ALIANȚE DE GRUP ȘI TERORISM INTELECTUAL. O PRIVIRE ÎN PROXIMITATE. I. CUMULUL DE PRESTIGIU PERSONAL

Am ezitat înainte de a decide cum ar fi mai potrivit de procedat, dacă să continuu șirul postărilor dinainte, departe de a-și fi dus la bun sfârșit tentativa de demonstrație, sau să inaugurez o nouă discuție (înrudită, dar totuși alta). În cele din urmă, libertățile pe care ți le îngăduie un blog, m-au determinat să optez pentru o soluție intermediară. Voi posta „în paralel” – de fapt, alternativ, după ritmul elaborării lor – noi episoade în dreptul ambelor texte: și a celui care continuă, și a celui care abia începe. (O.P.) 

Teoria despre acțiunea ca acțiune, urmărită în viața intelectuală, unde ea se poate converti în așa-numitul terorism intelectual observat și analizat de Jean Sévillia permite observarea anumitor forțe intelectuale românești postcomuniste, construite în jurul unor personalități și instituții, dar și a unor mituri-reper. În societatea românească a ultimelor două decenii s-au putut afirma grupuri interesate nu de competiția afirmării, ci de-a dreptul de supremație în spațiul cultural eliberat de cenzură și de dictatura ideologică a Partidului Unic. Unele au intrat în competiție unele cu altele, altele par să se ignore – cooperând, de fapt -, iar altele se sprijină prin acțiuni concentrice fără nici un fel de paravan. O călătorie prin aceste geografii mișcătoare se dovedește utilă pentru cei interesați de tema grupurilor de interese, fie că le-am identifica pe acestea cu grupări ale căror ține par (și poate chiar sunt) dezinteresate, orientate de un anume sublim idealism și focalizând pe viața și jocul ideației, fie că am vedea în ele alianțe cu pretext cultural al căror țel este mai degrabă promovarea disimulată a unei anumite orientări ideologice, situarea cât mai sus în ierarhiile sociale ale zilei și, nu în ultimul rând, anumite preocupări de natură pur materială.

Aici, deocamdată, voi aminti numai dispunerea de resurse din jurul prestigiosului cărturar care este dl. Gabriel Liiceanu, amintind mai mult în treacăt unele dintre alianțele acestuia, care merită analize de sine stătătoare, aparte. Ulterior, prin forța lucrurilor, vor surveni în discuție și alte grupări concurente sau complementare, într-o tentativă de a surprinde tensiunile concurențiale ale unor tentative de „terorism intelectual”, deci de luptă pentru puterea simbolică. Deoarece, însă, în contextul prezentului eseu ceea ce îmi reține atenția este mai cu seamă ceea ce am numit „direcția nouă în filozofie” – reprezentată de gruparea filosofică în fruntea căreia s-a erijat Gabriel Liiceanu -, aceasta va fi discutată cu mai multă luare aminte.

Dl. Gabriel Liiceanu a fost un cercetător în filosofie și un autor socotit filosof de-a lungul anilor 70-80 ai secolului trecut, deși pentru calitatea de filosof se cuvine probată consistența și strălucirea unei gândiri originale. Această calificare domnia sa a obținut-o în ochii publicului din România printr-un doctorat în filosofie, prin poziția de cercetător în domeniul filosofiei la un institut specializat și, mai ales, prin recunoașterea lui ca atare, în cadre informale (deci cu atât mai semnificative, în contextul monopolului filosofico-ideologic oficial al P.C.R.) de către autenticul gânditor care a fost Constantin Noica. Pe atunci atât era suficient, ba chiar susceptibil de a atrage o anumită glorie, ținând seama de faptul că orice rudiment de gândire originală neconvențională se confrunta în modul cel mai vizibil și mai direct cu înghețarea teoretică marxistoidă oficială. În 1987, când Noica a decedat, în virtutea unui mandat filosofic care părea nu numai transmis cu convingere către el și Andrei Pleșu de maestrul decedat, ci și liber asumat de către beneficiar(i), dl. Liiceanu a început să fie socotit succesorul într-ale magisteriatului filosofic underground al lui Noica, o linie de continuitate opusă traseelor oficiale controlate ideologic de către puterea comunistă.

Odată cu plecarea lui Noica în lumea celor drepți interesul dlui Liiceanu față de filosofia heideggeriană a continuat și s-a amplificat, devenind curând principala – dacă nu exclusiva – direcție a dezvoltării interesului autorului în materie de filosofie. Datorită însă tristului eveniment al expierii autorului Rostirii filosofice românești, și mai cu seamă pe urma zguduirii sociale, politice și culturale din decembrie 1989, și în cazul lui Gabriel Liiceanu s-a produs, se pare, o răsturnare a priorităților. Ambițiile cercetării filosofice pe cont propriu au părut să pălească în fața urgențelor – manifestele civice de tipul „Apelului către lichele”, manageriatul cultural și mai ales economic de la Ed. Humanitas, implicarea în activitatea Grupului pentru Dialog Social și a revistei 22, prioritatea intrării în contact cu marile nume disponibile din emigrație și a realizării unor reportaje-interviuri filmate cu aceștia (E.M. Cioran) –, liniștea și concentrarea pe care le solicita meditația filosofică diluându-se și risipindu-se în vânzoleala și agitația turbulentei tranziții românești. Practic, semnele alunecării înafara discursului filosofic propriu-zis s-a produs încă din anii 80, căci Jurnalul de la Păltiniș era o scriere literară, aparținând genului confesiv, iar Epistolarul – exercițiu dialogal între cărturarii neoficiali ai culturii alternative românești, privit, pe bună dreptate, ca o manifestare a libertății de opinie și de spirit și, totodată, ca mărturie a existenței active și lucide a unor nuclee de societate civilă în timpul dictaturii – înmănunchea eseuri elaborate de mai mulți autori în convenția epistolelor literare (strălucit reprezentată în Euroa încă din vremea clasicismului francez).

Una peste alta, după 1989, Gabriel Liiceanu a devenit o conștiință civică activă, un literat prețuit, inițiatorul unui program editorial răsunător prin readucerea în circuitul de idei românesc a unor autori interbelici și din exilul comunist, interziși și necunoscuți anterior. Tot atunci, în aceași perioadă aurorală, dl. Liiceanu a încercat să intre în parlamentul României – alături de dl. Pleșu, de Stelian Tănase, de Radu Filipescu și de alți membri ai GDS[1] -, manifestând un interes accentuat pentru implicarea în viața publică, în multiple posturi (ca moralist – Adam Michnik spunea „procuror” -, ca activist civic, în calitate de publicist, ca literat, ca eventual om politic, ca patron de editură, ca realizator de filme, ca universitar, ca actor al lecturilor pe CD-uri, ceva mai târziu). În relativ puțin timp a ajuns astfel să exercite o influență directă, prin aparițiile sale de impact la televiziunea publică din România și nu numai (de la însoțirea lui Bernard Henry-Lévy și André Glucksmann la TVR până la prezentarea socotită autorizată a unor puncte de vedere în emisiunea de 24 de ore dedicată României de teleastul Frédéric Mitterand pe canalul francez TV 5). Formator de opinie s-a dovedit și prin cărțile editate; ale sale, ale prietenilor apropiați (de serii de autori beneficiază, dintre români, la Humanitas, Andrei Pleșu, H.-R. Patapievici, dintre „noicieni”, un istoric precum L. Boia, câțiva literați precum Mircea Cărtărescu, Dan C. Mihăilescu și Ana Blandiana). În interiorul GDS și în grupul care s-a exprimat în revista 22, dl. Liiceanu a asumat, tot mai vizibil, mai ales după plecarea lui Stelian Tănase de la cârma revistei, în 1991, rolul unui soi de eminență cenușie, ceea ce s-a văzut destul de curând, când cei care nu împărtășeau entuziasmul său față de „noicieni” au început să fie îndepărtați. Cazul cel mai flagrant a fost al opozantului la dictatură Gabriel Andreescu, pe la mijlocul anilor 90[2], dar ulterior, în urma unei polemici pe tema așa-zisei „Școli păltinișene”, însăși longeviv deținătoarea postului de redactor șef, prozatoarea și publicista Gabriela Adameșteanu, a fost înlăturată de la cârma revistei, concedându-i-se doar publicarea unor suplimente lunare pe teme culturale (Bucureștiul cultural)[3]. Numirea pe un post de conferențiar la Facultatea de Filozofie a Universității din București, în 1992, i-a adus lui Gabriel Liiceanu – bun cunoscător al filosofiei, de altfel – șansa de a-și exercita magisteriatul academic și de a face ca ideația lui să aibă impact asupra tinerei generații studioase. Așa s-a născut, treptat, voga postuniversitară pentru fenomenologie și, într-un mod special, pentru gândirea lui Martin Heidegger, în rândul unor absolvenți care, ulterior, ca masteranzi și apoi doctoranzi, și-au continuat studiile inițiate în preajma domniei sale, cei mai realizați dintre ei dobândind titlul de doctori în filozofie în țară sau la universități din Franța și Germania. Cei ale căror lucrări au recompensat prin natura preocupărilor și calitatea exegetică așteptările profesorului lor au fost editați în colecția „Academica” a Ed. Humanitas. După cum arată titlurile cărților acestora, cei mai mulți dintre ei au asumat cercetarea anumitor teme din gândirea heideggeriană, alți autori (2) s-au ocupat de filosofia lui C. Noica, iar alții – mai puțini decât heideggeriano-noicienii ce reprezintă opțiunile filosofice ale dlui Liiceanu însuși – incluși în aceeași colecție, fiind colegi ai profesorului la universitatea din capitală (precum logicianul Mircea Dumitru sau epistemologul, acum profesor consultant, Mircea Flonta), de la Universitatea Babeș-Bolyai (Virgil Ciomoș, Alexander Baumgarten, Gabriel Chindea) sau de la Universitatea din Iași (George Bondor). După anul 2000, împreună cu Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu a realizat un ciclu de emisiuni la postul privat Realitatea TV, iar din 2011 o nouă emisiune îi are drept protagoniști pe cei doi pe programul 1 al televiziunii naționale.

---

[1] http://www.jurnalul.ro/jurnalul-national/jurnalul-national/independentii-lui-1990-gabriel-liiceanu-stelian-tanase-radu-filipescu-mircea-dinescu-ion-caramitru-542400.html

[2] Pentru litigiul în justiție dintre Gabriel Andreescu și Andrei Pleșu, ambii colegi, inițial, în cadrul GDS, a se vedea hotărârea CEDO la http://www.euroavocatura.ro/print2.php?print2=lege&idItem=867

Despre îndepărtarea lui Gabriel Andreescu din GDS a se vedea articolul Sabinei Fati, „GDS și cazul Gabriel Liiceanu vs. Andrei Pleșu” la http://www.europalibera.org/content/article/2316930.html, text publicat în 22 februarie 2001.

Despre îndepărtarea anumitor nume de membri GDS din caseta redacțională se poate citi punctul de vedere publicat de Gabriel Andreescu la 14 februarie 2001, a se vedea Observator cultural, nr. 52, din februarie 2001: http://www.observatorcultural.ro/index.html/Replica*articleID_3596-articles_details.html?&articleID=3596&printPage=1&setWindowName=shEAPopUpWnd

[3] Pe pagina web a Internationales Literaturfestival Berlin, prezentarea autoarei include și următoarele referințe: „Having trained as a journalist in Berlin, Vienna and Brussels, she ran »22« (1991-2005) a political, social, economic and cultural weekly edited by the G.D.S. As a member of »Women’s Edition« (1998-2001), an international team of editors organised by the Population Reference Bureau, she championed women’s rights. For her commitment to the democratisation of Romania she was awarded the Hellmann Hammett Grant by Human Rights Watch (2002), and now manages a literary supplement, »Bucureştiul Cultural«”. În contrapartidă, în 2010, Evenimentul zilei dezvăluia că scriitoarea a fost „sursă D.I.E.” (vezi http://www.evz.ro/detalii/stiri/cnsas-gabriela-adamesteanu-a-fost-sursa-die-883051.html).

Un interviu recent rememorează momentul despărțirii de conducerea revistei 22 astfel: „AC: De ce ați renunțat să mai lucrați la Revista 22, unde ați fost mulți ani redactor-șef?

GA: Am fost 13 ani redactor-șef acolo. În momentul când am plecat, deja știam că independența e limitată, că în orice grup sunt interese diferite și apoi voiam să mă întorc la literatură. S-a întâmplat și ceva punctual, dar era, fără îndoială, consecința unor lucruri acumulate. A fost pur și simplu o ciocnire a mea cu ceea ce se cheamă editorul revistei. În clipa aceea nu mai reprezentam într-adevăr opinia grupului, așa cum era el” („Gabriela Adameșteanu: Nimeni nu trăise jurnalism adevărat”, 26 februarie 2011).

vezi: http://webcache.googleusercontent.com/search?q=cache:m1Ed7w30-FcJ:news.corect.com/arts/books/gabriela-adamesteanu-nimeni-nu-traise-jurnalism-adevarat+gabriela+adamesteanu&cd=36&hl=ro&ct=clnk&gl=ro&source=www.google.ro

ÎN CONTRA DIRECȚIEI DE ASTĂZI ÎN FILOSOFIA ROMÂNEASCĂ. XVII: ACȚIUNEA PENTRU ACȚIUNE ȘI TERORISMUL INTELECTUAL

3. Cultul acțiunii pentru acțiune este o idee care, pentru Eco, circulă între Goebbels („Când aud că vine vorba de cultură, scot pistolul”) și sloganurile anti-intelectualiste anonime. Nu ducem nici noi lipsă de asemenea reacții în presa cotidiană, unde intelectualii sunt arătați cu degetul de toată lumea și de oricine. Reflecția, în general, pare să fie suspectă pentru mulți români, o serie de remarci critice dezvăluind că, atunci când tace, intelectualul este învinovățit de neimplicare și dispreț față de societatea care l-a format și în care trăiește, iar când se implică, este suspectat și acuzat de partizanat, de corupție (își „vinde” atașamentele etc.). Deși nu se spune, câștigă, în asemenea cazuri, ideea că acțiunea socială fără reflecție este preferabilă, că abordarea „tehnică”, prin tehnocrație, a treburilor publice, este preferabilă, că intelectualul trebuie marginalizat și nu e bun de nimic.

De pe urma acestor atitudini, destul de răspândite și, mai ales, recurente, reacțiile intelectualilor s-au decantat în două linii majore. Unii dintre ei par dispuși să se detașeze de imaginea tradițională distribuită pe seama condiției de oameni de carte, aceea a unor studioși și oameni de opinie, preferând să interpreteze uvertura specializării țintite, a „profesionalizării” și „tehnicizării”. Aceștia sunt adepții abordărilor utilitariste și pragmatiste, atribuind categoriei pe care o reprezintă roluri sociale indiscutabile și solicitând pe seama acestora locuri strategice în ansamblul social (vezi ideea guvernului de tehnocrați). Alții își radicalizează opțiunile pentru ceea ce reprezintă pasiunea și zona lor de expertiză particulară, socotind că o condiție cum este cea intelectuală are și trebuie să aibă rolul edificării minții și sufletului dincolo de circumstanțele triviale ale contextului. „Turnul de fildeș” în care par dispuși să se refugieze nu diminuează importanța travaliului lor, iar faptul că sunt bine antrenați în descifrarea limbilor moarte (precum clasiciștii, a urmelor materiale îndepărtate (ca arheologii) sau că se ocupă de chestiuni ținând de abstragerea totală de la imperativele clipei (precum unii dintre comentatorii de filosofie și istorici, mulți plasticieni, poeți și prozatori, muzicienii) este o expresie a convingerii că misiunea intelectualului este aprofundarea cunoașterii pe seama unei societăți în orice condiții, dincolo de tot ce se întâmplă în jur.

În felul lor, fiecare dintre cele două poziții descrise mai sus sunt, de fapt, pledoarii pentru acțiune; desigur, o acțiune în termeni specifici, o acțiune cărturărească, metamorfozată prin dinamica publicării de carte, a expozițiilor și a concertelor, a conferințelor științifice și a simpozioanelor cele mai felurite. Chiar dacă nu descrie o dinamică socială în înțelesul pe care termenul îl evocă îndeobște – organizarea de mișcări civice și participarea la dinamica politică propriu-zisă, militantismul cu finalitate direct socială și economică și cu impact asupra modului de a gândi al unei generații – și „tehnocratismul” și și abordarea abstrasă („Turnul de fildeș”) sunt, de fapt, expresii ale unor ideologii și nu trebuie confundate cu absența situărilor în societate.

Între cele două se întinde însă plaja amplă, diversă și foarte nuanțată a celor care, intelectuali fiind prin formație și statutul social-profersional îndeplinit, socotesc că este important ca vocile lor să contribuie la armonia sau la reglarea funcționării societății proprii. Ei pot vorbi solitar, în nume propriu, întemeindu-se pe autoritatea pe care o au sau doresc să o cucerească, dar se pot și grupa – în formațiuni instituționale preexistente, în altele special create sau în grupuri mai mult sau mai puțin informale, din preajma unor publicații, a unor platforme de idei -, acționând în felul care convine cel mai bine profilului preocupărilor lor și scopurilor pe care le urmăresc. Atunci când intervențiile lor sunt strict contextualizate, sporadice, conjuncturale și, mai ales, întâmplătoare, când nu au un caracter persuasiv și nici nu aspiră la vreo sistematicitate, poziționăriule trebuie luate ca atare, mărturii ale unei sensibilități specifice, a rezonanței la anumite teme și motive, exemple de situări personale. Când, însă, ele sunt expresia unei „politici” de grup, dobândind, mai mult sau mai puțin, caracterul unor manifeste și programe pentru o întreagă categorie cărturărească, oricât de restrânsă, atunci aspirația de a influența efectiv și de a modela mai mult sau mai puțin direct viața publică dobândește preeminență și trebuie interpretată ca atare; cu atât mai mult cu cât tendinței respective i se raliază o acțiune intelectuală persuasivă, formulări și reformulări, revenirea, din timp în timp, la aceleași teme.

Grupurile intelectuale care, formulând programe proprii, participând la dezbaterea publică în mod repetat, de-a lungul unor perioade mai mult sau mai puțin reprezentative (luni, ani, decenii), au în posesie – sau la dispoziție – și mijloace instituționale (mediatice, academice, editoriale) capabile să influențeze cu destulă forță opțiunile dintr-o societate dată sunt, fără îndoială, dintre acelea ale căror autosituări, programe și formulări posedă forța cea mai mare de impact social, atât în actualitate, cât și pe termen lung. Când membrii unui grup intelectual coerent, cu obiective precise, având în frunte lideri de opinie cunoscuți, dețin poziții academice (conducere de instituții de învățământ superior, sunt premiați, medaliați, au contacte nesporadice cu tinerii în formare și cu cei aflați la început de carieră, pot influența luarea de decizii și acordarea de foloase precum premii, burse, facilități de documentare și studiu etc.), mediatice (posedă canale de radio sau/ și televiziune proprii, au emisiuni personale, dețin reviste și/ sau ziare, susțin rubrici cu apariție recurentă etc.) și au parte de o recunoaștere publică semnificativă, puterea lor de impact social este considerabilă.

Când lucrurile au ajuns atât de departe, ele dobândesc contururi din ce în ce mai precise. În România, unde, urmând exemplul președintelui Traian Băsescu, toată lumea vorbește despre moguli – căci, pe vremea P.S.D.-ului, a lui Ion Iliescu și Adrian Năstase, cei ce dețineau pârghiile puterii politice, banul din afaceri private și controlul de tip mafiot cu impact public se numeau baroni, locali sau nu -, diferența între acești potentați de stil nou și vechii baroni este că mogulii au acaparat și puterea mediatică. Ei dețin televiziuni, ziare și reviste, ba editează și cărți. Te poți întreba la ce bun, de vreme ce au deja majoritatea mijloacelor menite să le asigure prosperitatea, inițiativa în materie de decizie economică și politică. De ce ar râvni și la mijloacele de informare cu impact de masă, la ustensilele mediatice modelatoare de conștiințe? Răspunsul este simplu: dorința lor este de a-și asigura longevitatea și expansiunea, în competiția cu alții asemeneni lor, prin captarea și seducerea unor segmente cât mai importante din public.

Competiția se susține cu mijloacele imaginii, sunetului și cuvântului. Propaganda a devenit privată, chiar și atunci când ea a ajuns să se producă cu mijloacele statului și, aparent, în numele lui, după cum statul însușii s-a privatizat, în beneficiul alternativ al uneia sau alteia dintre instabilele coaliții aflate efemer la putere. Când omul, împreună cu grupul său, a ajuns la pârghiile acestui tip de putere ce îmbină dimensiunea materială cu cea simbolică, războiul se duce cu mijloacele persuasive ale terorismului intelectual, după cum numea Jean Sévillia această metodă de acțiune specifică grupărilor intelectuale.

Terorismul intelectual ar fi „… nici mai mult, nici mai puțin decât un sistem totalitar. Dar … un totalitarism mieros, ipocrit, insidios, ce vizează să-i ia cuvântul opozantului, devenit un ins periculos care trebuie eliminat. Eliminat, dar fără vărsare de sânge: numai prin cuvinte. Cuvintele conștiinței liniștite. Cuvintele marilor conștiințe. Cuvintele care ucid.// Circumstanțele variază, dar procedeul rămâne același. Mai întâi, în imaginarul țării este imprimat un arhetip al răului. De la război încoace, această funestă figură a fost întruchipată de fascist, capitalist, imperialist, colonialist, xenofob, rasist, partizanul ordinii morale. Aceste etichete, în cel mai bun caz, deformează realitatea; în cel mai rău caz, mint. Aplicate de mâini experte, ele îmbracă un sens nedefinit, a cărui elasticitate permite înglobarea tuturor elementelor asupra cărora ideologii aruncă anatema. Apoi, tehnica obișnuită duce la asimilarea adversarului cu arhetipul răului. Efectul acestei amalgamări este radical disuasiv: cine și-ar asuma riscul de a fi, de pildă, tratat drept fascist sau rasist? Acuzația poate fi explicită sau poate fi efectuată prin insinuare, deschizând ușa spre procesul de intenție: orice opozant poate fi atacat nu pentru ce gândește, ci pentru gândurile care îi sunt atribuite. Manichéisme oblige, maniheismul constrânge la acest lucru: o altă logică intră în ultimă instanță în funcțiune: diabolizarea. Nici nu se pune problema de a discuta pentru a convinge: e vorba doar de a intimida, a culpabiliza, a descalifica.// Terorismul intelectual … constituie un sistem. Nu trebuie să căutăm un complot îndărătul lui, și nici pe cineva care dirijează clandestin lucrurile. De altfel, el nu apără o temă unică și nu reprezintă interese neapărat concordante. E o mașinărie care se sprijină pe complicități doctrinare și pe rețele de generație; trebuie reținut însă că avem de-a face cu o mașinărie oarbă.// (…) Istoria, arta, literatura, știința sau ecologia sunt terenuri de vânătoare pentru terorismul intelectual…” (Jean Sévillia, Terorismul intelectual, București, Ed. Humanitas, 2007, traducere de Ileana Cantuniari,  pp. 8-9)

Cum spuneam, în lumea intelectuală, acțiunea pentru acțiune se traduce prin dinamica de idei, demersuri publicistice și gesticulația academică, ce nu dau rezultate directe și imediate și nu duc la schimbări sociale și politice de unele singure. Forma persuasivă la maximum a acestora, prin procedurile avute în vedere de Jean Sévillia, este terorismul intelectual. Nici România actuală nu duce lipsă de așa ceva, după cum nici interesele care să mâne în luptă taberele beligerante, ori actorii care să se bată în numele lor nu absentează din peisajul nostru social și intelectual.