei, limitând interpretarea expresiei de „libertatea presei” la sunsurile care convin puterii.

Interpretări teoretice şi practice întru totul neconstituţionale din partea unui partid condus de un constituţionalist! Neaşteptat şi regretabil.

Cealaltă crasă neînţelegere a libertăţii de iniţiativă are loc din elanul a doi parlamentari. Ea vizează proiectul închiderii marilor retaileri în zilele de duminică, sperându-se că astfel micii producători vor fi ajutaţi să recupereze terenul pierdut. Evident, cei care propun şi susţin o astfel de măsură reglatoare nu sunt nici inteligenţi din cale afară – altfel ar pricepe cum nu poţi recupera într-o singură zi alte şase zile irosite -, nici competenţi în materie de politică democrată. Căci pentru a fi astfel, s-ar cuveni să observe că economia liberă nu se „reglează” prin ukazuri de la centru. Practici bolşevice, practicate de Lenin şi ai lui în vremea NEP-ului, astfel de ferecări ale uşilor mall-urilor nu privesc în niciun caz asigurarea unei echitabile dezvoltări a economiei de piaţă, şi nici interesul consumatorilor siliţi să cumpere mai scump din piaţă ceea ce altminteri ar cumpăra, poate, mai ieftin, din magazinele puse sub interdicţie duminicală.

N-ar fi rău ca politicienilor să li se solicite prin lege mai mult decât o calificare la locul de muncă pe care fiecare nou venit o face pe spezele noastre, ale alegătorilor.