Am promis un comentariu mai amplu al comentării – destul de imperative și de înțepate – a doamnei Ileana Borțun de pe situl dlui Constantin Aslam, „Izvoare de filozofie”. Iată încă două mostre de înțelegere profund personală a lucrurilor de către domnia sa.
1. „Sofismul falsei analogii”
Printre mostrele de logică conectată la problematica adusă de mine în discuție se află și următoarea abordare a doamnei Ileana Borțun: „Dacă resping paralela dintre „cazul Heidegger” şi „cazul Noica” este dintr-un motiv foarte simplu: aşa cum a fost făcută ea de dl. Pecican şi acum de dumneavoastră (= dle Adrian Niță; n. O.P.), ea se integrează în categoria falselor analogii. „A” nu poate fi respins doar prin aceea să se arată că „B” este de respins şi apoi se insinuează că „A” ar fi precum „B”; faptul că „A” este precum „B” trebuie demonstrat, nu insinuat”. Adânc, într-adevăr.
Iată însă niște fapte istorice (nu o analogie, și nici vreo insinuare):
Noica a fost (în tinerețe) extremist de dreapta.
Și Heidegger a fost (în tinerețe) extremist de dreapta.
Și Noica, și Heidegger au fost în tinerețe extremiști de dreapta.
Nu e aici, cum se poate observa, nicio analogie, după cum nu este vorba nici de alte farafastâcuri de laborator, scornite sau gonflate. Este o simplă enumerare – cu însumare – a două nume implicate în același tip de opțiune politică (pentru dreapta extremă). Și în cazul lui Heidegger, și în cel al lui Noica aceste fapte sunt cunoscute, recunoscute și dovedite. Va spune doamna Borțun că Garda de Fier sau cel nazist nu se regăsesc de aceeași parte a spectrului politic? Ar fi cam greu de contestat studiile care demonstrează contrariul.
Ne facem oare că nu pricepem? Sau chiar nu pricepem (fapt mult mai grav pentru capacitatea de înțelegere a doamnei Ileana Borțun)?
2. Între a gira și a gaza
Deși nu este prima care intreprinde așa ceva, doamna Borțun face o concesie importantă. O face, desigur, constrânsă de turnura pe care a luat-o demonstrația mea, dar o face. Și, cum era de așteptat din partea cuiva care gândește despre însăși limba în interiorul căreia s-a născut așa cum s-a văzut în postarea mea anterioară, cu dreptul pășește pe un teren ferm și rezonabil, dar cu stângul dă în gropi. „… Consider că Heidegger a făcut o greşeală enormă atunci când nu a înţeles criminalitatea nazismului; spun „enormă” nu pentru că răul pe care l-a făcut ar fi fost enorm ca atare (Heidegger nu a gazat pe nimeni şi nici nu a îndemnat la aşa ceva), ci pentru că este într-adevăr incredibil că un gânditor atât de subtil a fost atât de inept în privinţa nazismului”. Incredibil, dar adevărat! Conform crezului liber mărturisit, pentru doamna Borțun nazistul care nu a făcut parte din personalul camerelor de gazare este, cumva, mai în regulă decât executantul ordinelor superiorilor care îi încolonau pe prizonierii destinați „dușurilor” de la Buchenwald și Auschwitz. Reunoscând eroarea politică heideggeriană, doamna Borțun vădește o conștiință civică și istorică… virginale. Conform acestui mod de a pune în pagină nazismulnumai gardienii din lagăre se fac vinovați de un rău enorm. Răul pe care l-a girat Heidegger ca nazist, rămâne rău – dar, se înțelege, nu chiar enorm.
Odată în plus mă disociez de această manieră mult prea originală de a condamna extremismul politic doar prin cele mai abominabile și vădite excese ale lui, celelalte dobândind, parcă, un soi de aer mai acceptabil… Ceea ce îmi confirmă bănuiala: a trăi cu capul în pagina textului heideggerian, fugind de investigarea implicațiilor de viață asupra filosofiei maestrului, nu pare cea mai bună cale de a te valida ca intelectual și cetățean. Cu atât mai mult cu cât vii dinspre un interes, tot filosofic, față de cercetătoarea cea mai profundă a totalitarismelor, Hannah Arendt.
În aceste condiții, mă voi feri să dau vreun verdict despre calitatea exegezelor pe care le oferă pana doamnei Borțun pe tema celor doi gânditori. Rețin doar jumătatea de pas înainte, intenția și chiar ciudat formulata condamnare a nazismului. Tot e ceva.
Desigur, doamna Borțun se dovedește înțelegătoare cu Heidegger. Domnia sa are ceva de spus cu privire la cauzele situației în care s-a regăsit gânditorul german, ca urmare a convingerilor sale sincere sau, poate, a oportunismului său. ”(Explicaţia cred că se găseşte într-o tendinţă mai veche a filosofilor de a fi, mulţi dintre ei, complet inadecvaţi în spaţiul public, în spaţiul politic; dar aceasta este o discuţie foarte amplă, pe care nu mă simt în stare s-o deschid acum. În orice caz, Hannah Arendt are multe de spus în această privinţă.) Acest lucru greu de înţeles este amplificat de faptul că Heidegger (greşind din nou, după părerea mea) nu şi-a exprimat într-un mod public explicit, pe înţelesul tuturor, regretul pentru greşeala din 1933. Acestea două – greşeala şi „tăcerea” ulterioară – au alimentat foarte mult tendinţa de a extinde inepţia politică a lui Heidegger asupra filosofiei sale. Cu toate acestea, cred că se poate arăta (nu aici, fireşte, ci într-o lucrare academică) faptul că unele elaborări importante ale lui Heidegger (e.g. cele despre Nietzsche sau cele despre tehnică) ţintesc – mai mult sau mai puţin explicit –tocmai către o analiză filosofică a totalitarismului şi care pot atesta că Heidegger a ajuns până la urmă la esenţa acestui fenomen criminal.” O asemenea lucrare academică nu a fost însă propusă încă grupului de fenomenologi antrenați în proiectul transpunerii și comentării lui Heidegger în limba română deși, iată, nu era o idee rea. De ce, oare?
Doamna Ileana Borțun nu este prima care, dintre filosofii români, vădește o subită prudență în fața admirării necondiționate a anumitor filosofi conectați la mișcări politice contestabile din perioada interbelică. Rețin aici, în acest sens, declarația expresă a dlui Pleșu de acum câteva zile (joi 24 februarie 2011, la ICR):
„Mă tem de «mișcări» care au soluții, instrumente și decizii. Și care mă fac fericit chiar dacă eu nu vreau. O mișcare de tipul ăsta a fost și mișcarea legionară”.
De ce nu înțelege Andrei Pleșu mișcarea legionară:
•«mi se pare necreștinească (deși ea avea simbolistica creștină în axa ei): eu nu înțeleg cum poate o mișcare creștină să umble cu pistolul la brâu și să căsăpească oameni în spital. Nu cred că crima există în legea morală creștină.
•nu cred că acel cult pentru moarte al mișcării legionare este foarte românesc. Ciobanul din Miorița, care e dat mereu ca exemplu de personaj caracteristic pentru România, nu se duce să le ia gâtul celorlalți. O încasează și intră pe altă traiectorie de destin. Dar nu sare la bătaie. Dacă ar fi sărit la bătaie, am fi avut de-a face cu un western. Dar Miorița nu e un western!»
Ideea morții și a sacrificiului prin moarte e ceva musulman, nu ceva ortodox și nici românesc. Se practică în țările arabe foarte mult. De altfel, există o variantă a ortodoxiei care seamănă a islamism. Un fel de furie de ayatollah, care vrea să se rezolve lucrurile scurt, cu ghilotina”.
«Din punctul meu de vedere, martiriul nu este o practică autohtonă. Nu cunosc mari teologi care să fi acceptat chiar martiraje minore când s-au dărâmat biserici, adică măcar să declari că nu e în regulă și să suporți consecințele (care nu puteau fi fatale, însemnau o trimitere la munca de jos, într-o mănăstire de graniță).
N-avem această pornire și mă tem de cei care o propun. Când a apărut scandalul cu cipurile, au fost reprezentanți ai clerului care au spus: «E 666, mâna diavolului, nu vă lăsați, mai bine să ne aruncăm cu pieptul în săbii!» Brusc, după ce s-au purtat musulmani un timp, acum erau kamikaze» (Cosmin Navadaru, „Andrei Pleșu despre „gândirea de meci” a românilor…”, Hotnews, sâmbătă 26 februarie 2011).
Recunoaștem aici accente mai noi, pe care anterior vorbirea dlui Andrei Pleșu le evita, pe cât posibil, domnia sa arătându-se iritat de provocările înregistrate pe această temă (a se vedea corespondența publică dintre domnia sa și scriitorul Ion Vianu). O discutare a lor va surveni ceva mai încolo, spre a nu știrbi spațiul acordat, de astă dată, gândirii cu premeditare a doamnei Ileana Borțun.
Ovidiupecican's Blog 